Armele luminii de Ken Follett, Editura RAO - fragment în avanpremieră

ARMELE LUMINII

Editura RAO

Nr. pagini: 640

Data de publicare: 26 septembrie 2023

Traducere din limba engleză: Alexandru Marinescu prin LINGUA CONNEXION

Armele luminii reprezintă puntea de legătură dintre cele două serii ale autorului (Kingsbridge și Trilogia secolului).

Seria Kingsbridge

0. Și a fost seară, și a fost dimineață – Editura RAO – The Evening and the Morning – 2020 – recenzie
1. Stâlpii pământului – Editura RAO – The Pillars of the Earth – 1989 – recenzie
2. O lume fără sfârșit – Editura RAO – World Without End – 2007 – recenzie
3. Coloana de foc – Editura RAO – A Column of Fire – 2017 – recenzie

4. Armele luminii – The Armour of Light – 2023 – prezentare

Trilogia secolului (The Century Trilogy)

Căderea uriașilor – Editura RAO – Fall of Giants – 2010 – recenzie
Iarna lumii – Editura RAO – Winter of the World – 2012
Capătul veșniciei – Editura RAO – Edge of Eternity – 2014 – prezentare

Fragment în avanpremieră:

Amos Barrowfield lucra într‑un depozit rece, din spatele casei familiei sale, aflată lângă catedrala din Kingsbridge. Era deja târziu, în după‑amiaza aceea, iar el se pregătea să plece devreme a doua zi de dimineaţă, pregătind încărcăturile pentru caii de povară, care erau hrăniţi în grajdul alăturat.
Se grăbea pentru că spera să întâlnească o fată ceva mai târziu.
Grupă sacii în legături care puteau fi uşor încărcate pe ponei, a doua zi, în zorii îngheţaţi, apoi înţelese că nu avea destul fir. Asta era o problemă. Tatăl său ar fi trebuit să cumpere ceva de la piaţa de lână din Kingsbridge, de pe High Street.
Deranjat de întârzierea planurilor sale pentru seara respectivă, părăsi hambarul şi traversă curtea, simţind miros de zăpadă în aer, apoi intră în casă. Era o clădire veche şi mare, prost întreţinută: din acoperiş lipseau ţigle şi pe palierul de sus exista o găleată care aduna apa de la scurgere. Construită din cărămidă, avea o bucătărie la subsol, două etaje principale şi o mansardă. Familia Barrowfield era compusă din doar trei persoane, dar aproape tot parterul era ocupat de nevoile afacerii; şi mai erau, de asemenea, câţiva
servitori care dormeau în incintă.
Amos trecu rapid prin holul cu podeaua de marmură în alb şi negru şi intră în biroul din faţă, care avea şi propria uşă către stradă. Pe o masă mare, centrală, se aflau baloturi de pânză pe care le vindea Barrowfield: flanel moale, gabardină ţesută des, postav pentru pălării, pânză aspră de Kersey pentru marinari. Obadiah avea cunoştinţe impresionante despre tipurile tradiţionale de lână şi despre stilurile de ţesut, dar nu dorea să se extindă. Amos credea că se putea face profit cu serii scurte de ţesături de lux, angora şi merinos, precum şi cu amestecuri de mătase, dar tatăl său prefera să rămână la ceea ce ştia.
Obadiah era aşezat la birou, citind dintr‑un registru gros, cu un opaiţ alături de el. Amos ştia cât de diferiţi erau ei doi: tatăl lui era scund şi chel, în timp ce el era înalt, cu părul sănătos şi des. Obadiah avea o faţă rotundă şi un nas cârn; Amos avea faţa lungă, cu o bărbie pronunţată.
Amândoi purtau haine din materiale scumpe, ca să facă reclamă bunurilor pe care le vindeau, dar Amos era îngrijit şi cu jacheta închisă la nasturi, în timp ce gulerul lui Obadiah era desfăcut, haina sa era mototolită, iar ciorapii săi erau boţiţi.
– Nu mai este fir, spuse Amos fără nicio introducere.
După cum ar trebui să ştii…
Obadiah ridică privirea, părând iritat că fusese deranjat.
Amos se pregăti pentru o dispută: tatăl lui devenise arţăgos în ultimul an.
