Delicatese Literare
Prezentari carti

Americanca, de Heddi Goodrich, Editura RAO – fragment în avanpremieră

Heddi Goodrich este scriitoare, profesoară de engleză, redactor și traducătoare.
S-a născut în anul 1971 la Washington. La șaisprezece ani, ajunge la Napoli într-un schimb cultural și rămâne în acest oraș, cu excepția scurtelor vacanțe, timp de 10 ani. Și-a luat licența în litere la Universitatea Orientale. Are un blog despre curiozități lingvistice din limba italiană și engleză, regăsite în traduceri sau în literatură (The Good, the Bad and the Olive
Tree). Trăiește la Auckland, Noua Zeelandă, împreună cu soțul și cei doi fii. Aici, scrie primul său roman, Pierdut în Cartierul Spaniol, apărut și în traducere românească la Editura RAO.

Atunci când a scris Pierduți în Cartierul Spaniol, ziarele din Italia au exclamat: „Uitati de Elena Ferrante!” O frază curajoasă și în același timp un pariu care se pare că a fost câștigat. Aceasta pentru că prin acest prin volum, Heddi Goodrich a cucerit inimile a numeroși cititori din Italia. Apoi, povestirile sale despre Napoli si despre amorul aprins dintre o tânără venită din America și un iubit din peninsulă au făcut înconjurul lumii. Trecând și prin România.

Americanca (L’americana) este noua carte scrisa de Heddi Goodrich în acelasi stil, de roman autobiografic. De data aceasta, este vorba despre perioada de timp de dinaintea evenimentelor din Pierduți in Cartierul Spaniol. Cartea prezintă într-o formă autentică și crudă primele experiențe trăite de autoare în frumosul oraș din sudul Italiei. Din nou o poveste intensă de iubire, în mijlocului unui peisaj mirific povestit cu o atenție chirurgicală.

∗∗∗

Vă prezentăm în premieră câteva pagini din această noua carte, Americanca, scrisă de Heddi Goodrich:

”Pare mai degrabă o petrecere de botez decât de Halloween, cu salonul plin de luminițe albe, cu fețele de masă din in și personaje simpatice – o zebră, un călugăr, un iepure, o asistentă medicală – care nu arată niciun semn de beție. E multă Coca-Cola, la fel și Fanta și chestii de ronțăit. Mă simt de parcă m-aș plimba printr-o grădină botanică, de parcă am fi închiși într-un fel de seră lipită de peretele exterior al castelului; ne plimbăm printre lăstarii de măslini care răsar dintre dalele de piatră. Afară, sunt alți copaci care se ițesc pe fundalul golfului, iar sus, se văd secvențe dintr-un cer nocturn care, inundat de luminile orașului, are o strălucire de înghețată de piersici.
– Deci, te distrezi? mă întreabă în treacăt Cleopatra.
– Da, mulțumesc, Mariagiulia. Locul ăsta este superb.
– Îți vine să crezi că în anii treizeci castelul era complet abandonat, aproape o ruină? continuă ea cu explicațiile, în modul ei obișnuit, de parcă mi-ar șopti în clasă, dar pe un ton suficient de ridicat
încât să acopere melodia lui Michael Jackson care se aude în fundal, și îmi spune că o societate privată fost cea care a restaurat castelul și i-a redat vechiul aer de fortăreață aragoneză. Aici lucrurile funcționează doar așa, adică dacă se implică societățile private. Tu de ce crezi că aici urmele cutremurului au dispărut cu totul, pe când restul orașului încă mai speră și așteaptă?
Îmi mai spune că tot castelul are multe alte încăperi mai mici și coridoare, curți interioare și camere, chiar aceea în care a dormit marele Boccaccio după un banchet consistent, dar noi nu avem acces acolo. Dacă a reușit să închirieze sala asta și încă la un preț cât se poate de avantajos, este numai pentru că tatăl ei este prieten cu unul care-l cunoaște pe proprietar și pentru că nimeni nu vrea să se căsătorească aici iarna, când e frig de mori.
– E un fel de-a spune. Nu te speria, pisicuțo, continuă ea și îmi întinde un pahar din plastic plin cu suc de portocale și, ca o gazdă bună, ca o regină generoasă ce este, pleacă din nou pentru a se asigura că toți invitații se simt bine.
Eu socializez în continuare cu cei dintr-a unsprezecea B. Sala plină este semn că au venit și oameni care nu sunt din liceu, poate chiar destul de mulți, dar e greu de spus; mi-e greu să-mi recunosc chiar și propriii colegi, având în vedere că suntem toți mascați. Din când în când mă gândesc la Anita, unde s-a dus după ce m-a lăsat în fața porții din fier a castelului. Stau de vorbă și râd, dar gândul îmi este la faptul că ar trebui să mă distrez ca să am ce-i povesti când mă întorc acasă, ca o confirmare a faptului că avea dreptate. La un moment dat, ies ca să iau o gură de aer.
Pe terasa generoasă nu mai este aproape nimeni, doar câțiva pirați care fumează și două animale care se sărută la adăpostul unui măslin. Mă sprijin de parapetul care dă spre o pantă blândă, o livadă de măslini care coboară lin până spre portul Castellammare. De aici, orașul pare foarte departe, un râu de lumini lichide care se oprește în mare. Aud fragmente din muzica petrecerii și, datorită puloverului meu gros din lână și urechilor călduroase din fetru, nu simt nici frigul și nici noile rotunjimi ale trupului meu. Aș putea sta aici până
la miezul nopții, când ar fi suficient de târziu încât să o pot chema pe Anita.

