Ardoare – Seria Crave – Tracy Wolff – Editura Corint – Leda Edge – recenzie

Ardoare

Tracy Wolff

Editura Corint – Leda Edge

An apariție: 2021

Nr. pagini: 640

Traducere de Karla Dedu-Fotescu

Primul volum al seriei „Crave”/ Crave Series:

1. Ardoare – Crave – 2020
2. Furie – Crush – 2020
3. Invidie – Covet – 2021
4. Court – 2021
5. Charm – 2022
6. Cherish – 2023
7. Untitled – 2023

TRACY WOLFF e o mare iubitoare de vampiri, dragoni și alte creaturi fantastice care hoinăresc prin noapte. Odinioară profesoară de engleză, acum își petrece tot timpul imaginând povești întunecate și romantice cu eroi torturați și eroine date naibii. Și-a scris toate cele peste șaizeci de romane în casa ei din Austin, Texas, pe care o împarte cu familia. Atunci când nu născocește intrigi (ceea ce se întâmplă destul de rar), Tracy încearcă rețete culinare noi, oferă sfaturi on-line legate de machiajul perfect, răsfoiește reviste de benzi desenate cu fiii ei și încearcă să descopere cele mai noi și mai bune filme.

Lumea lui Grace este dată peste cap de cum pășește pentru prima oară pe treptele exclusivistei Academii Katmere. Nimic nu pare în regulă cu locul sau cu… elevii. O simplă muritoare între vampiri și dragoni, adolescenta nu se poate hotărî de partea cărei facțiuni războinice să se plaseze. Singura certitudine pe care o are este că toți ceilalți elevi o urăsc de moarte.

Mai puțin Jaxon Vega, un vampir cu secrete periculoase care nu a mai avut sentimente pentru cineva de mai bine de o sută de ani. Deloc bizar, Grace se simte atrasă de frământările și traumele băiatului, care se potrivesc perfect cu propriile frământări și traume.

Există însă un motiv pentru care Jaxon și-a ferecat inima, iar acum cineva și-a propus să deștepte acest monstru adormit. Cu ce scop? Grace e hotărâtă să afle, și nu mică îi este mirarea când descoperă că a fost adusă la Katmere intenționat, ca momeală.

Include trei capitole bonus, istorisite din punctul de vedere al protagonistului Jaxon Vega.

„Generația care a ratat AMURG se va topi după această serie.” – School Library Journal

„Faceți cunoștință cu noua voastră obsesie în materie de cărți cu vampiri!” – Hypable

„Ardoare m-a atras în lumea sa periculoasă, dar atât de delicioasă. Nu mai am de spus decât atât: am o nouă carte-iubit!” – Pintip Dunn, autoarea romanului Malice

„Ardoare este pentru această generație ceea ce a fost Amurg la vremea lui.” – Lynn Rush, autorul seriei Touch of Frost

„Am cea mai BUNĂ mahmureală de după o sesiune de citit. Plină de pericol, umor și emoție, Ardoare demonstrează că vampirii s-au întors cu siguranță!” –  J. Kenner, autor de bestselleruri New York Times

„O intrigă complexă, o poveste profund romantică și un final care m-a dat pe spate. Abia aștept continuarea.” – Victoria Scott, autoarea seriei Fire & Flood

„Amuzantă, inteligentă și convingătoare, Ardoare este o capodoperă captivantă!” – Emily McKay, autorul bestsellerului Storybound

„Plină de intrigi și mister, și cu o poveste romantică, Ardoare este noua mea obsesie paranormală!” – Mary Lindsey, autoarea romanului Haven

„Ardoare te va devora… și te va lăsa tânjind după mai mult.” – A. K. Wilder, autoare seriei Amassia

De neratat pentru fanii seriei Amurg, (există o asemănare destul de mare între cele două povești, dar și destule diferențe încât să fiți surprinși), Ardoare este o poveste romantică seducătoare despre o iubire interzisă între o muritoare și un… vampir! Și despre ce se poate întâmpla atunci când cel de care  te-ai îndrăgostit este cel care te-ar putea ucide…

Un captivant roman Young Adult în care muritorii de rând se întâlnesc cu fascinanții vampiri.

