Arthur și cărțile uitate de Gerd Ruebenstrunk, Editura Univers Enciclopedic – recenzie

Arthur și cărțile uitate

(Arthur und die vergessenen Bücher – 2009)

Gerd Ruebenstrunk

Editura Univers Enciclopedic

Colecția Univers Enciclopedic Junior

Categoria de vârstă: Adolescenți

Nr. pagini: 384

An apariție: 2018

• Seria Arthur

1. Arthur și cărțile uitate – Arthur und die vergessenen Bücher – 2009
2. Arthur und der Botschafter der Schatten – 2010
3. Arthur und die Stadt ohne Namen – 2011

Unele cărţi nu sunt ca celelalte. Unele cărţi au puteri magice. Unele cărţi pot influenţa destinul... În timpul vacanţei, Arthur merge să dea o mână de ajutor într-o librărie. Un vizitator straniu care intră în prăvălie îl va determina să pornească într-o căutare primejdioasă, cu speranţa că va găsi la timp misterioasa Carte a Răspunsurilor.

Arthur și cărțile uitate este o fascinantă carte de aventuri, foarte bine scrisă, cu multe amănunte ce te introduc în atmosferă, plină de mister și legende, în genul filmelor cu căutători de comori străvechi, precum seria Indiana Jones. Mi-a plăcut mult și coperta cărții și faptul că, din loc în loc, sunt introduse în carte câteva desene sugestive, care punctează ideile principale din respectivul capitol. De altfel, consider că un film făcut după această carte ar fi foarte spectaculos.

Cartea reușește să te captiveze încă din prolog, scris la persoana a treia. Înconjurați de o atmosferă stranie, un bărbat și o femeie ajung într-un sătuc izolat din Pirinei, unde aveau informații că s-ar fi găsit o carte misterioasă, pe care intenționau să și-o însușească. În ciuda scrupulelor de ultim moment ale bărbatului, care dorea să renunțe, femeia a insistat să-și îndeplinească planul. Mai mult, după ce s-a urcat în mașină, femeia i-a smuls rucsacul bărbatului, în care acesta vârâse cartea și a demarat în trombă, părăsindu-l. Bărbatul însă anticipase acțiunea femeii, astfel că mutase cartea pe neobservate. Își făcuse astfel un dușman de moarte…

”Îi luase ceva ce ea își dorea cel mai mult pe lume.

Și știa că, de acum încolo, ea va fi dușmanul cel mai cumplit din întreaga sa viață.”

Acțiunea cărții se mută mulți ani mai târziu, iar întâmplările sunt relatate la persoana întâi din perspectiva lui Arthur, un adolescent precoce în vârstă de paisprezece ani, foarte inteligent și meticulos.

Cu doi părinți egoiști, preocupați doar de propriul confort, Arthur ajunsese să-și petreacă cea mai mare parte a timpului, încă din copilărie, în compania Șoarecelui de Bibliotecă (după cum îl poreclise el) – un anticar excentric.

Prăvălia Șoarecelui de Bibliotecă era ca o peșteră a lui Ali Baba: plină de comori pentru cine știa să le prețuiască. Cea mai valoroasă încăpere se afla în spate, iar acolo erau depozitate cărțile foarte vechi, pe care Șoarecele de Bibliotecă le vindea doar celor care îndeplineau două condiții: erau dispuși să plătească un preț corect și știau să le prețuiască la adevărata lor valoare.

”- Cărțile vechi nu sunt o marfă ca oricare alta, un produs ca atâtea altele. Ele sunt martore ale vremurilor lor. Datorită lor auzim vocile predecesorilor noștri, prin ele ajungem să le cunoaștem gândurile și să luăm parte la viața lor. Din această cauză trebuie să le tratăm cu mult, cu un imens respect. Cine are bani, dar este lipsit de respectul cuvenit, nu este demn, cel puțin în ochii mei, să aibă asemenea cărți.”

Pe când Arthur avea doisprezece ani, Șoarecele de Bibliotecă îi făcuse lui Arthur propunerea foarte tentantă de a-l ajuta pe perioada vacanței de vară câte două-trei ore pe zi în librărie, cu singura condiție ca în acea perioadă să locuiască la el acasă, asigurându-i o cameră proprie. Bucuroși să scape de grija fiului lor, părinții lui Arthur își dăduseră imediat acordul. Deși Arthur era încântat să facă ceea ce îi plăcea și, pe deasupra, să mai câștige și ceva bani, exista un mic inconvenient.

