Delicatese Literare
Recenzii

Adio, fantasme de Nadia Terranova, Editura Polirom – recenzie

Adio, fantasme

(Addio fantasmi – 2018)

Nadia Terranova

Editura Polirom

Colecția Biblioteca Polirom

Traducere din limba italiană de Cerasela Barbone

Nr. de pagini: 256

An apariție: 2020

Roman nominalizat la Premiul Strega 2019

Nadia Terranova s-a născut la Messina în 1978. A absolvit Facultatea de Filosofie la Universitatea din Messina, iar ulterior a obţinut un doctorat în istorie modernă la Universitatea din Catania. Primul ei roman, Gli anni al contrario (2015), a fost distins cu Premiul Bagutta pentru debut, Premiul Brancati şi The Bridge Book Award. În 2018 a publicat romanul Adio, fantasme, care a fost nominalizat la Premiul Strega şi a câştigat distincţiile Martoglio, Città del Libro şi Alassio Centolibri. În 2020 Terranova a publicat un volum de proză scurtă intitulat Come una storia d’amore. A scris mai multe cărţi pentru copii, printre care Bruno. Il bambino che imparò a volare (2012), Casca il mondo (2016) şi Omero è stato qui (2019). Scriitoarea s-a stabilit în 2013 la Roma, unde locuieşte şi în prezent. Are rubrici permanente la diferite cotidiene şi reviste literare, colaborează la realizarea unor emisiuni radiofonice, iar scrierile ei sînt traduse în numeroase ţări.

O carte nostalgică şi melancolică, de o sensibilitate rară, Adio, fantasme este povestea unei întoarceri şi a unei eliberări de traumele trecutului. Revenită în oraşul ei natal, Messina, pentru a-şi ajuta mama la renovarea locuinţei, Ida Laquidara retrăieşte în memorie toate despărţirile dinaintea plecării ei definitive la Roma – tatăl dispărut misterios în urmă cu douăzeci şi trei de ani, dar niciodată uitat, înflăcărata prietenie adolescentină cu Sara, destrămată pe nesimţite, conflictele cu mama ei. Toate poverile sufleteşti ale Idei o copleşesc cu o forţă reînnoită şi o împing să înfrunte în sfârşit realitatea. În calea Idei apare şi tânărul Nikos, un meşter de origine greacă ce lucrează la renovarea apartamentului familiei şi care ascunde el însuşi trauma unei iubiri pierdute. Iar acum, când casa copilăriei şi adolescenţei o asaltează cu fantomele ei, Ida trebuie să găsească o modalitate de a-şi trăi viaţa mai departe, rupând vraja ce o ţine legată de peste două decenii.

„În timp ce scriam romanul, m-am întrebat dacă sunt fantasme de la care trebuie să-mi iau rămas-bun, dar mi-am dat seama că nu există aşa ceva, că nu poţi spune adio la nimic. Trebuie doar să le înfrunţi şi să retrăieşti relaţia cu ele într-un mod diferit. Căci până la urmă timpul nu vindecă nimic, timpul pur şi simplu trece.” – Nadia Terranova