Îmi plac cărțile fantasy, iar dintre acestea, cele cu vampiri îmi plac în mod deosebit, așa că am fost nerăbdătoare să descopăr această nouă poveste, și pot spune că nu am fost dezamăgită.

Un internat misterios, ce nu apare pe hartă, aflat în pustietatea înghețată a Alaskăi, personaje care mai de care mai surprinzătoare, secrete întunecate, plus acțiunea palpitantă și stilul de scriere antrenant, presărat cu umor, sunt tot atâtea motive să mă declar captivată de această nouă serie, al cărei prim volum, Ardoare, l-am citit cu plăcere și pe care îl recomand cu drag tuturor iubitorilor genului.

Acțiunea cărții m-a prins încă de la primele rânduri, când facem cunoștință cu Grace, o adolescentă îndurerată și debusolată în urma morții părinților ei, fapt care i-a făcut lumea fărâme.

Părinții lui Grace au fost uciși într-un accident, așa că trebuie să se mute din San Diego în Alaska, unde unchiul ei este directorul unei școli de lux într-un oraș îndepărtat, în nord. Și, în timp ce Alaska în sine este un șoc total pentru organismul ei, ea nu se așteaptă ca școala să fie într-un castel adevărat, și cu siguranță nu se așteaptă ca toată lumea să o antipatizeze de la prima vedere. Și pur și simplu nu înțelege de ce!

Când atrage atenția lui Jaxon Vega, cel mai tare tip pe care l-a văzut vreodată, liderul evident al unui grup de băieți foarte bine făcuți, Grace este fascinată. Dar acesta rupe repede vraja purtându-se cu aroganță și spunându-i că este în pericol și că nu ar fi trebuit să vină niciodată la această școală.

O tipă destul de pragmatică și îndrăzneață, Grace nu îi ia avertismentul în serios, dar, după o serie de experiențe care au adus-o aproape de moarte – salvată fiind de Jaxon de fiecare dată – începe să realizeze că Jaxon are dreptate și că ea este un pion într-o bătălie despre care habar nu are, într-o lume complet necunoscută, populată de creaturi despre a căror existență citise doar în legende.

Pe măsură ce relația lor evoluează, Grace trebuie să facă o alegere: să se întoarcă la San Diego, unde ar fi în siguranță, sau să riște și să sacrifice totul pentru Jaxon – inclusiv viața ei. Nu știe prea multe despre lumea vampirilor, dragonilor, vârcolacilor, vrăjitoarelor și a metamorfilor, dar realizează cu stupoare că se află în mijlocul tuturor!

Galeria de personaje surprinzătoare, foarte bine creionată, dialogurile spumoase, atmosfera ușor gotică și aerul de mister, suspans și pericol ce învăluie povestea sunt cuceritoare!

Am pășit în acțiune pas cu pas, descoperind treptat universul complex al cărții, din mici indicii presărate printre rânduri. Grace este ținută mult timp în ignoranță, în ceață, cei ce ar fi putut-o lumina considerând că astfel o țin în siguranță. Dar, odată ce își dă seama de toate, acțiunea se precipită și dramatismul crește, odată cu câteva neașteptate răsturnări de situație. Finalul m-a pus pe jar și m-a făcut foarte curioasă în privința continuării acțiunii, așa că abia aștept să citesc volumul următor, Furie, care, din fericire, a apărut deja!

