Delicatese Literare
Recenzii

Arta de a nu scrie un roman de Jerome K. Jerome, Editura Leda – recenzie

Arta de a nu scrie un roman

(Novel Notes – 1893)

Jerome K. Jerome

Editura Leda

Colecția: Galeria de proză

Traducere: Lia Decei

An apariție: 2006

Arta de a Nu scrie un roman continuă seria operelor umoristice ale lui Jerome K. Jerome, de data aceasta pornind de la dorința a patru prieteni de a realiza împreună un roman care să înmagazineze toată înțelepciunea și experiența lor de viață. Întâlnirile „de lucru“ ale celor patru „autori“ constituie pretextul pentru a istorisi povești stârnite de remarci întâmplătoare, de amintiri, de visuri. Poveștile acoperă o gama largă de teme și sunt, rând pe rând, satirice, romantice, absurde, înduioșătoare, vesele, horror, sentimentale sau filosofice, curgând una din alta, asemenea celor din O mie și una de nopți. În pofida subiectelor diverse, situate uneori la poluri opuse, Jerome păstrează un echilibru care, alături de stilul savuros și umorul detașat, cald și uman, face din lectura acestui roman un adevărat regal.

Arta de a nu scrie un roman este ca o tapiserie de întâmplări, cugetări și anecdote împletite laolaltă într-un stil savuros, plin de un umor dulce-amărui, condimentat cu o notă de rafinament.

Spre deosebire de restul operelor lui Jerome K. Jerome, în Arta de a nu scrie un roman întâlnim, pe lângă pasajele ce-ți stârnesc un haz nebun, și destule pasaje amărui sau triste, unele dintre ele reușind să te emoționeze până la lacrimi, precum și pasaje înfricoșătoare, desprinse parcă dintr-un film horror.

La sfârșitul lecturii rămâi cu un zâmbet pe față dar, în același timp, nu poți să nu simți și un ușor gust amar.

Ca de obicei, pentru un efect maxim, Jerome K. Jerome îngroașă intenționat liniile, de multe ori frizând absurdul, însă dacă te gândești mai bine, realizezi că multe dintre situațiile prezentate sunt o versiune exagerată a ceva ce ți s-a întâmplat fie ție fie unor cunoscuți de-ai tăi.

Intriga cărții pornește de la ideea a patru prieteni de a scrie un roman, care în mod sigur va fi o capodoperă, din moment ce cumula experiențele de viață ale acestora.

Ethelbertha, soția lui Jerome, pe care am mai întâlnit-o în Trei pe două biciclete și Eu și ai mei, dovedind un remarcabil simț practic, și-a dat seama de la bun început că ideea nu avea nicio șansă de reușită. Momentul este consemnat cu mult umor și autoironie de către Jerome.

”Atunci când, întorcându-mă acasă după o seară petrecută fumând o pipă cu prietenul meu Jephson, am informat-o pe soția mea că aveam de gând să scriu un roman, aceasta mi-a comunicat că este încântată de idee. Mi-a spus că s-a întrebat adesea de ce nu m-am gândit să o fac.
– Uite, a adăugat, cât de stupide sunt toate romanele din ziua de azi; sunt sigură că ai putea să scrii și tu unul. (Ethelbertha avea intenția să-mi facă un compliment, sunt convins de asta; dar uneori nu reușește să se exprime cum trebuie și face ca totul să fie confuz.)
Totuși, când i-am spus că prietenul meu Jephson urma să mă ajute, a zis ”Oh”, pe un ton oarecum plin de îndoieli. Când i-am explicat, mai târziu, că Selkirk Brown și Derrick MacShaughnassy mă vor ajuta și ei, a replicat: ”Oh”, pe un ton care nu conținea nicio urmă de îndoială și din care reieșea în mod clar că interesul ei față de chestiunea respectivă, se evaporase cu totul.”

Deși se va dovedi în final că intuiția lui Ethelbertha fusese foarte corectă, întâlnirile ”de lucru” ale celor patru prieteni vor fi o sursă de anecdote dulci-amărui, precum și de reflecții pline de spirit, care te provoacă și pe tine la propriile meditații.

Poveștile prezentate în carte sunt extrem de numeroase și curg una dintr-alta întocmai ca în ”O mie și una de nopți”. Aproape fiecare dintre ele ar putea fi dezvoltată pentru un roman de sine-stătător. Practic aproape în fiecare pagină poți găsi ceva demn de citat sau de memorat.