– Hei! Un băiat mascat în omul peșterilor s-a sprijinit, într-un gest familiar, cu coatele de parapet lângă mine. Îl salut, în caz că-l cunosc. La fel de dezghețat mă întreabă: De ce admiri priveliștea singură?
– Nu o admir. Luam puțin aer.
Mă întorc pentru a-l privi mai bine. E înalt și îmbrăcat într-o blană falsă de tigru tăiată oblic; umărul dezgolit este musculos și acoperit doar parțial de o mantie care imită pielea de mamut lânos. În totală contradicție cu restul look-ului, părul foarte negru e dat cu gel și pieptănat pe spate, dezvelindu-i fruntea înaltă până la rădăcina părului. Nu, nu l-am mai văzut în viața mea, sunt sigură de asta, deși chipul lui prelung este pictat pe ici, pe colo cu vopsea neagră, ceva ce presupun că vrea să ducă cu gândul la un soi de murdărie primitivă, dar care nu face altceva decât să-i accentueze paloarea chipului. Îmi vine în minte că și eu am ceva vopsea neagră pe față, rimelul negru cu care Anita mi-a desenat mustăți.
– Ești o pisică sau un șoarece?
– O pisică.
– Semeni mai mult cu un șoarece.
– Iar tu ești un om al peșterilor. Un om de Neanderthal?
– Un ce?
– Un om de Neanderthal, specia umană care a dispărut…
– Ah, tu ești una din ăia care cred în aberațiile astea?
– Ce aberații?
– Că ne tragem din maimuță și că înainte am fost amibe sau microbi sau ce dracu’ mai vor să ne facă să credem, spune cu puternice inflexiuni dialectale. Să știi că eu nu am fost și nici nu voi fi vreodată cimpanzeu.
– Dar nu sunt aberații, ci este istoria omenirii, evoluția.
Îmi place să cred că doar mă ia peste picior, așa cum face Umberto, chiar dacă nu are aceeași lejeritate și nici aceeași sclipire în privire.

– Privește în jur! Toate astea nu sunt altceva decât o fantezie, o uriașă minciună. Petrecerea asta, muzica asta, pirații ăștia doi, copii de bani gata, cu peticul pe ochi și sabia din plastic, care fumează un joint și râd ca niște fetițe. Mă lași! Știi ce fac pirații adevărați? Atacă navele, înjunghie marinarii, iau tot aurul pe care-l găsesc și dacă găsesc niște femei care se smiorcăie într-un colț, le violează. Privește scârbit în față. Dar am înțeles ce fel de tipă ești tu. Tu ești genul care stă cumințică, îi lasă pe alții să spună o grămadă de tâmpenii și pune botul ca fraiera.
– Ce raționament mai e și ăsta? ripostez în timp ce mă ridic în capul oaselor ca să mă întorc la petrecere. Nu mă aștept să răspundă ceva și cu siguranță nu simt nevoia să ies triumfătoare din această discuție absurdă cu un necunoscut.
– Am înțeles ce fel de tipă ești, repetă el, privind în continuare orașul din depărtare. Ție nu-ți plac decât raționamentele cu care ești de acord, alea pe care le înveți la școală. Pun pariu că mergi la un liceu de limbi clasice.
Nu mai spun nimic și deja i-am întors spatele.
– Unde te duci? Vino înapoi, spune pe un ton devenit brusc foarte blând și apucându-mă de mână. Are pielea caldă și moale, ca de copil. Trebuie să te întreb ceva important.
– Știi ceva… nici măcar nu te cunosc.
– Tocmai. Cum te cheamă? Îmi dă drumul la mână, convins fiind că mi-a captat din nou atenția. Vezi că era o întrebare importantă?
Pufnesc în semn de exasperare.
– Hai, mă! Eu sunt Raffaele. Spune-mi cum te cheamă și mai stai puțin cu mine să admirăm priveliștea asta superbă. E păcat să mă bucur de ea singur.
Nici eu nu știu de ce mă întorc iar spre parapet sau de ce îi spun cum mă cheamă. Este cu siguranță o greșeală, pentru că el mă întreabă imediat dacă sunt străină și mă văd nevoită să spun din nou aceeași poveste, de unde sunt, despre schimbul intercultural și despre cel interlingvistic într-un context ecumenic, o poezie care,
după tot discursul lui despre teoria evoluției, mi se pare jenant de contradictorie. Dar pe Raffaele îl amuză și zâmbește atât de larg încât își dezvelește dinții mari și drepți.
– Deci îl știi pe Hong Kong!
– Pe cine?
– Pe Hong Kong, chinezul. Și el a venit tot prin asociația ta.
– Vrei să spui Huang? Păi el e din Taiwan.
– Tot aia e! Noi așa îi spunem, și-a câștigat porecla asta. E foarte tare Hong Kong, mărunțel, dar foarte tare…
Îmi spune că el și Huang frecventează liceul tehnic sau, mai bine zis, frecventau, pentru că el a fost suspendat pentru că s-a certat cu un profesor de istorie. Dar dacă-l lasă repetent și de data asta, el nu are de gând să mai repete încă o dată anul, ba mai mult, nici nu o să mai calce vreodată în școala aia. La optsprezece ani poate să facă ce vrea el.
Mă uit la umerii lui largi, la stratul de grăsime care-l protejează de frig, dar care mă duce cu gândul și la mușchii pe care-i ascunde.
– Pari mai mare.
– Am optsprezece ani, jur. Nu mă crezi pentru că sunt eu mare și masiv. Dar nu-mi crește barba, vezi? Îmi ia din nou mâna, dar de data asta pentru a mi-o trece peste obrazul lui, trasând o linie diagonală care pleacă de la pomeți și ajunge ușor până la bărbie. Dacă-mi creștea barba, spune el în șoaptă, chiar ai fi crezut că sunt un om primitiv.
Îmi retrag mâna. Pielea lui era fină și tonică, aproape fierbinte.
Mi-a mânjit vârfurile degetelor cu vopsea neagră.
– Și tu câți ani ai?
– Șaisprezece.
– Ți-aș fi dat mai puțini. Pari o copilă.
Nu știu de ce nu plec și mai stau aici cu individul ăsta impertinent și arogant care crede în creaționism și vorbește italiană mai prost ca mine. Nu știu nici măcar de ce acum îl sfidez din priviri, dacă este pentru că m-a făcut să-l mângâi fără aproape să-mi dau seama sau pentru că acea mângâiere furată, ciudățenia pielii lui necunoscute și netede, într-o oarecare măsură mi-a plăcut, sau dacă este pentru că, spunându-mi că sunt o copilă, simt că a privit în adâncul sufletului meu, în ungherul lui cel mai dureros, nu atât pielea lui, cât sufletul meu este cel dezvelit. Tot ce știu este că, cu cât îl privesc mai mult, cu atât buzele lui cărnoase se deschid într-un zâmbet complice, iar ochii lui își dezvăluie natura lor sanpaku.
Potrivit unor exponenți ai medicinei orientale, ochii sanpaku, cuvânt care în limba japoneză înseamnă „trei albi“, adică acei ochi la care se poate vedea albul de sub iris, ar fi semnul unui dezechilibru fizic și spiritual al respectivului individ care, poate pentru că a comis fapte de neiertat în viața asta sau în alta, va avea un sfârșit tragic.
De fiecare dată când tatăl meu vitreg vedea așa ceva la un pacient sau la un învățăcel, spunea clătinând din cap: „Ce păcat că o să moară tânăr“.
Când Raffaele îmi spune să merg puțin cu el, fără măcar să-mi spună unde, eu îl urmez.

***

În agitația generală, nu a băgat nimeni de seamă că pisica și omulcavernelor au ajuns în capătul serei și au ieșit pe o ușă laterală. Acum alunecăm, ca un nod la gât, de-a lungul pereților stâncoși ai unui coridor cu arcade. Urmez silueta lui Raffaele care pare mai mare în lumina slabă și din cauza pelerinei din blană care se unduiește la fiecare pas al lui, zvelt și sigur. A mai fost pe aici, asta e clar. Tunelul este lung și tot mai umed, pare că nu se mai termină, parcă ar vrea să ne ducă în inima muntelui. Apoi însă, dintr-odată, se termină și urcăm niște trepte abrupte care dau într-o încăpere cufundată în întuneric, singurele lumini fiind cea de la ieșirea de siguranță și cea a nopții care intră printre gratiile unei ferestre de undeva de sus. E o încăpere mică, fără mobilier iar pe jos este pavată cu piatră brută, dar pot să simt cât de grandioasă este, îmi dau seama după arcade și după dimensiunea imensă a șemineului din piatră, după umbrele pe care le desenează candelabrele și după mirosul dulce-acrișor de lemn ars și ceară.
– Chiar crezi că avem voie să fim aici?
– De ce, vrei să te întorc la tâmpenia aia de petrecere?
– Nu, dar Mariagiulia mi-a spus că celelalte saloane sunt închise și…
– Ah, ți-a spus Mariagiulia…, spune cu o voce tărăgănată înainte de a începe să fredoneze: O, Maria Giulia, de unde ai venit? Ridică ochii spre cer, fă un salt și mai fă un altul! Se oprește lângă șemineul stins. Figuranta aia de prietenă a ta se crede cine știe cine, dar e un nimeni. Un nimeni. Cine e cu adevărat cineva în orașul ăsta poate să deschidă orice salon vrea și fără măcar să scoată portofelul din buzunar.
Nu mi-e clar ce vrea să spună, dar un lucru l-am înțeles. Dacă a venit aici în seara asta este numai din întâmplare sau poate că dintr-o regretabilă eroare. Faptul că este complet străin de această petrecere, că este din afara cercului celor avuți, din care nu fac parte nici eu – din contră, eu nu fac parte din niciun cerc din această lume veche, care pentru mine este nouă, guvernată de legi de nepătruns pentru mine –, toate astea mă tulbură într-un mod plăcut. Cu toate astea, aici, înăuntru, nu este un exclus. În salonul ăsta intim și gol, în care lumina slabă îi pune în evidență fiecare urmă lăsată de pieptăn în păr și nasul proeminent care-i dă un aer antic, Raffaele se sprijină cu brațul gol de blatul șemineului de parcă ar fi stăpânul castelului.
De parcă ar fi șemineul lui sculptat, vătraiul lui din fier forjat, de parcă ar fi ale lui grinzile joase lăcuite care susțin întreaga construcție. Aici, înăuntru, el are o forță de mă trec fiorii.
– Eu nu vreau să avem probleme, spun eu fără convingere.
– Ba să avem, răspunde el, zeflemitor, răsucindu-se, de parcă s-ar adresa unui oaspete așezat în întuneric. Auzi-o ce spune! Apoi mă privește fix în ochi și spune cu un aer conspirativ: Să știi că dacă nu voiai să ai probleme, n-ar fi trebuit să mă urmezi până aici.
– Adică?
– Vreau să spun că habar n-ai cine sunt. Puteam foarte bine să fiu un drogat, un nebun, un criminal. Îmi împinge cu degetele urechile de pisică în spate până când elasticul care le susține cedează și trage după el și agrafele. Râde. Dar nu-ți face griji, eu sunt un gentleman, nu vezi? Singurul pericol în castelul ăsta sunt fantomele.
De data asta râd eu.
– Nu mă crezi. Să știi că fix aici se găsește faimoasa cameră a îngerilor.
– După nume, nu mă sperie deloc, spun, în timp ce-mi desprind elasticul din păr și pun urechile și agrafele în buzunar.
– Nu te sperie pentru că nu cunoști povestea din spate, spune el pe un ton grav. Camera îngerilor, îmi explică el, este dormitorul în care, pe vremuri, dormea proprietara castelului numită „femeia roșie“. Nimeni nu a mai putut să doarmă în camera îngerilor: oricine intră acolo percepe o prezență ciudată și ostilă, o putere malefică ce-l copleșește și toți fug cu coada între picioare. Unii jură că au văzut o femeie – superbă, de vârstă mijlocie, purtând o rochie purpurie și cu o expresie tristă pe chip – în pragul castelului de parcă ar aștepta pe cineva. Se spune că ar fi chiar ea femeia roșie, care a murit cu sute de ani în urmă.
– Când?
– De unde să știu eu? Acum o grămadă de vreme. În esență, îmi simplifică Raffaele lucrurile, este vorba despre povestea a două familii, Anjou și Aragona, care se luptau pentru putere. Primii au trimis oameni înarmați pentru a cuceri castelul familiei Aragona, pentru a putea astfel să domnească asupra întregului teritoriu și să-i controleze toate schimburile comerciale. Trebuia să fie o luptă loială între cele două clanuri, o luptă până la ultima picătură de sânge, din care să iasă învingător cel mai puternic, așa cum se întâmplă în natură. Dar lucrurile nu au mers așa, din cauza unei femei. Femeia îmbrăcată în roșu, membră a familiei Aragona, a deschis, din proprie inițiativă, porțile fortăreței trupelor adversare, care au cucerit astfel reduta fără niciun efort. Legenda spune că în spatele gestului ei perfid nu se ascundea un motiv politic, ci unul sentimental: se îndrăgostise nebunește de unul dintre cavalerii inamici. O trădare de cea mai joasă speță.
– Dar îl iubea, protestez eu.
– Și cui îi pasă de iubire? Singura valoare adevărată este familia, iar ea a trădat-o. Conform valorilor de aici, o asemenea trădătoare nu poate fi iertată pentru că este o chestiune de loialitate și într-un fel sau altul trebuie să plătească prețul. Iar ea l-a plătit cu vârf și îndesat, întrucât cavalerul, odată intrat în castel, odată ce și-a atins scopul și poate a făcut și sex cu ea, a abandonat-o. Copleșită de disperarea unei iubiri neîmpărtășite și de rușinea pentru greșeala comisă, femeia roșie s-a otrăvit. Poate că a făcut-o chiar în camera îngerilor, sfârșește el povestea. Acum te sperie mai tare?
– Este o poveste fascinantă.
– Ah, se pare că mai devreme te-am judecat greșit. Ție îți plac poveștile intense. Ești sigură că mergi la liceul de limbi clasice? Îmi ia mâna pentru a treia oară, dar de data asta mi-o strânge făcându-mă să simt toată umezeala tropicală a palmei lui, puterea exotică a degetelor lui, făcându-mă să fiu conștientă de cât de mici sunt ale mele. Vino cu mine. Mă conduce ținându-mă de mână spre o scară masivă aflată în spatele încăperii. Merge încet, de parcă nu ar vrea să trezească morții, de parcă nu ar vrea să provoace furia lor fără sfârșit și fără timp și-mi spune în șoaptă: O grămadă de oameni care au intrat în castel noaptea au auzit voci înfricoșătoare care le-au înghețat sângele în vene.
– Și ce spuneau vocile? îl întreb și eu tot în șoaptă în timp ce urcăm primele trepte din piatră.
– Habar n-am, nu era nicio frază clară, doar tânguieli de durere, râsete sinistre și din când în când…

Scoate un urlet asurzitor. Nu durează decât câteva secunde, atât cât ajunge să facă să explodeze aerul adunat din încăpere și să-mi golească cutia toracică într-un urlet patetic în timp ce mă agăț de mâna lui Raffaele cu toată teroarea pe care, atât de crud, mi-a provocat-o. El pufnește într-un râs plin.
– Ce a fost asta? Mai, mai că m-am trântit la pământ!
Încearcă fără convingere să-și înăbușe hohotele de râs pe seama mea, dar veselia lui de nestăvilit, slaba lui capacitate de autocenzură, în loc să mă jignească, ajunge să fie contagioasă. Poate că mi se trage de la tensiunea scăzută și reacția de autoapărare care se declanșează după ce ai fost victima unei farse, așa că în scurt timp râdem amândoi ca niște posedați în semiobscuritate.
– Dar recunoaște că ți-a plăcut.
– Da, puțin da.
– E un loc frumos să faci nunta, nu?
În capătul treptelor este o ușă cu arcadă. Raffaele răsucește clanța: e încuiată. O mai răsucește o dată, de data asta cu putere, împingându-se cu toată greutatea lui considerabilă în lemnul ușii, dar nimic.
– Asta e, mergem înapoi, propun eu. Mai ții minte cum ieșim de aici?
Nu-mi răspunde. Are un cont de reglat cu ușa care nu vrea să cedeze niciun milimetru. Începe să agite clanța, să o amenințe în dialect, dă câteva șuturi în ea. În mod ciudat, această răbufnire de furie nu mă afectează deloc, mai degrabă sunt foarte curioasă să aflu motivul determinării lui oarbe, să aflu ce își dorește el atât de mult să-mi arate dincolo de ușă. Faptul că sunt aproape sigură că a mai dus și alte fete pe acest traseu nu face decât să-mi alimenteze curiozitatea. Cu cât insistă și înjură mai mult, cu atât mă cuprinde mai tare o nebună dorință de a ști. Vreau ca Raffaele să câștige lupta cu nenorocita asta de ușă, să o facă țăndări ca pe un bătrân fag.
Dintr-odată renunță și îmi spune cu respirația sacadată:
– Dă-mi chestiile alea pe care le aveai în păr.

– Urechile?
– Nu! Agrafele, clemele, cum naiba le ziceți voi!
– Ce faci cu ele?
– Tu dă-mi-le. Îți arăt imediat.
Le scot din buzunar. Le îndoaie cu o dexteritate de invidiat până când le transformă, cu aceeași concentrare a unui copil în uniforma școlară, în două litere din metal: un L majuscul urmat de un fel de q. Cu mâinile lui mari și abile le introduce în broască, una după alta, cu o atenție de electrician. Dar lumina de la ieșirea de urgență este slabă și asta-l obligă să se miște orbește, fapt ce-i provoacă și un șuvoi de înjurături tot mai deocheate. După o vreme, își îndreaptă spatele și respiră adânc pentru a se calma și poate pentru a-și recupera demnitatea. Fără lumină e mai greu ca de obicei, se justifică el, e ca și când ai căuta punctul dulce al femeii când faci dragoste pe întuneric, trebuie să te bazezi numai pe simțul tactil, nu pe văz. Încearcă din nou. Cred că metafora l-a ajutat pentru că de data asta, când răsucește cheia lui alfabetică în broască, punând și puțină forță, se aude acel clic mulțumitor, iar clanța cedează.
Înainte de a deschide ușa larg, îmi înapoiază agrafele. Nu mă deranjează că le-a deformat în mod iremediabil, așa cum nu mă deranjează nici faptul că vorbește cu tot mai multe greșeli și cu tot mai multe vulgarități, sau faptul că-mi dă ordine fără să-mi spună nici măcar o dată pe nume. Nici eu nu i-am spus „Raffaele“. O fi pentru că ne-am cunoscut de doar o jumătate de oră – sau o oră jumate, nu mai sunt foarte sigură –, sau poate pentru că între pereții ăștia din piatră, însemnați de păcătoșii din trecut, îți poți pierde bunele maniere și vorbele elegante cu aceeași ușurință cu care pierzi noțiunea timpului, iar asta ne-a împins rapid într-o intimitate anacronică și aproape anonimă. Aici, înăuntru, nu mai suntem doi indivizi, fiecare cu numele, originea și limba lui, ci doar un bărbat și o femeie în stare pură.”

 

Cărțile apărute la Editura RAO pot fi comandate pe raobooks.com, libris.ro, librex.ro, cartepedia.ro, elefant.ro, librariadelfin.ro, librarie.net, carturesti.ro

Recenzii și prezentări cărți Editura RAO

Spune-ți părerea!