Fragment:

”Stau în dreptul ușii exterioare spre pista de decolare, holbându-mă la avionul în care urmează să urc, și încerc din răsputeri să nu o iau naibii razna.
Ușor de zis, greu de făcut. Nu doar pentru că urmează să las în urmă tot ceea ce cunosc, deși, până acum două minute, asta a fost marea mea neliniște.
Totuși, în timp ce mă uit la avion, care nici măcar nu sunt sigură că merită onoarea de a fi numit avion, simt cum în mine se instalează o panică necunoscută.
– Deci, Grace…
Bărbatul pe care unchiul meu, Finn, l-a trimis să mă ia mă privește cu un zâmbet răbdător. Philip cred că a zis că îl cheamă, dar nu sunt sigură. E greu să îl aud peste bătăile nebunești ale inimii mele.
– Ești pregătită pentru o nouă aventură?
Nu! Nu, nu sunt nici pe departe pregătită – pentru o aventură sau pentru orice altceva mă așteaptă.
Dacă mi-ai fi spus acum o lună că mă voi afla într-un aeroport din Fairbanks, Alaska, ți-aș fi zis că ai fost informat greșit.
Și dacă ai fi adăugat că principalul motiv pentru care mă aflu în Fairbanks este să prind cea mai prăpădită copaie zburătoare posibilă către ceea ce îmi pare a fi capătul lumii – sau, în acest caz, un oraș aflat la poalele muntelui Denali, cel mai înalt din America de Nord -, ți-aș fi spus că ești mort de drogat.
Dar multe se pot schimba în treizeci de zile. Și chiar și mai multe îți pot fi luate de lângă tine.
De fapt, singurul lucru pe care am reușit să mă bazez în aceste ultime săptămâni este acela că, indiferent cât de nasoale sunt lucrurile, ele se pot oricând înrăutăți… (…)

După ce îmi acord câteva secunde pentru a mă asigura că nu o să cad din picioare – și să îmi strâng geaca nouă-nouță mai bine în jurul meu, pentru că sunt efectiv în jur de -8˚C aici -, mă îndrept spre spatele avionului ca să îmi iau cele trei valize, care reprezintă tot ce a mai rămas din viața mea.
Simt un junghi atunci când le privesc, dar nu îmi îngădui să meditez asupra a tot ce a trebuit să las în urmă, la fel cum nu mi-am dat voie să stărui asupra ideii unor străini locuind în casa în care am crescut. Până la urmă, cui îi pasă de o casă sau de niște materiale artistice, sau de un set de tobe, atunci când am pierdut atât de multe?

În schimb, iau o geantă din ceea ce se vrea a fi cala avionului și o trântesc pe jos. Înainte să apuc să mă întind spre a doua, Philip e acolo, ridicându-mi celelalte două valize de parcă ar fi pline cu
perne, în loc de tot ceea ce mai am pe lumea asta.
– Haide, Grace! Să mergem înainte să începi să te învinețești de frig!
Face un semn din cap spre o parcare – nici măcar o clădire, doar o parcare – la vreo două sute de metri depărtare, și vreau să mormăi. E atât de frig afară, încât acum mă apucă tremuratul dintr-un cu totul alt motiv. Cum poate trăi cineva așa? E ireal, mai ales ținând cont de faptul că erau 20˚C când m-am trezit azi-dimineață. (…) Aproape că am înghețat înainte să ajungem la jumătatea distanței până la parcare (din fericire, încă neatinsă de zăpadă), în ciuda gecii mele călduroase și a mănușilor căptușite cu blană. Nu sunt sigură ce ar trebui să fac de aici încolo și cum se presupune că ar trebui să ajung la internatul unde unchiul meu este director, așa că mă întorc să îl întreb pe Philip dacă Uber măcar există pe aici.
Dar, înainte să apuc să scot vreun cuvânt, cineva apare din spatele uneia dintre camionetele din parcare și se grăbește spre mine.
Cred că este verișoara mea, Macy, dar e greu să-mi dau seama, ținând cont de faptul că e acoperită din cap până-n picioare cu echipament de protecție pentru vreme rea.