Împreună cu Șoarecele de Bibliotecă locuia și nepoata acestuia, Larissa, o adolescentă de aceeași vârstă cu Arthur, foarte preocupată de știință, cu care Arthur nu simțea nicio compatibilitate. Încercând să o evite cât mai mult, Arthur ajunsese să scornească tot felul de pretexte pentru a explica de ce nu putea sta cu ea mai des, care mai de care mai fanteziste.

”E drept, câteodată nu puteam să scap de discursurile ei științifice, dar, una peste alta, situația era, în cele din urmă, una destul de suportabilă. Astfel își urma firul viața mea, urmând o cale molcomă și bine ordonată.”

Însă toată această rutină comodă pe care Arthur și-o construise cu multă migală în casa Șoarecelui de Bibliotecă avea să fie spulberată într-o clipă în ziua în care un vizitator straniu și-a făcut apariția în librărie. În acel moment, trecuseră deja doi ani de când Arthur lucra ca asistent al Șoarecelui de Bibliotecă.

Apariția ciudatului bărbat, înalt, costeliv și cu un cap micuț ce i se bălăbănea pe un gât înalt și subțire, l-a tulburat extrem pe Șoarecele de Bibliotecă, care s-a retras cu neobișnuitul musafir în camera din spate.

A doua zi, sosind la librărie, Arthur l-a găsit pe Șoarecele de Bibliotecă legat fedeleș, zăcând pe podea, poziție în care îl lăsaseră alți noi vizitatori, nemulțumiți că nu găsiseră prada după care venise – ”Cărțile Uitate”!

Astfel, Arthur a aflat o legendă fascinantă. În urmă cu peste o mie de ani, mari teritorii din Spania au fost ocupate de arabi. Cei mai mulți dintre conducătorii acestora iubeau artele și științele. Printre aceștia se număra și unul din emisarii Cordobei. Acesta a strâns treptat, din întreaga lume cunoscută pe atunci, o mulțime de manuscrise. Astfel a luat ființă o minunată bibliotecă, pe care mulți o comparau cu legendara bibliotecă din Alexandria. Din păcate, a urmat aceeași soartă precum a celei din Alexandria: a fost distrusă.

Se părea însă că în biblioteca din Cordoba ar fi existat și un număr mic de cărți adevărate, scrise cu multe secole înainte de inventarea tiparului – așa-numitele ”Cărți Uitate”. Se spunea că aceste Cărți Uitate îi confereau celui care le deținea o putere imensă. Din acest motiv, la ele nu aveau acces decât o mână de învățați, încă de la bun început.

Când Cordoba a fost distrusă în secolul al X-lea de către o armată inamică, înțelepții au reușit să salveze Cărțile Uitate și să le ascundă în siguranță.

Întrucât Cărțile Uitate ar fi fost extrem de periculoase dacă ar fi căzut în mâinile cui nu trebuia, înțelepții au jurat să le ascundă, creând o organizație dedicată acestui scop – ”Confreria Păzitorilor”. În urmă cu aproximativ o sută de ani, urma Păzitorilor s-a pierdut în negura istoriei și, o dată cu ei, și locația în care se aflau aceste cărți.

Însă, o dată cu apariția Păzitorilor, au existat și o mână de oameni al căror scop a fost acela să găsească aceste Cărți Uitate căpătând, o dată cu ele, toată puterea pe care le-o pot da Cărțile celui care ajunge să le aibă în stăpânire. Aceștia se numeau ”Căutători”.

Din rândul Căutătorilor făceau parte fiii lui madame Slivitsky, cei care îl atacaseră pe Șoarecele de Bibliotecă. Iar Pluribus, vizitatorul din ziua precedentă, îi oferise o informație prețioasă: Cartea Răspunsurilor, una dintre cele mai prețioase din Cărțile Uitate, se părea că se afla la Amsterdam.

Pretextând că, din cauza unor motive obscure foarte serioase, el nu poate părăsi orașul, Șoarecele de Bibliotecă a propus ca Arthur și Larissa să se ducă la Amsterdam, pentru a lua urma Cărții Răspunsurilor. Acolo, cei doi adolescenți urmau să fie găzduiți de Karel van Wolfen, un vechi prieten al Șoarecelui de Bibliotecă, care făcea și el comerț cu cărțile vechi.