Reticența lui Ethelbertha față de MacShaughnassy era pe deplin îndreptățită. La prima vedere, acesta părea că știe grozav de multe lucruri despre orice subiect și că posedă mai multe informații decât orice alt om, fiind totodată dornic să-și împărtășească vastele cunoștințe și celorlalți. Însă, după o primă impresie entuziastă, Ethelbertha se va convinge pe propria ei piele că informațiile lui MacShaughnassy erau deosebit de remarcabile prin minunata lor inexactitate. M-am amuzat copios citind consecințele aplicării sfaturilor prețioase ale lui MacShaughnassy, ca de exemplu atunci când Jerome și soția lui au folosit miraculoasa rețetă de otravă contra gândacilor de bucătărie (care sunt la fel de rezistenți și astăzi ca și acum o sută de ani 😊 )

”Am cumpărat materialele , am preparat amestecul și l-am împrăștiat. Gândacii de bucătărie l-au consumat. Se pare că le-a plăcut. L-au mâncat pe tot și au fost evident vexați că nu era mai mult. Dar nu au murit.”

Departe de a fi stânjenit de aparentul eșec al leacului prescris de el, MacShaughnassy i-a îndemnat să le dea și mai multă otravă. Consecința: gândacii de bucătărie din întreaga parohie au dat năvală în gospodăria lui Jerome, auzind de festinul de acolo! 😊

”În fiecare noapte veneau tot mai mulți. Și-au adus toți prietenii și toate rudele. Gândacii străini – gândaci din alte familii, fără niciun drept asupra noastră – au auzit despre amestecul preparat de noi și au venit în hoarde, încercând să-l fure de la gândacii noștri. După o săptămână, ademenisem în bucătăria noastră toți gândacii care nu erau infirmi de pe o rază de mai multe mile.

MacShaugnassy a spus că era un lucru bun. Puteam curăța toată suburbia dintr-o lovitură. Gândacii mâncau deja otrava de zece zile, iar el susținea că sfârșitul nu poate fi departe. M-am bucurat să aud asta, deoarece începusem să consider această ospitalitate nelimitată destul de costisitoare. Otrava pe care le-o ofeream era scumpă, iar ei erau mari mâncăi.

Am coborât să vedem cum se simt. MacShaughnassy credea că arătau bizar și era de părere că sunt pe ducă. Eu, unul, nu pot spune decât că nu-mi doresc să văd vreodată niște gândaci de bucătărie mai sănătoși.”

Am râs în hohote, aducându-mi aminte că într-o perioadă am încercat și eu tot felul de preparate așa-zis miraculoase contra redutabililor gândaci de bucătărie. Până la urmă, ca și în cazul lui Jerome, tot ceva absolut banal le-a venit de hac!

”Le-am rărit rândurile totuși, cu ajutorul unui preparat dintr-un magazin obișnuit. Dar în casa noastră se stabiliseră atât de mulți, atrași de otrava lui MacShaughnassy, încât nu mai aveam nicio speranță că îi vom extermina vreodată.”

Încercând să-l vindece pe MacShaughnassy de pasiunea lui fatală de a da sfaturi, Jerome i-a relatat o povestire plină de tâlc, din care reieșeau clar pericolele complexe ce pot rezulta dintr-o asemenea activitate. Povestea este una foarte interesantă, cu efecte ce reverberau în timp, o consecință provocând una și mai gravă și așa mai departe, întocmai ca într-un joc de domino.

”Mi-ai cerut sfatul şi eu ţi l-am dat. Care dintre noi a fost idiotul cel mai mare n-are rost să discutăm.”

Morala era una foarte clară, dar MacShaughnassy, la fel ca mulți alții ca el, nici măcar nu s-a recunoscut în poveste, spunând că este una instructivă, dar pentru alți cunoscuți ai lui…

O poveste care te pune pe gânduri și te face să meditezi la fragilitatea vieții și la faptul că trebuie să te bucuri din plin de plăcerile vieții, întrucât nu știi niciodată ce-ți poate aduce ziua de mâine, este cea clasică cu greierele și furnica, însă cu un alt final și un alt mesaj.

Astfel, întocmai ca în povestea clasică, greierele s-a distrat și a cântat, jucându-se cu prietenii lui încoace și încolo printre razele de soare, mâncând de toate în fiecare zi – frunze și picături de rouă -, fără să-i pese de ziua de mâine. Când iarna nemiloasă a venit, greierele nu s-a întristat, deși simțea că sfârșitul îi era aproape, ci s-a bucurat că fusese atât de fericit și nu își irosise viața. Ca toți greierii curajoși, s-a târât sub o frunză arămie și și-a întâmpinat soarta cu demnitate.