– N‑am ce să fac, spuse Obadiah. N‑am putut să cumpăr nimic la un preţ rezonabil. La ultima licitaţie, un ţesător din Yorkshire l‑a cumpărat pe tot, la un preţ ridicol de mare.
– Ce vrei să le spun ţesătorilor?
Obadiah oftă, simţind din plin presiunea, apoi spuse:
– Spune‑le să‑şi ia o săptămână de odihnă.
– Şi copiii lor să moară de foame?
– Nu fac afaceri ca să hrănesc copiii altora.
Asta era cea mai mare diferenţă dintre tată şi fiu. Amos considera că avea o responsabilitate faţă de oamenii care depindeau de el ca să trăiască. Obadiah nu credea asta. Dar Amos nu dorea să intre din nou în această dispută, aşa că schimbă abordarea.
– Dacă vor putea să găsească de lucru pentru altcineva, o vor face.
– Aşa să fie.
Amos se gândi că ăsta era mai mult decât arţag. Era aproape ca şi cum tatălui său nu‑i mai păsa de afacere. Ce era în neregulă cu el?
– S‑ar putea să nu se mai întoarcă la noi, spuse Amos.
Vom intra în criză de materiale de vândut.
Obadiah ridică vocea, spunând pe un ton de exasperare furioasă:
– Şi ce ai vrea să fac eu?
– Nu ştiu. Tu eşti şeful, după cum nu încetezi niciodată să‑mi spui.
– Ocupă‑te de dificultăţi, ce zici?
– Nu sunt plătit să conduc afacerea. De fapt, nu sunt plătit deloc.
– Eşti un ucenic! Aşa vei fi până la douăzeci şi unu de ani. Asta este practica obişnuită.
– Nu, nu este, spuse Amos nervos. Cei mai mulţi ucenici primesc un salariu, chiar dacă este mic. Eu nu primesc nimic.
Obadiah gâfâia doar din cauza efortului de a se certa.
– Tu nu trebuie să plăteşti pentru mâncare, haine şi cazare – pentru ce ai nevoie de bani?
Şi‑ar fi dorit bani ca să poată să‑i ceară unei fete să iasă cu el, dar nu‑i spuse asta tatălui său.
– Ca să nu mă simt ca un copil.
– Ăsta este singurul motiv la care te poţi gândi?
– Am nouăsprezece ani şi fac cea mai mare parte a muncii. Am dreptul la un salariu.
– Încă nu eşti bărbat, aşa că eu sunt cel care va lua această decizie.
– Da, tu iei deciziile. Şi din cauza asta nu mai avem fir.
Amos ieşi furios din cameră.
Era tulburat la fel de mult pe cât era de mânios. Tatăl lui nu asculta de raţiune. Oare doar pentru că devenea tot mai irascibil şi mai zgârcit odată cu vârsta? Avea doar cincizeci de ani. Se întâmpla oare altceva, exista vreun alt motiv pentru comportamentul său?
Neavând bani, Amos se simţea ca un copil. Unei fete ar fi putut să i se facă sete, cerându‑i să‑i cumpere o ulcică de bere într‑o tavernă. Poate că el ar fi vrut să‑i cumpere o portocală de la o tarabă din piaţă. Dacă voiai să curtezi o fată, primul pas era să ieşi cu ea, mai ales în cazul fetelor respectabile din Kingsbridge. Amos nu era interesat de altfel de fete. Ştia despre Bella Lovegood, al cărei nume adevărat era Betty Larchwood, că nu era respectabilă. Mai mulţi băieţi de vârsta lui susţineau că fuseseră cu ea, iar unul sau doi dintre ei chiar ar fi putut să spună adevărul. Amos nu ar fi fost tentat nici chiar dacă ar fi avut banii. Îi părea rău pentru Bella, dar nu se simţea atras de ea.
Şi ce s‑ar fi întâmplat dacă ar fi devenit serios în legătură cu o fată şi ar fi dorit să o ducă la o piesă de teatru în Kingsbridge sau la un bal la Assembly Rooms? Cum ar fi putut să plătească pentru bilete?
Se întoarse în hambar şi termină repede de împachetat.
Îl deranja faptul că tatăl său fusese atât de neglijent încât să rămână fără fir. Pierdea bătrânul controlul afacerii? Îi era foame, dar nu avea timp să mănânce cu părinţii lui.
Se duse la bucătărie. Mama lui era aşezată lângă foc, purtând o rochie albastră confecţionată dintr‑o pânză moale din lână de miel, care fusese făcută de unul dintre ţesătorii din Badford. Pălăvrăgea cu bucătăreasa, Ellen, care se sprijinea de masă. Mama o mângâia cu afecţiune pe umăr, iar Ellen zâmbea drăgăstos: ambele femei îl răsfăţaseră în cea mai mare parte a vieţii lui.