Cum era oare posibil ca doi adolescenți să plece nesupravegheați într-o astfel de călătorie primejdioasă? Părinții lui Arthur erau plecați într-un sejur în Insulele Caraibe, fiind informați doar că Arthur va face o mică excursie la Amsterdam, fără a li se aduce la cunoștință investigațiile pe care acesta le făcea.

În ceea ce o privește pe Larissa, ambii ei părinți, anticari la rândul lor, dispăruseră în condiții misterioase în urmă cu zece ani, în timp ce căutau o carte valoroasă pentru un colecționar.

În timp ce călătoreau cu trenul, cei doi adolescenți au fost abordați de un grăsan insistent, foarte curios despre scopul călătoriei lor.

Apoi, din primul moment în care au ajuns la Amsterdam, cei doi adolescenți au observat că erau urmăriți de un bărbat, ce arăta ca un satanist bătrân, uitat de vreme. Încercând să scape de acesta, Arthur și Larissa s-au refugiat la Schuttersgalerij – e expoziție ce înfățișa Galeria Gărzii Civile, o organizație formată din membrii ai corporațiilor de archebuzieri, care apăruse ca o formă de apărare armată a cetățenilor.

Acolo i-a întâmpinat Gerrit de Fleer, un tânăr foarte binevoitor în vârstă de vreo douăzeci de ani, îmbrăcat în niște haine foarte stranii, părând parcă desprins din tablourile care-i înconjurau.

Gerrit părea să dețină foarte multe informații utile, ba, mai mult, părea să fie la curent cu scopul călătoriei lor, încă înainte ca cei doi să scoată vreo vorbă!

Cartea Răspunsurilor era una din cele treisprezece Cărți Uitate, cea despre care se spunea că știa răspunsul la toate întrebările.

Existau trei feluri de Cărți Uitate. Cărțile Negre erau cele mai groaznice, în interiorul lor neexistând nici măcar o pagină de bunătate. Folosirea acestora nu ar putea avea decât urmări sinistre, punând în pericol toată omenirea. Cărțile Gri nu erau la fel de periculoase, conținând elemente care puteau fi folosite atât pentru a face bine, cât și rău. Cărțile Albe nu urmăreau decât țeluri bune. Căutătorii le vânau pe acestea pentru a le face definitiv pierdute, pentru a-și exercita apoi puterea după bunul lor plac.

Cartea Răspunsurilor făcea parte din Cărțile Gri. Însă nici una din Cărțile Uitate nu era complet inofensivă, dacă ar fi căzut în mâinile cui nu trebuia. De aceea Păstrătorii aveau grijă ca locul unde se găseau acestea să fie documentat cât mai exact. Deși ultimii Păstrători dispăruseră în urmă cu o sută de ani, tradiția lor era încă vie, trebuind să fie reînnoită. Aceasta era una din misiunile lui Gerrit.

Admirația fățișă a Larissei față de Gerrit îl irita la culme pe Arthur, care simțea un sentiment acut de… gelozie?! Cu multă surprindere, Arthur a realizat că o privea pe Larissa cu totul alți ochi de până atunci, pentru prima dată realizând că aceasta se transformase într-o adolescentă foarte atrăgătoare.

Gerrit i-a ajutat pe cei doi adolescenți să-și piardă urma și să ajungă la anticariatul lui van Wolfen, reușind să scape de un nou bărbat care-i urmărea, cu aspect amenințător și o cicatrice pe obraz.

Foarte amabil, van Wolfen i-a întâmpinat cu multă căldură pe cei doi adolescenți. Pentru ca aceștia să înțeleagă mai bine evenimentele prezentului, van Wolfen le-a relatat o istorie din tinerețea lui. El, Johann (Șoarecele de Bibliotecă) și o tânără Sylvia erau cu toții librari la un anticariat dintr-un mare oraș. Sylvia era obsedată de Cărțile Uitate, dornică să dețină puterea absolută. Din păcate, Johann nu realizase decât prea târziu obsesia acesteia, Sylvia reușind să îl convingă să o însoțească într-o excursie în Pirinei, unde descoperise că se afla una din Cărțile Uitate. Respectiva întâmplare o cunoșteam, de altfel, încă din prolog.

Din momentul în care a descoperit că Johann subtilizase cartea, Sylvia l-a urât de moarte. Ea era, de fapt, madame Slivitsky, iar fiii ei, Sam și Ham, îi moșteniseră obsesia. Aflând descrierea acestora, Arthur a realizat că grăsanul din tren era Ham, iar bărbatul cu cicatrice care-i urmărise era Sam.

