Delicatese Literare
Recenzii

Albatrosul – Simona Lo Iacono – Editura Humanitas Fiction – recenzie

Albatrosul

(L’albatro – 2019)

Simona Lo Iacono

Editura Humanitas Fiction

Colecția Raftul Denisei

Traducere din limba italiană de Mihai Banciu

Nr. de pagini: 248

An apariție: 2021

Roman dedicat lui GIUSEPPE TOMASI DI LAMPEDUSA

SIMONA LO IACONO s-a născut în 1970, la Siracusa, și este magistrat la Tribunalul din Catania. Romanul său de debut, Tu non dici parole, a apărut în 2008 și a primit Premio Vittorini opera prima. Au urmat, în 2011, romanul Stasera Anna dorme presto, iar în 2013, romanul Effatà, laureat al Premiului Martoglio. În 2016 publică Le streghe di Lenzavacche, câștigător al Premiului Chianti 2017 și finalist al Premiului Strega din același an. Romanul Il morso, din 2017, va câștiga Premiul Racalmare-Sciascia. În 2019 îi apare romanul Albatrosul (L’albatro, Humanitas Fiction, 2021). Este, de asemenea, autoarea volumelor de povestiri I semi delle fave, din 2006, și La coda di pesce che inseguiva l’amore (în colab.), din 2010. Simona Lo Iacono colaborează ca voluntar cu diferite instituții penitenciare, unde ține cursuri de literatură și de teatru pentru deținuți. Scrie în mod susținut la rubricile culturale ale publicației La Sicilia.

La Roma, între 13 iunie și 18 iulie 1957, Giuseppe Tomasi di Lampedusa scrie din Clinica Villa Angela, unde este internat pentru cobaltoterapie, așteptând un răspuns legat de publicarea Ghepardului. Va muri la 23 iulie, cinci zile mai târziu de la ultima însemnare pe care imaginația plină de subtilitate și rafinament a Simonei Lo Iacono ne-o oferă drept mărturie – fictivă, însă veridică – a autorului sicilian.

Palermo, 1903. Giuseppe Tomasi di Lampedusa este un copil singuratic și contemplativ, preferând lucrurile oamenilor. Copilăria lui, între palatul din Palermo și Santa Margherita, moșia unde familia Lampedusa își petrecea toridele veri siciliene, nu este chiar într-atât de solitară. Alături de el, apărut nu se știe cum și de nu se știe unde, se află Antonno, asemănător lui Tomasi, doar că e un fel de copil pe dos, deținând o înțelegere și o percepție răsturnate asupra lumii. Poate tocmai acelea necesare unui scriitor care este pe cale să-și descopere vocația. Cu minuțiozitatea documentară a magistratului și fantezia lucidă a romancierului, Simona Lo Iacono ne oferă o versiune posibilă, chiar dacă ficțională, a copilăriei lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, transformând scriitorul în personaj și redând personajului deplina libertate a scriitorului.