Tăie câteva felii de şuncă şi începu să mănânce în picioare, cu o bucată de pâine alături şi o cană de bere slabă, din butoi. În timp ce mânca, o întrebă pe mama lui:
– Înainte să te măriţi ai ieşit cu tata?
Ea zâmbi timid, ca o fată, şi, pentru un moment, păru că părul ei grizonant devine negru şi lucios şi că ridurile dispar, dezvăluind o femeie tânără şi frumoasă.
– Desigur, spuse ea.
– Unde mergeaţi? Ce făceaţi?
– Nu prea multe. Ne îmbrăcam în hainele de biserică şi ne plimbam prin oraş, ne uitam la magazine, vorbeam cu prieteni de vârsta noastră… Pare destul de plictisitor, nu‑i aşa?
Dar era incitant pentru că îl plăceam cu adevărat pe tatăl tău.
– Îţi cumpăra lucruri?
– Nu prea des. Într‑o zi, mi‑a cumpărat o bandă albastră pentru păr din piaţa din Kingsbridge. Încă o mai am în cutia cu bijuterii.
– Înseamnă că avea bani.
– Cu siguranţă. Avea douăzeci şi opt de ani şi se descurca bine.
– Tu ai fost prima fată cu care a ieşit?
– Amos! spuse Ellen. Cum poţi să‑i pui mamei tale o astfel de întrebare?
– Îmi pare rău. Nu gândeam limpede. Iartă‑mă, mamă!
– Nicio problemă.
– Trebuie să mă grăbesc.
– Te duci la întrunirea metodistă?
– Da.
Ea îi dădu un penny din poşeta ei. Metodiştii îţi îngăduiau să participi fără să plăteşti, dacă le spuneai că nu îţi permiţi, şi, pentru o vreme, Amos aşa făcuse, dar când aflase mama lui, insistase să‑i dea ea banii. Tatăl lui obiectase: el considera că metodiştii creează necazuri. Dar, măcar o dată, mama îi sfidase autoritatea. „Fiul meu nu are nevoie de pomană“, spusese ea indignată. „Ruşine!“ Şi tata dăduse înapoi.
Amos îi mulţumi pentru penny şi ieşi în stradă, la lumina felinarelor. De acum Kingsbridge avea iluminat cu petrol pe Main Street şi High Street, plătit de consiliul local, justificat de faptul că astfel se reducea criminalitatea.
Porni vioi spre sala metodistă, aflată pe High Street.
Aceasta era într‑o clădire simplă, din cărămidă, văruită în alb, cu ferestre mari care simbolizau iluminarea. Uneori, oamenii o numeau capelă, dar nu era o biserică sfinţită, după cum subliniaseră metodiştii când colectaseră fondurile pentru construcţie, cerând donaţii de la micii ţesători şi de la meşteşugarii prosperi, care formau cea mai mare parte a congregaţiei lor. Mulţi metodişti considerau că ar fi trebuit să se despartă de Biserica Anglicană, dar alţii doreau să rămână şi să reformeze biserica din interior.
Lui Amos nu‑i păsa prea mult de toate acestea. El consi‑ dera că religia însemna modul în care‑ţi trăieşti viaţa. Din acest motiv se înfuriase când tatăl său spusese: „Nu fac afaceri ca să hrănesc copiii altora“. Tatăl lui îl considera un tânăr ide‑ alist şi prost. „Poate că sunt, se gândea el. Poate că şi Iisus era.“
Se bucura de animatele discuţii despre studiul Bibliei de la sala metodistă, pentru că îşi putea spune părerea şi era ascultat cu politeţe şi respect, în loc să fie invitat să tacă şi să creadă doar ceea ce spuneau clericii sau bărbaţii mai în vârstă – şi chiar tatăl lui. Iar ăsta era un bonus. Mulţi oameni de vârsta lui mergeau la aceste întruniri, aşa că sala metodistă era, neintenţionat, un fel de club pentru tineretul respectabil. Participau şi multe fete drăguţe.
În seara aceea spera să se întâlnească cu o anumită fată – numele ei era Jane Midwinter şi, după părerea lui, era cea mai drăguţă dintre toate. Se gândea foarte mult la ea când călărea pe la ţară, fără să aibă nimic de privit în afară de câmpuri. Şi ea părea să‑l placă, dar nu era sigur.