În continuare, vor urma aventuri incredibile, pe muchie de cuțit. Noi informații vor face legătura dintre Cărțile Uitate și Cabala – o tradiție mistică a iudaismului, care își avea rădăcinile în Tora, cartea sfântă a evreilor.

Mai mult, noi indicii indicau posibilitatea halucinantă ca Arthur să fie unul dintre Păstrători, înzestrat cu harul de a intui exact locul unde se afla una din Cărțile Uitate, atunci când aceasta era amestecată prin alte sute de cărți asemănătoare!

Urmând una din pistele aflate, Arthur și Larissa vor pleca la Bologna, cu Sam, Ham și madame Slivitsky pe urmele lor.

Pericolele vor fi extreme, având de-a face cu urmăriri ca în filme, răpiri și evadări spectaculoase.

Din fericire, Arthur și Larissa își vor găsi noi aliați, care îi vor ajuta în momentele critice. Dintre aceștia, un tânăr deghizat într-un acordeonist, care era prieten cu Gerrit de vreo… câteva sute de ani?!

Găsirea Cărții Răspunsurilor nu le-a oferit însă automat și răspunsurile dorite. Pentru a o proteja de persoanele malefice, Cartea era criptată, arătând ca o înșiruire haotică de litere. Cine dorea să primească răspunsurile potrivite, trebuia să pună întrebările potrivite. Mai mult, Cartea nu își dezvăluia răspunsurile oricui îi punea o întrebare, fiind foarte probabil ca madame Slivitsky să nu fi putut face nimic cu aceasta, chiar dacă ar fi intrat în posesia ei.

Pe de altă parte, nici celor cărora le răspundea nu le oferea informații clare, ca un al treilea grad de siguranță. Deci, Cartea Răspunsurilor avea nevoie de persoana potrivită care să pună o întrebare, de o întrebare potrivită și, în cele din urmă, de tălmăcirea justă a răspunsului.

De exemplu, în momentul în care Arthur a întrebat dacă părinții Larissei au murit, Cartea a răspuns prompt.

”- Nu este niciodată mort, ceea ce poate rămâne etern. Iar în eoni moare și moartea cândva.”

Tălmăcirea acestui răspuns criptat o vom afla, cu siguranță, în unul din volumele viitoare ale seriei.

Finalul este extrem de spectaculos. Dorind ca Gerrit să-i explice mai multe din propozițiile enigmatice pe care i le spusese, Arthur a mers la casa acestuia pentru a constata că… dispăruse cu totul!

Mai mult, ducându-se la galeria Schuttersgalerij, Larissa i-a atras atenția lui Arthur asupra unui tablou imens pe care nu-l remarcase până atunci. Era o pictură asemănătoare cu multe expuse acolo. Însă, în spatele unor bărboși plini de sine, ținând în mână halebardele lor, se observa o ușă deschisă, ce dădea spre o altă încăpere, aflată mai în spate. Acolo erau pictați doi bărbați tineri, care ședeau pe scaune, de o parte și de alta a unui butoi din lemn, pe care îl foloseau drept masă și pe care jucau zaruri. Unul dintre cei doi tineri semăna izbitor cu Gerrit.

”Tânărul bărbat, care semăna izbitor cu Gerrit, mi-a zâmbit dintr-o dată absolut radios. Iar cu mâna dreaptă a scos la iveală Cartea Răspunsurilor, pe care a așezat-o în fața sa pe un butoi. Mi-a făcut cu ochiul, pentru ca apoi să se întoarcă spre prietenul lui, cu care juca zaruri.

Am scuturat din cap, încercând să mă dezmeticesc, apoi m-am uitat din nou, foarte atent, la tablou. Pictura stătea, ca și mai înainte, nemișcată pe perete, în locul unde fusese atârnată. Dar o carte, pe care puteai să o treci ușor cu vederea, o carte legată în piele, se putea vedea pe masa lor improvizată. Am clipit – și cartea a dispărut.

Asta mi s-a întâmplat de câteva ori, până când am ajuns să nu mai știu dacă vedeam cartea sau nu.”

Abia aștept să apară următoarele volume din serie, care se anunță a fi din ce în ce mai spectaculoase!

Cartea Arthur și cărțile uitate  poate fi comandată pe universenciclopedic.ro, libris.ro, librarie.net, carturesti.ro

Recenzii și prezentări cărți Editura Univers Enciclopedic

Recenzii și prezentări cărți pentru copii și adolescenți