Văzând aceasta, furnica s-a umflat în pene, plină de indignare fariseică și mândră foc de hărnicia și prudența ei, pregătită să se instaleze în casa ei caldă și să se înfrupte din bunătățile pe care le-a adunat cu atâta trudă. Însă, tocmai atunci a apărut grădinarul cu lopata și a nivelat mușuroiul în care locuia, strivind-o și lăsând-o moartă printre ruine.

Morala: ”Adunați bobocii de trandafir câtă vreme puteți”.

Din păcate însă, după cum remarcă autorul, Soarta este o guvernantă aspră, care nu înțelege dorința noastră de a avea boboci de trandafiri și ne strigă cu o voce stridentă la ureche că nu avem timp acum de astfel de fleacuri, ci ne vom întoarce altcândva să-i culegem, iar noi, ca niște copii cuminți ce suntem o urmăm, deși este posibil să nu mai trecem niciodată pe acel drum sau, dacă vom trece totuși, bobocii de trandafiri s-ar putea să fie ofiliți… Foarte profundă această cugetare! Ar trebui să reflectăm mai des la ea…

O altă povestire amăruie este cea în care Jerome își aduce aminte de cel mai bun prieten al lui din copilărie și adolescență. Pe vremea aceea, imaturi fiind, amândoi considerau că a-l critica pe celălalt însemna a-l încuraja, fără a-și da seama că atunci când un prieten îți cere, chipurile, o părere sinceră, vrea de fapt o vorbă bună care să-l aline.

După o critică severă la adresa operei prietenului său, acesta, mult prea tânăr și sensibil, și-a rupt în două manuscrisul, aruncându-l în foc, după care i-a aruncat și el părerea lui ”sinceră” despre Jerome și arta lui. Evident, după acest episod, drumurile celor doi s-au despărțit mulți ani de zile.

Când l-a reîntâlnit întâmplător, la un colț de stradă, Jerome a fost șocat de înfățișarea fostului lui prieten și de decăderea acestuia, ajuns om al străzii. Când Jerome l-a întrebat indignat de ce nu a luptat cu soarta, prietenul i-a răspuns că își pierduse cu mult timp în urmă încrederea în el și nu-i mai păsase apoi ce se întâmplă. Poate, dacă cineva ar fi crezut în el, alta ar fi fost situația. Revoltat, Jerome a strigat că el a avut încredere în el și talentul lui dintotdeauna, însă și-a adus aminte brusc de ”critica nevinovată” de altădată și, o dată cu el, și prietenul lui a rememorat cu amărăciune același episod.

”- Chiar ai crezut? m-a întrebat, liniștit. Nu te-am auzit spunând asta. Noapte bună.”

Din păcate, regretele tardive nu mai pot îndrepta răul făcut cândva, iar unele consecințe sunt ireversebile…

M-a amuzat mult capitolul dedicat pisicilor, care scoate în evidență cu mult umor caracterul duplicitar și viclean al acestor feline, precum și lipsa atașamentului și respectului față de stăpân. Pasajele respective sunt pline de un umor spumos, iar posesorii de pisici – și nu numai -, se vor amuza copios.

”Vedeți, domnule, un câine are o părere foarte bună despre om – nu există lucru mai deștept ca omul, după părerea câinelui; iar el are grijă ca toată lumea să afle asta. E firesc să zicem: câinele e cel mai intelectual animal din lume. Acu’, pisica, ea are părerea ei despre oameni. Nu spune prea multe, dar destule cât să nu-ți dorești să auzi și restul. În consecință, spunem că pisica nu e inteligentă. Aici lăsăm prejudecățile să ne îndrume greșit judecata. Bunul-simț ne spune că nu există pisică în viață care să nu poată să nu găsească partea de sub vânt (cea mai sigură adică) a unui câine și să nu se învârtească apoi în jurul lui. Ați văzut vreodată un câine legat în lanț încercând să ucidă o pisică în timp ce aceasta stă și se spală pe față la trei sferturi de inch de locul în care poate ajunge el? Sigur că ați văzut. Ei bine, cine are mai multă minte dintre ei doi? Pisica știe că nu este în firea lanțurilor de oțel să se întindă. Câinele care ar trebui, credeți dumneavoastră, să știe mult mai multe despre ele decât știe ea, este sigur că se vor întinde dacă latri destul de tare.”

”Nu poţi prosti cu vorba o pisică aşa cum poţi prosti un câine.”

Eram deja obișnuită cu umorul fin, rafinat al lui Jerome, însă autorul mi-a demonstrat că poate aborda cu mult talent și alte genuri. M-a emoționat până la lacrimi povestea tragică a celor doi tineri proaspăt căsătoriți care s-au îmbolnăvit amândoi de febra tiroidă în urma unei călătorii pe continent, întâmplare pe care Jerome a aflat-o de la asistenta care i-a ingrijit in spital.