– Ești aici! spune grămada de căciuli, eșarfe și geci, și am avut dreptate: cu siguranță e Macy.
– Sunt aici, o aprob pe un ton sec, întrebându-mă dacă e prea târziu să mă gândesc la asistența socială.
Sau la emancipare. Orice variantă în San Diego trebuie să fie mai bună decât să trăiesc într-un oraș al cărui aeroport constă într-o pistă și o mică parcare. Heather o să moară când o să îi dau mesaj.
– În sfârșit! exclamă bucuroasă Macy, întinzându-se să mă îmbrățișeze.
E un pic ciudat, parțial din cauza tuturor hainelor pe care le poartă și parțial din cauză că – deși e cu un an mai mică decât cei șaptesprezece ani ai mei – e cu vreo 20 de centimetri mai înaltă.
– Te aștept de mai bine de o oră.
O îmbrățișez și eu, dar îi dau drumul repede în timp ce îi răspund:
– Scuze, avionul meu de la Seattle a aterizat târziu. Furtuna a îngreunat decolarea.
– Da, auzim asta des, îmi spune, strâmbându-se. Sunt destul de sigură că au condiții meteorologice chiar mai rele decât ale noastre.
Vreau să o contrazic – kilometri întregi de zăpadă și suficient echipament de protecție împotriva frigului, încât să îi pună în dificultate chiar și pe astronauți, pare al naibii de groaznic pentru mine. Dar nu o cunosc pe Macy atât de bine, în ciuda faptului că suntem verișoare, și ultimul lucru pe care vreau să îl fac este să o jignesc. În afară de unchiul Finn și, acum, Philip, ea este singura persoană pe care o mai cunosc aici. Ca să nu mai spun că sunt singurele rude pe care le mai am. (…)

E un sentiment care devine din ce în ce mai apăsător atunci când Macy spune:
– Ai nevoie la baie? Avem de parcurs un drum de nouăzeci de minute de aici până la școală.
Nouăzeci de minute? Asta nu pare posibil în condițiile în care întregul oraș arată de parcă l-am putea parcurge cu mașina în cincisprezece, poate douăzeci de minute, cel mult.
Pe de altă parte, atunci când zburam pe deasupra, nu am văzut nicio clădire care să fie suficient de mare pentru un internat cu aproape patru sute de adolescenți, așadar poate că școala nu e în Healy, de fapt. Nu pot să nu mă gândesc la munții și râurile care înconjoară în întregime acest oraș și să nu mă întreb unde Dumnezeu o să ajung înainte ca ziua asta să se încheie. Și unde, mai exact, se așteaptă să îmi fac nevoile aici, afară.
– Sunt în regulă, răspund după un minut, chiar în timp ce stomacul mi se întoarce și mă înțeapă din cauza agitației. Întreaga zi m-am agitat în legătură cu venitul aici, iar asta a fost suficient de rău. Dar, în timp ce tragem împreună pe roți valizele prin semiîntuneric, cu aerul cu temperatură mult sub zero grade izbindu-mă peste față la fiecare pas pe care îl facem, totul devine extrem de real, extrem de rapid. Mai ales când Macy traversează întreaga parcare către snowmobilul parcat chiar la marginea asfaltului. (…)

– Îmi pare tare rău că a trebuit să vii aici, Grace! continuă ea după o clipă. Adică, sunt foarte încântată că ești aici! Doar că mi-aș fi dorit să nu fi venit din cauză că… Vocea i se stinge înainte să termine propoziția, dar m-am obișnuit deja cu asta. După săptămâni întregi în care prietenii și profesorii au mers în vârful picioarelor prin preajma mea, am învățat că nimeni nu vrea să rostească vorbele. Totuși, sunt prea epuizată ca să continui fraza. În schimb, îmi strecor capul în cască și o închid așa cum mi-a arătat Macy.

– Ești gata? mă întreabă de îndată ce mi-am protejat pe cât posibil capul și fața.
Răspunsul nu s-a schimbat de când Philip mi-a pus aceeași întrebare în Fairbanks. Nici pe departe.
– Da! Absolut!
Aștept ca Macy să se suie pe snowmobil înainte să urc în spatele ei.
– Ține-te de talia mea! strigă ea imediat ce îl pornește, așa că asta fac.
Câteva secunde mai târziu, gonim prin întunericul ce se întinde la infinit în fața noastră.
Nu am fost niciodată mai înspăimântată de-atât.”