Adio, fantasme”, de Nadia Terranova – pe care am găsit-o pe stoc la Libris – este o carte care respiră nostalgie, se hrănește din ea și se eliberează astfel, unul dintre acele romane care te face să te gândești mai mult la autor, să nu fii acaparat de poveste într-atât încât să uiți prezența lui sau a ei, a acelor creatori de ființe fictionale, de rolul exorcizant, poate, al scrisului.
Precum alți autori italieni, Elena Ferrante și Lorenzo Marone cu Napoli, Rosa Ventrella cu Bari etc., iată că și Nadia Terranova își transportă protagonista, pe Ida Laquidara, într-o revenire pe tărâmurile natale, la Messina. Prilejul este dat de o solicitare a mamei personajului-narator, care dorește să facă niște lucrări de renovare și are nevoie de ajutorul Idei pentru a face curățenie, a sorta și arunca lucruri, a angaja muncitori care să refacă terasa și, implicit, acoperișul. Acoperiș care începuse să se destrame cu mulți ani în urmă, în plan concret din cauza umezelii adunate în timp, dar în plan subtil odată cu dispariția tatălui Idei, pe când aceasta avea 13 ani. Întreg ansamblul poveștii se rotește în jurul acestui eveniment, o suferință care a marcat pentru totdeauna sentimentele și viața celor două femei, mamă și fiică, dar și relațiile dintre ele.
Tatăl Idei nu a murit; ea nu a putut purta un doliu propriu-zis, o suferință grea care să fie apoi diminuată de înțelegere și de timp – el pur și simplu a dispărut într-o zi, cu 23 de ani înainte de acel moment al reîntoarcerii Idei pe plaiurile natale pentru a rezolva problemele cu casa. Nimeni nu l-a mai văzut vreodată, viu sau mort. Ida și-a construit, de-a lungul vremii, zeci și zeci de scenarii în minte, în care afla ceva despre soarta lui, unele în care murise, fusese răpit, fugise și-și făcuse o viață nouă sau avea o altă familie secretă.
Am mai întâlnit această temă a dispariției tatălui în „Poate mâine am să rămân”, de Lorenzo Marone, însă aici Ida și mama ei rămân singure să poarte povara durerii și vinovăției pentru ceea ce s-a petrecut (sau nu) cu Sebastiano. Acesta fusese profesor și se afundase într-o depresie care îl împiedicase să mai meargă la serviciu, în lunile premergătoare dispariției lui. Pur și simplu zăcea în pat, timp în care mama Idei trebuia să meargă la muzeul unde lucra și să își câștige pâinea, iar fetița avea, în felul ei, grijă de tatăl suferind și absent. Refugiul ei era în teme, iar ziua în care tatăl a plecat pentru totdeauna, fără un cuvânt de rămas bun a fost pentru Ida un moment în afara timpului, pe care îl vizita ca pe un templu al durerii și al nedumeririi. Ceasul oprit la ora 6:16 sugerează acest lucru, urma de pastă de dinți lăsată pe chiuvetă de tatăl pentru vecie absent, dar niciodată plecat complet. Ida răscolește prin amintiri, îl încadrează pe Sebastiano făcând acele lucruri, punându-și cravata, plecând și lăsând în urmă două suflete chinuite apoi de o mie de gânduri, de sentimente, de temeri, de „cum ar fi fost dacă…”.
Ida își canalizează această suferință în ocupația ei actuală: creează istorisiri pentru radio, povești de viață cu protagoniști cărora ea le dă sens, o direcție, un mod de a putea fi, în sfârșit, în control asupra unor situații – fiind ea creatoarea lor. Nu are copii, dar trăiește alături de soțul Pietro, la Roma, o viață bună, pe care a reușit să o construiască pe ruinele traumei copilăriei, bântuită încă de coșmaruri, dar găsind înțelegere în persoana lui Pietro. După zece ani de căsnicie, aceștia sunt rareori intimi fizic, dar sunt foarte apropiați sufletește. Pietro este omul care o acceptă, care o înțelege, care îi alungă spaimele.
Pe de altă parte relația cu mama este una complexă, de iubire și ură, totul din cauza absenței dureroase care le-a rănit și le-a marcat întreaga existență. Alături de mama, ea nu poate să uite cele petrecute, trecutul se întoarce în valuri și mareea amenință să înghită echilibrul pe care și l-a construit. Revine așadar la Messina, unde singura comoară dintre amintiri se află într-o cutie roșie, la fundul unui sertar. Acesta este un prilej de a rememora viața ei din adolescență până în prezent, persoanele importante sau trecătoare cu care și-a intersectat drumul, prieteniile, gesturile de teribilism, certurile cu mama, dar și înțelegerea care există între ele, două persoane care împart de mulți ani aceeași povară. Ele au trăit în permanență această drama împreună, dar separat, unite, dar solitare.
Tatăl Idei a devenit un element, el este apa care se infiltrează prin acoperiș, este o prezență-absență, este un ghimpe în inimă care nu poate fi scos.
În scurtul popas pe care-l face în casa copilăriei, Ida are prilejul să se confrunte cu fantasmele trecutului și să descopere altele noi, înainte de a reveni la Roma, la viața ei de zi cu zi și la Pietro.
Autoarea reușește să surprindă întreg zbuciumul protagonistei, felul în care aceasta s-a străduit să facă față unei pierderi atipice, totul pe fundalul unei Messine încărcată de amintiri, de copilărie, de senzația aceea familiară și nostalgică pe care o dă orice oraș natal, dar mai ales atunci când nu mai locuiești în el. Putem să o analizăm pe Ida, să îi disecăm acțiunile și deciziile, relațiile cu mama sau soțul, dar nu cred că acesta este rolul romanului. Putem însă să o însoțim în căutarea unui catharsis, să fim martorii drumului ei către un moment de răscruce, de redobândire a liniștii sufletești, să vedem cum se realizează acest lucru și în ce măsură.
„Adio, fantasme” este un roman lucid și sensibil totodată, un prilej de a face pace cu trecutul care creează o legătură între protagoniști, autoare și cititori, fiindcă toți oameni au fantasmele lor de care e bine, la un moment dat, să se elibereze.
„M-am întins pe bancă, cu mâinile încrucișate la ceafă și genunchii ridicați, printre inimile străpunse și citatele scrise cu marker pe fierul spătarului. Felinarele s-au aprins și eu nu m-am mai gîndit la nimic. Trecutul era o regiune îndepărtată, lucrurile sunt înțepenite doar în memoria mea, aceeași amintire se reia de o mie de ori, ca un nou debut la teatru, tatăl meu se trezește la șase și șaisprezece, oprește desteptătorul cu o lovitură seacă și, ca printr-o vrajă, de atunci acel ceas deșteptător n-o să-și mai schimbe ora, își alege cravata, își pune cravata, se spală pe dinți, lasă o urmă de pastă de dinți ca o dîră de limax, iese din casă îmbrăcat cu cămașa albastră, se răsucește să privească ușa, are o tresărire de satisfacție melancolică. Cortina, întuneric, fără aplauze. Ochii mei nu văzuseră amintirea aceea și totuși înăuntrul meu ea urcase pe scenă timp de douăzeci și trei de ani.”
„Cine eram? Continuam așadar să mă întreb în timp ce mama parca mașina și în timp ce scoteam din portbagaj cutiile abia cumpărate.
Eram fetița născută dintr-un bărbat și o femeie care se iubiseră câteva zile scurte, gardiana depresiei tatălui meu, fiica furioasă a mamei mele, studenta răbdătoare și plină de merite, tînăra speriată. În fiecare zi învățam să-mi ascund rușinea și să mă învelesc în duritate, ca marinarii, să comand dintr-un colț, cum comandă femeile. Eu și mama eram o familie, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat, dar eram și speciale, pentru că tocmai nouă ni se întîmplaseră niște lucruri rușinoase.
Pentru mine, petrecerea timpului rămînea un mare efort.”

Cartea Adio, fantasme de Nadia Terranova poate fi comandată de pe libris.ro

Recenzii și prezentări cărți Editura Polirom

11 Comments

Spune-ți părerea!