Viețile scriitorilor au fascinat dintotdeauna și s-au constituit în adevărate surse de inspirație literară pentru noile generații de autori. Acesta este și cazul romanului „Albatrosul”, semnat de Simona Lo Iacono, de profesie magistrat, care își dezvăluie în paginile acestei lucrări sensibilitatea deosebită, dar și admirația pentru Giuseppe Tomasi di Lampedusa, căruia îi este dedicat și a cărui figură este adusă la lumină cu acest prilej.
În primul rând, trebuie să menționez că nu am citit „Ghepardul”, opera principala a principelui sicilian și nici nu cunoșteam detalii privitoare la viața acestuia. Acest roman a reușit să îmi deschidă apetitul de a citi romanul său, de aceea consider că are o dublă menire: să le dezvăluie celor care au citit opera, personalitatea și amănunte din viața scriitorului, iar celor care încă nu au citit cartea să le trezească interesul pentru lecturarea ei.
Așadar, primele pagini sunt lucrate sub formă de însemnări ale principelui, începând cu data de 13 iunie 1957, la clinica din Roma unde acesta era internat. Imediat însă, autoarea schimbă registrul trimițându-ne direct în copilăria scriitorului, unde acesta face pentru prima dată cunoștință cu Antonno, un băiat ciudat, care îl va însoți pretutindeni. Copil unic, fiul lui Giulio Maria Tomasi, principe de Lampedusa și duce de Palma și al Beatricei Mastrogiovanni Tasca Filangieri di Cuto, descendentă a unei familii nobile prezentă în Sicilia încă din secolul XI, din vremea cuceririi normande, lasă amintirile să preia frâiele prezentându-ni-l pe micul Giuseppe, în timpul lungilor vacanțe de vară petrecute la moșia mamei, Santa Margherita di Belice. Deși îndrăgostit de palatul din Palermo, pe care îl va asemui cu un uriaș, cele mai intense întâmplări se petrec în acel spațiu idilic al verilor siciliene, pe moșia vegheată cu mână de fier de don Nofrio, administratorul care, împreună cu soția sa, Palidda, cu care formează un cuplu aparent neobișnuit, se ocupă ca toate lucrurile să fie în cea mai bună stare pentru familia de nobili îndrăgită. Astfel, este evocată imaginea tatălui, a mamei, a mătușilor, unchilor și verilor, însă mai ales centrul preocupărilor băiatului este Antonno, acest băiat ciudat care îi ține companie într-o lume a adulților care parcă insistă să îl lase pe dinafară pe Giuseppe. Misterele morții și ale vieții sunt ținute departe de urechile sale, însă, întocmai prințului din vechime, Siddhartha, micul principe vrea să le pătrundă înțelesurile, să rezolve necunoscutele și să facă din lumea aceasta un spațiu personal, care să îi aparțină și cu care să se simtă familiar. Antonno îi este de mare ajutor în această privință, gata mereu de revelații surprinzătoare, de momente pline de intimitate și de căldură sufletească, oferindu-i bazele pentru a se dezvolta că un viitor om de cultură, iubitor al artelor și înclinat, la rândul său, către magia scrisului.
Aceste pasaje fermecătoare ale amintirilor copilăriei sunt întrerupte din loc în loc de continuarea însemnărilor unui Giuseppe ajuns în pragul bătrâneții, chinuit de o boală necruțătoare. În cadrul acestor pagini de jurnal, principele rememorează poveștile ce au urmat acelei copilării, suferințele războiului, ale prizonieratului, evadarea spectaculoasă și revenirea în Sicilia natală, relația deosebită cu soția sa, baroana de origine germano-letonă Alexandra von Wolff-Stomersee, supranumită Licy, figura maternă și multele evenimente care l-au purtat pe calea vieții, inclusiv dorința de a scrie un roman prin care să nu lase să piară amintirea neamului său, a unui principe croit din inima lui și din visele încețoșate ale străbunilor. Cartea prezintă tumultul, intensitatea dorinței de a dărui lumii „Ghepardul”, deși pare că lumea editorială îi stă împotrivă, la fel ca și corpul care, treptat, cedează.