Te înduioșează iubirea nețărmurită pe care cei doi soți și-o purtau unul altuia. Aflați în camere alăturate, cei doi se strigau in permanenta, pentru a afla cum se mai simt. Fiecare dintre ei nu era îngrijorat de propria sănătate, ci de a celuilalt. Însă, in timp ce soțul începea să-și revina, soția era din ce in ce mai slăbită. Simtindu-si sfârșitul aproape, soția a rugat-o pe sora ei să-i răspundă în locul ei soțului după ce ea se va stinge, pentru ca acesta să nu-și dea seama că ea a murit și astfel să-și pericliteze șansele de însănătoșire. Însă soțul cunoștea toate inflexiunile vocii soției lui și a bănuit imediat că ceva nu era în regulă. Momentul in care soțul a descoperit adevarul, dupa ce s-a târât în camera soției, este de o încărcătură emoțională cu totul deosebită, eu efectiv am plâns…

”Deodată, tăcerea a fost întreruptă de un sunet. Nu era un strigăt. Nu suna ca o voce umană. Am auzit vocea durerii omenești până ce am ajuns să-i cunosc fiecare notă și am devenit nepăsătoare la ea; dar l-am rugat, în genunchi, pe Dumnezeu să nu mai aud niciodată acel sunet, căci era suspinul unui suflet.”

Cu totul remarcabile sunt și povestirile cu tentă horror, demonstrându-ne pe deplin versatilitatea talentului autorului, care a reușit să redea foarte bine atât atmosfera sumbră, cât și spaima cumplită și șocul resimțite de protagoniștii ce au trăit respectivele întâmplări, reușind să-ți dea fiori.

Ca să risipească tensiunea, după momentele tragice și înfricoșătoare autorul ne oferă noi episoade comice sau satirice. Întocmai ca în viață, momentele vesele și triste coexistă, iar în timp ce unul plânge, altul râde ba, mai mult, de multe ori necazul cuiva provoacă bucuria altcuiva…

Vom descoperi astfel o poveste în care protagonistul suferea de dublă personalitate, în genul clasicei povești cu dr Jekyll si mr Hyde; ne vom distra pe seama clișeelor romantice în anecdota în care servitoarele le plăteau ele pe stăpâni doar pentru a fi în apropierea cazarmei militare, suspinând de zor când vedeau un bărbat în uniformă, plus multe altele pe care vă invit să le descoperiți singuri în carte.

Vă recomand cu căldură această capodoperă a umorului britanic de cea mai bună calitate, care vă va surprinde însă și cu episoade tragice, sentimentale sau filozofice.

Citate:

”Un om nu e un personaj, e o duzină de personaje.”

”Nenorocirea unui om este şansa altuia.”

”Natura nu a fost făcută pentru a fi schimbată.”

”Când un bărbat iubeşte o femeie, iar aceasta nu se poate hotărî dacă îl iubeşte sau nu, numim această complicaţie comedie. Acolo unde femeia este prinsă serios, rezultatul este în general tragedie.”

”Numai oamenii care nu au cunoscut suferinţa pot să citească despre ea.”

”Cât de folositori sunt cei ”săraci”. (…) Nu cred că noi, cei care mâzgălim hârtia, ne dăm seama cu adevărat cât de mult le datorăm ”săracilor”. Unde s-ar duce eroinele noastre angelice și eroii noștri cu inimi nobile dacă nu ar exista ”săraci”?”

”Studierea omenirii depăşeşte forţele omului. Numai nebunii o încearcă.”

”Stăm la mesele noastre, ne gândim și iar ne gândim, scriem și iar scriem, dar povestea e mereu aceeași. Oamenii au spus-o și tot ei au ascultat-o cu mulți ani în urmă; ne-o spunem unul altuia și astăzi; ne-o vom spune unul altuia și peste o sută de ani, iar povestea este aceasta: ”Au fost odată ca niciodată un bărbat și o femeie care îl iubea”. Micul critic strigă că nu este nouă și cere ceva proaspăt, crezând – așa cum fac copiii – că există lucruri stranii pe lume.”

Cartea Arta de a nu scrie un roman  de Jerome K. Jerome a fost oferită pentru recenzie de targulcartii.ro

Recenzii și prezentări cărți Jerome K. Jerome

Recenzii și prezentări cărți pline de umor

Recenzii și prezentări cărți clasice

 

12 Comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *