Antimemoriile unei muze de Julia Kalman, Editura Pandora M, Grupul Editorial Trei – recenzie

8
Antimemoriile unei muze
 Julia Kalman
Editura Pandora M, Grupul Editorial Trei
Nr. de pagini: 272
Despre autoare: Julia Kalman și-a petrecut ultimii zece ani în ateliere de creație plastică, unde a scris două romane și jumătate. Boema a inspirat-o, a vindecat-o de blazare, iar artele i-au schimbat viața. Așa a început scrierea Antimemoriilor unei muze, un exercițiu stilistic destul de manierist, care s-a transformat într-un joc literar, într-un experiment dureros, dar seducător.
Acum lucrează la un volum de proză scurtă, la un nou roman și la un proiect de traducere literară.
Julia Kalman este membră a Clubului Scriitoarelor încă de la înființarea acestuia.
Julia Kalman face parte dintre acele spirite introvertite, erudite și îndrăgostite de artă și frumos, reușind să-și prezinte notațiile existențiale cu o mare acuitate și detașare și din niște perspective neașteptate și extrem de moderne. Pariul ei cu literatura este un câștig care mă face să-i aștept cărțile viitoare cu o foarte mare încredere.” Paul Vinicius
Se poate spune că, pentru Julia Kalman, fantasticul și ascuțitul său spirit de observație se întemeiază pe o predilecție spre ambiguitate, pe o tentație de a-și exorciza imaginea creatoare. Nu este mai puțin adevărat că, după lectura acestei cărți sclipitoare, inteligentă, ești tentat să folosești mai multe sugestii decât oferă însuși textul. Antimemoriile unei muze anunță apariția unui mare scriitor.” Denis Dinulescu
Julia Kalman păstrează în fiecare clipă un soi de detașare ludică, necesară, dar nu se mutilează, nu se reduce pe sine, ba dimpotrivă, se afirmă, se amplifică, până când ajungi să nu-ți mai dai seama cine privește pe cine, cine creează pe cine, cine domină pe cine: artistul, cel care așază muza delicat pe planșetă și îi pictează pielea în culori fine sau muza însăși, care descrie totul cu atâta măiestrie.” Erika Ciuică
Photo credit: Adriana Pelin
Antimemoriile unei muze – o carte care m-a intrigat prin titlu, și m-a subjugat prin conținut. Nu aș putea spune exact de ce, dar această carte dă dependență, am terminat-o de citit de zile întregi și gândul îmi tot revine la ea. Am citit și recitit anumite pasaje, dornică să trec dincolo de suprafață, poate am reușit, sau poate nu, dar lectura acestei cărți nu m-a lăsat indiferentă, și asta e puțin spus. E o carte profundă, ”scormonitoare”, cu fine inserții filozofice, ce oferă teme de reflecție, și are darul de a-ți agita emoțiile. O carte cu un stil seducător, o frazare elaborată, „ţesând” frumos pânza narativă în lumea acestei povești pe care cititorul este invitat să o descopere. La final, a fost ca și când am coborât dintr-un carusel, ușor amețită, dar cucerită de experiență.
Cartea începe cu un ”Making of”, povestea din spatele poveștii. Totul a început în 2007.
În acel an am citit foarte mult și tot atunci am început să scriu. E un an marcat de drama pierderii unuia dintre cei mai dragi prieteni ai lui Dan, care m-a impresionat încă din copilărie și al cărui timbru vocal reprezintă pentru mine vocea conștiinței. A plouat mult în vremea aceea, a plouat până când prăpastia s-a umplut și apa m-a scos la lumină ca pe o piatră neșlefuită.”
Cartea e scrisă la persoana întâi din perspectiva Regretei – muza, povestitoarea, ”o femeie puternică”, o artistă.
Prologul cărții ne poartă în timp, în 2020, în Centrul Vechi. De ce Centrul Vechi?
Din întâmplare am descoperit într-o galerie de artă o poezie dedicată crailor Curții Vechi. Tocmai această lume doream  să o înfățișez sau, mai bine zis, ceea ce a rămas din ea astăzi, dincolo de cortina nevăzută, care separă boema autentică de ghiolbănime & cocalari. Și așa m-am decis să refac textul, să scriu un roman cu inima.”
Pretextul sub care începe acțiunea este un cutremur devastator, în 2020, care zgâlțâie din temelii Centrul Vechi, iar Blocul-turn, marcat cu bulină roșie, se prăbușește pe jumătate.
Câteva clipe mai târziu, lumina străzii m-a izbit în piept. Da, fusese cutremur. Afară era o mulțime agitată (…)  Aye-aye aduse ultimele vești, adăugând:
Tăcere, dragilor, că străzile sunt împânzite de oameni grei și femei ușoare.”
Epilogul ne aduce exact în același punct, minute sau ore mai târziu, închizând ca într-un cerc, într-o bulă atemporală amintiri, trăiri, senzații, sentimente ce au dat năvală din subconștientul Regretei, cât timp a zăcut fără cunoștință…
Lumina străzii m-a izbit în piept. Afară era o mulțime agitată (…)
Am aflat că eram printre puținii supraviețuitori ai unui cutremur care devastase Centrul Vechi. Blocul-turn se prăbușise, doar o minune mă putuse salva, așadar era o fărâmă de adevăr în visul meu, da, dezastrul chiar se petrecuse, mă găsiseră leșinată sub un panou greu. Pesemne tocmai leșinul acela îmi croșetase amintirile așa halucinant.”
Amintirile, așa cum au fost ele ”croșetate” în vis, pe linia dintre conștiență și înconștiență, dintre real și abstract, încep prin a ne purta în apropiere de Centrul Vechi:
”(…) într-o casă cu grădină care aparținea părinților mei și nu mi-aș fi putut imagina vreodată cum ar fi fost să stau la bloc. Ce mai casă! Ce mai familie!
Ai mei păreau oameni ca toți oamenii, cu bune și rele, spre deosebire de mine care am trăit mai mult în lumea cărților, așa că s-au obișnuit să-mi spună copilu lui Dumnezeu, de-am ajuns să cred că nu sunt a lor, iar distanța dintre noi se adâncea de la un an la altul.”
Odată cu ivirea în viața ei a lui Dan, personaj principal în viața ei, ”care știa mai multe pilde decât un rabin și mai multe povești decât Șeherezada”, a intrat în noua ei familie, familia ei artistică,
” (…) pentru care cultura nu era un subiect tabu, care nu înjurau bibliotecile înțesate de cărți mucegăite, nedorite, de nevândut sau de necitit care riscau să ți se prăvălească în cap, nu încriminau contemplația, arta și creația, oameni pentru care timpul nu se măsura în pachete de remodelare corporală, haine de firmă și croaziere de lux.”
Capitolele se succed introducându-ne într-o lume decadentă, nonconformistă, ciudată, având în centru atelierul lui Dan, în care evoluau, ca pe o scenă de teatru, artiști ca von B – artist plastic, și Modela, iubita sa, Dan, Dana, T, Alfred, ceasornicarul, anticarul, Năsoasa, și Aye-aye, ”nebun cu acte, deși unii pretindeau că se preface pentru bani și pur și simplu îi place să trăiască în libertate, dincolo de constrângerile pe care i le-ar fi impus o casă, o familie sau un serviciu.”
Nu îmi propun să schițez un fir narativ printre întâmplările cărții, și de fapt, nici nu aș avea de ce să încerc așa ceva, povestea se compune/ re-compune, secvență cu secvență, personaj cu personaj, descoperindu-l pe fiecare în parte, și povestea lor, pe măsură ce drumul acestora s-a intersectat cu al povestitoarei. Pe măsură ce citeam pagină după pagină, am ajuns să suprapun propriile mele trăiri și considerații, uneori în total acord, alteori în dezacord cu ale Regretei, e genul de carte ”puternică” ce te trage în lumea ei, ”forțîndu-te” să simți, să te conectezi vrând-nevrând cu personajele și trăirile lor.
În prim plan se află Dan, care i-a fost iubit, soț, mentor, prieten, o prezență constantă în viața ei, chiar și după ce s-au despărțit.
”Dan a fost primul bărbat care nu mi-a cerut niciodată nimic, mi-a așezat în fața ochilor oglinda, m-a ajutat să descopăr acolo urâțenia, imperfecțiunea mea și frumusețea lumii(nii). Până la el, crezusem că dragostea e o prefăcătorie, o paradă la care ofereai tot ce-aveai mai bun.”
Am descoperit în  carte o lume populată de personaje excentrice, bizare, geniale și arogante. Făcând slalom printre amintiri, întâmplări și considerații filozofice, aruncăm o privire în ”spatele scenei” vieții de artist, e trasă brutal cortina și descoperim acolo multă pasiune, muncă, frumusețe, dar și urâțenie și deșertăciune. O lume strălucitoare, dar și vicioasă și plină de excese, o lume perfectă în imperfecțiunea ei.
E o carte amăruie, dureroasă, ce m-a obsedat zile în șir după ce am terminat-o de citit.
Printre genele întredeschise, îmi pare c-am zărit, în lumina lămpilor lui Dan, orologiul cel mare, muzele se roteau într-un dans dezarticulat , pe o muzică străveche cu inflexiuni ritualice, la ora 00:00 un fornăit infernal erupse dinlăuntrul lui, odată cu un rîu de plumb ce ne îngropă până la genunchi. Nu erau monezi, cum crezusem la început, nu erau nici inele, nici verigi de lanț, nici măcar broșe sau ținte, nu erau capse, nici ferecături, erau litere vechi.
Mirosul se făcuse insuportabil, dinții îmi clănțăneau, m-am zbribulit într-un colț, am aprins un foc în inimă, cum mă învățaseră yoghinii, și-am trimis dragostea mea în lumea largă pe aripi de fluture (…) Alfred mi-a spus cu ultimele puteri:
– Scrie, scrie tot, înainte să moară literele!”
Vă invit să citiți această carte care mi-a schimbat perspectiva asupra vieții de artist, o carte în care arta e personaj principal, iar artistul și muza lui îi sunt slujitori devotați, până la uitare de sine.

Cartea a fost oferită pentru recenzie de Editura Pandora M, Grupul Editorial TREI

About Author

8 comentarii

    • Mulțumesc Geo! Nu e nici genul meu preferat, cu toate astea, e o carte deosebită și foarte bine scrisă, care merită citită!

  1. Multumesc! Este o carte interesanta! O recomand pentru cei inclinati spre introspectii, sau care au tangenta cu viata artistilor, sau daca va plac cartile care ofera teme de reflectie, sau daca doriti sa cititi o carte deosebita, foarte bine scrisa!

Lasă un răspuns