Călătorind alături de principe între realitatea copilăriei și cea a prezentului său din ultimele zile de viață, descoperim o întreagă lume, din care impresionează cea de altădată, cadrul rustic și totodată sofisticat al moșiei Santa Margherita, oamenii de acolo și specificul lor, precum și un eveniment care s-a dovedit foarte important în devenirea viitorului scriitor. La moșie venea , în fiecare vară, o trupă de actori. În vara lui 1903, cea rememorată în paginile cărții, din trupă făcea parte o femeie fascinantă, femeia-din-afară, așa cum o considerau copiii (un fel de amestec de zână și vrăjitoare, în folclorul popular, încarnarea misterului feminin) căzuți sub imperiul farmecului acestei frumuseți exotice. În jurul acesteia, el și Antonno realizează o țesătură de gânduri și de fantezii, însă în plan concret, atunci vede el pentru prima dată o piesă pusă în scenă doar pentru el, anume „Hamlet”. „Dama cu camelii”, cerută insistent de unchiul Alessandro, este o altă piesă simbolizand noile deschideri ale orizontului micului principe.
Autoarea a reușit să redea cu multă finețe detaliile unei lumi apuse, să insereze grațios porțiuni din viața membrilor familiei lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa și, mai ales, să dea aripi albatrosului, lui Antonno, prietenul cel tainic al acestuia.
Cine este Antonno și ce se petrece, de fapt, cu el, vă invit să descoperiți singuri, în paginile acestei lucrări deosebite, în parte omagiu, în parte biografie, în parte ficțiune. După cum veți descoperi la final, romanul a fost foarte bine documentat, fără însă a-i știrbi frumusețea stilului, Simona Lo Iacono reușind să creeze o balanță între real și ficțional, trezind emoție și interes pentru figura centrală a cărții.
Deși, ca o remarcă personală, mi-ar fi plăcut să găsesc redate în original citatele în dialect sicilian, anume traduse în note de subsol, am înțeles și decizia traducătorului de a păstra cursivitatea scrierii, lucru pe care îl explică, alături de alte elemente, în postfață.
Am trecut, în consecință, „Ghepardul” pe lista de lectură și vă recomand călduros să-l descoperiți și pe autorul său, atât de ingenios readus în atenție de scriitura Simonei Lo Iacono.
„Era o acțiune îndrăzneață. Nino, grădinarul, vorbea cu florile. Le îngrijea cu o dăruire totală. Punea să fie tăiate doar pentru motive de o anumită importanță. Omagii pentru mama. Petreceri. Nașteri. Dolii. Iar, mai înainte, cerea întotdeauna permisiunea lui don Nofrio.
Nu era prevăzut un dar pentru o femeie-din-afară.
Mai mult, dacă Nino ar fi aflat, ar fi dat drumul arsenalului său de alungare a deochiului. Sunătoare, usturoi, ceapă, coadă ori puțină piele de pe fruntea unui lup.
Am mers mai departe prin Grădina amintirilor. Era brăzdată de alei acoperite cu pietriș care scrâșnea sub tălpi. O mulțime de tufe de iasomie atârnau de pergolele lungi. Tufani. Araucarii. Valuri de mirt. Prin interiorul ei curgea un pârâiaș. Iar gâlgâitul apei se unea cu răsuflarea leneșă a plantelor. Cu adierea înțepătoare de măcrișuri și gălbenele, parfumul inconfundabil al iubirii în lume.
Poate din teama de a fi descoperit, am văzut totul cu alți ochi. Cerul care rănea pământul. Măreția lui. Soarele ce cădea peste noi ca o ploaie și noi înșine mângâiați parcă de necumpătarea lui, de nemărginirea sa creată. Infinitul nu era decât clipa aceea, eternă și prezentă, sfărâmată și reconstituită. Și eu făceam parte din el, și Antonno, pulbere fină, pierdută dintr-un proiect mai vast care – acum eram sigur de acest lucru – se putea defini drept destinul nostru.”
„În fiecare an era o adevărată sărbătoare. Bucătăriile lucrau în ritm dublu, femeile din sat brodau batiste cu inițialele sale, parohul o îmbrăca pe Fecioara cu mantia de sărbătoare. Don Nofrio se străduia să-i comande lui Meme mese de neuitat: paste cu friptură de vițel, colac cu ou, plăcinte, melcișori la cuptor, pan d’arancio. Iar noaptea, Santa Margherita se umplea de lumini de lumânare, la uși, pe pervazuri, pe lucarne, prin crengile copacilor. Minuscula flacăra dansa în adierea vântului, trimitea prin aer o dâră subțire de fum.
Antonno asculta în tăcere poveștile mele, sculptând lupușori.”

Cartea Albatrosul de Simona Lo Iacono poate fi comandată de pe libhumanitas.ro, libris.ro, elefant, carturesti.ro, cartepedia.ro, librariadelfin.ro

12 Comments

Spune-ți părerea!