Intră în sală, care era cât se poate de diferită de catedrală – probabil, în mod intenţionat. Nu existau statui sau picturi, nici vitralii sau argintărie cu bijuterii. Scaunele şi băncile erau singurul mobilier. Lumina clară a lui Dumnezeu intra prin ferestre şi se reflecta pe pereţii văruiţi în culori deschise. La catedrală, liniştea sfântă era întreruptă de cântecul corului sau de vreun trântor de cleric, dar aici toată lumea putea să vorbească, să se roage sau să propună un imn. Ei cântau tare, fără acompaniament, aşa cum făceau de obicei metodiştii.
Exista o anumită exuberanţă în adoraţia lor, care practic lipsea la slujbele Bisericii Anglicane.
Amos cercetă încăperea şi observă, spre încântarea sa, că Jane se afla deja acolo. Pielea ei palidă şi sprâncenele negre îi făceau inima să bată mai repede. Purta o rochie din caşmir, în aceeaşi nuanţă delicată de gri ca ochii ei. Dar, din nefericire, locurile aflate de ambele părţi ale scaunului ei erau deja ocupate de prietenele sale.
Amos fu întâmpinat de tatăl ei, conducătorul metodiştilor din Kingsbridge, canonicul Charles Midwinter, un bărbat chipeş şi carismatic, cu un păr grizonant, bogat, pe care‑l purta lung. Un canonic era un cleric care servea la Capitol, comitetul de conducere al catedralei. Episcopul de Kingsbridge tolera metodismul canonicului Midwinter, deşi cu reticenţă.
Amos se gândea că reticenţa era naturală: era inevitabil ca un episcop să se simtă criticat de o mişcare care spunea că biserica trebuia reformată.
Canonicul Midwinter îi strânse mâna lui Amos şi îl întrebă:
– Ce mai face tatăl tău?
– Nici mai bine, nici mai rău, spuse Amos. Îşi pierde răsuflarea şi trebuie să evite să ridice baloturi de pânză.
– Probabil că ar trebui să se retragă şi să‑ţi predea ţie treaba.
– Aş vrea eu.
– Dar e dificil pentru cineva care a fost stăpân atâta timp să renunţe.
Amos era concentrat asupra propriei nemulţumiri şi nu luase în considerare faptul că situaţia ar fi putut să constituie o încercare şi pentru tatăl său. Se simţi uşor ruşinat.
Canonicul Midwinter avea un anume fel de a te determina să te priveşti în oglindă. Era mai mult o povestire decât o predică despre păcat.
Amos se duse mai aproape de Jane şi se aşeză pe o bancă alături de Rupe Underwood, care era ceva mai în vârstă, având douăzeci şi cinci de ani. Rupe confecţiona panglici, o afacere bună când oamenii aveau bani de cheltuit; altfel, nu prea profitabilă.
– O să ningă, spuse Rupe.
– Sper că nu. Mâine trebuie să merg la Lordsborough.
– Încalţă două perechi de şosete.
Amos nu putea să‑şi ia câte o zi liberă, indiferent de vreme. Întregul sistem depindea de circuitul materialelor, de care se ocupa el. Trebuia să plece şi, dacă era necesar, chiar să rişte să îngheţe.
Înainte ca Amos să se poată apropia mai mult de Jane, canonicul Midwinter deschise discuţia, citind din Beatitudini, din Evanghelia după Matei.
– Binecuvântaţi sunt cei săraci cu duhul, pentru că a lor este împărăţia cerurilor.
Lui Amos această declaraţie a lui Iisus i se părea mistică şi nu reuşise niciodată să o înţeleagă. Ascultă cu atenţie şi se bucură de dispută, cântărind argumentele pro şi contra, dar era prea derutat ca să contribuie la discuţie. „Mâine, pe drum, asta o să‑mi dea prilejul să mă gândesc şi la altceva decât la Jane“, îşi spuse el.
După aceea se servi ceai, cu lapte şi zahăr, în căni simple, din argilă, cu farfurioare. Metodiştilor le plăcea ceaiul, o băutură care nu te făcea niciodată să devii violent, stupid sau desfrânat, indiferent câte căni ai fi băut.
Amos se uită după Jane şi observă că fata fusese deja abordată de Rupe. Acesta avea un breton blond şi lung şi, din când în când, scutura din cap ca să‑şi îndepărteze părul din ochi, un gest care îl irita oarecum pe Amos.
Observă pantofii lui Jane, din piele neagră şi sobră, cu o panglică legată într‑o fundă în loc de şireturi şi cu toc înalt, care o făcea să pară cu câţiva centimetri mai înaltă. Văzu că ea râdea de ceva ce‑i spusese Rupe şi îl mângâia pe piept, mustrându‑l în glumă. Oare îl prefera pe Rupe în locul lui Amos? Spera că nu.
În timp ce aştepta ca Jane să se elibereze, discută cu David Shoveller, cunoscut drept Spade. Acesta avea treizeci de ani şi era un ţesător foarte talentat, în special pentru haine care se vindeau la preţuri mari. Spade angaja şi alţi oameni, printre care se numărau şi câţiva ţesători. La fel ca Amos, purta haine care promovau produsele sale, iar în ziua aceea avea o haină de tweed, dintr‑o ţesătură gri‑albăstruie cu inserţii de roşu şi galben.
Lui Amos îi plăcea să‑i ceară sfatul lui Spade: bărbatul era deştept, fără să fie condescendent. Amos îi spuse despreproblema cu firele.
– Este o criză, spuse Spade. Nu doar în Kingsbridge, ci peste tot.
Spade citea ziare şi reviste şi, prin urmare, era bine informat.
Amos era derutat.
– Cum s‑a putut întâmpla aşa ceva?
– Îţi spun eu, zise Spade. Sorbi din ceaiul fierbinte în timp ce‑şi aduna gândurile. Există o invenţie numită suveica zburătoare. Tragi de un mâner şi suveica sare dintr‑un capăt în celălalt al gherghefului. Asta îi permite ţesătorului să lucreze cam de două ori mai rapid.
Amos auzise despre asta.
– Credeam că nu a prins.
– Aici, nu. Eu le folosesc, dar cei mai mulţi ţesători din vestul Angliei nu o fac. Ei cred că diavolul însuşi mişcă suveica. În orice caz, în Yorkshire este populară.
– Tatăl meu spune că un tip din Yorkshire a cumpărat tot firul la ultima licitaţie.
– Acum ştii de ce. O cantitate dublă de pânză cere o can‑ titate dublă de fire. Dar noi producem firul pe roata de tors, aşa cum se face de nu ştiu când, probabil dinainte ca Noe să‑şi construiască arca.
– Deci avem nevoie de mai mulţi torcători. Şi tu eşti în criză de fire?
– Am prevăzut că va apărea această problemă şi mi‑am creat un stoc. Sunt surprins că tatăl tău nu a făcut acelaşi lucru. Obadiah a fost întotdeauna prevăzător.
– Nu mai este, spuse Amos.
Apoi se întoarse, pentru că o văzuse pe Jane că nu mai vorbea cu Rupe şi era nerăbdător să o prindă înainte să intervină altcineva. Traversă sala din câţiva paşi, ţinând în mână cana şi farfuria, şi spuse:
– Bună seara, Jane!
– Bună seara, Amos. Nu‑i aşa că a fost o discuţie interesantă?
El nu dorea să discute despre Beatitudini.
– Îmi place rochia ta.
– Mulţumesc.
– Are aceeaşi culoare precum ochii tăi.
Ea îşi înclină capul într‑o parte şi zâmbi, într‑o postură care lui îi făcea gura să se usuce de dorinţă.
– Frumos din partea ta că mi‑ai observat ochii, spuse ea.
– Este neobişnuit?
– Mulţi bărbaţi habar n‑au ce culoare au ochii soţiilor lor.
Amos râse.
– E greu de imaginat. Pot să te întreb ceva?
– Da, deşi s‑ar putea să nu‑ţi răspund.
– Ai vrea să ieşi cu mine?
Ea zâmbi din nou, dar scutură din cap, iar el ştiu imediat că visurile lui erau condamnate.
– Te plac, spuse ea. Eşti dulce.
El nu dorea să fie dulce. Avea sentimentul că fetele nu se îndrăgosteau de băieţi care erau dulci.
– Dar nu vreau să mă îndrăgostesc de un băiat care n‑are nimic de oferit în afară de speranţe, continuă ea.
El nu ştiu ce să spună. Nu se vedea pe sine ca neavând altceva decât speranţe şi era şocat că ea îl privea în felul acesta.
– Suntem metodişti, aşa că trebuie să spunem adevărul, adăugă ea. Îmi pare rău.
Se priviră preţ de un moment lung, apoi ea îşi puse uşor mâna pe braţul lui, într‑un gest de simpatie, şi se întoarse.
Amos se duse acasă.