Ascultă glasul meu de Susanna Tamaro, Editura Litera, Colectia Buzz Books – recenzie

11

Ascultă glasul meu

(Ascolta la mia voce – 2006)

Susanna Tamaro

Editura Litera

Colecția Buzz Books

An apariție: 2018

Continuarea romanului „Mergi unde te poartă inima”, cea mai vândută carte italiană a secolului XX.
Ce s-a întâmplat cu nepoata Olgăi, bunica din „Mergi unde te poartă inima?” S-a întors ea din America la timp pentru a se împăca cu bunica ei sau doar a găsit lunga scrisoare-jurnal care îi era adresată? Dacă totuși destinul i-a rezervat o a treia posibilitate? Dacă, rătăcind prin camerele acelei case uriașe, singurătatea a împins-o să meargă în pod pentru a da de urma celor doi oameni pe care cu adevărat ar fi vrut să-i cunoască: mama și tatăl ei? Cine erau ei? Care a fost povestea lor? Este ea într-adevăr fiica unui prinț turc, așa cum i-a spus bunica ei pe când era copilă sau există ceva care încă trebuie dezvăluit? În căutarea acelui secret ea recompune, din scrisori și caiete îngălbenite, pagină după pagină, elementele unui mozaic vechi de generații.
Și descoperă, într-un jurnal, slăbiciunile, visurile și neliniștile mamei sale Ilaria, studentă la filosofie, fascinată de un profesor cu douăzeci de ani mai mare decât ea. Descoperă că un unchi s-a refugiat într-o țară îndepărtată pentru a scăpa de legile rasiale și de acolo a continuat să trimită vești. Încurajată de aceste câteva indicii, fata decide să meargă în căutarea tatălui său și a acelui unchi îndepărtat, într-o călătorie care o va conduce la originile propriei neliniști.
Tamaro scrie cu simplitate și claritate și pune o mulțime de întrebări despre lume și existență.“ – Herald
Personaje pline de viață… descrieri de natură strălucitoare… Un roman de formare unic, neobișnuit.“ -Independent

Ascultă glasul meu

Cartea Ascultă glasul meu ne poartă într-o călătorie inițiatică din Italia în Israel, alături de eroina cărții, care încearcă să-și descopere originile, să afle răspunsurile la întrebările care o nelinișteau și să-și găsească propriul drum în viață.
În Mergi unde te poartă inima, Olga, o bătrână de optzeci de ani, simțind că i se apropie sfârșitul, după un atac cerebral care o lăsase complet slăbită, i-a scris o lungă scrisoare-jurnal nepoatei sale, într-o ultimă încercare disperată de a rupe lanțul nefericirii ce se propaga în familia lor, pe linie feminină, de la o generație la alta.
În Ascultă glasul meu vom afla povestea nepoatei Olgăi, fiind martori la neliniștile, incertitudinile, căutările, introspecțiile și speranțelor acesteia.
Dacă Mergi unde te poartă inima ne spune o poveste la sfârșit de drum, marcată de tristețe și de fatalitatea care a însoțit-o pe tot parcursul, Ascultă glasul meu reflectă emoția și speranțele începutului de drum, iar în final bucuria că ai reușit să găsești traseul potrivit. De multe ori, importantă nu este atât destinația, cât călătoria care te duce la ea…
Ca un fapt inedit, nici în acest volum nu aflăm numele nepoatei Olgăi. O voi numi în continuare Elena, așa cum s-a prezentat ea la un moment dat, încercând să stabilească o întâlnire cu tatăl ei.
Cartea are trei părți distincte, bine delimitate, fiecare având o importanță aparte: Preludiu, Genealogie, Rădăcini.
În prima parte a cărții înțelegem mai bine punctul de vedere al nepoatei în relația cu bunica ei.
După ce a rămas orfană la vârsta de patru ani, Elena a petrecut o perioadă idilică alături de bunica ei, care îi citea în fiecare seară mai întâi povești, apoi opere clasice celebre. La întrebările nepoatei despre tatăl ei, Olga i-a inventat o întreagă poveste, cu un print turc și dușmani nemiloși, care uneltiseră să destrame o iubire imposibil de frumoasă.
Micile fisuri care apăruseră la începutul adolescenței în relația din Elena și bunica ei se transformaseră în adevărate falii, tot mai greu de trecut, pe măsură ce mentalitățile celor două deveneau tot mai incompatibile…
Câteodată, anumite întâmplări aparent neînsemnate pot provoca efecte importante, care reverberează peste timp…
O întâmplare care a lăsat urme adânci a fost atunci când, fără să realizeze cât de mult o rănea pe nepoata ei, Olga a decis, din rațiuni practice, să taie nucul din fața casei, de care Elena se simțea legată sufletește…
”Copacul meu, copacul cu care crescusem și a cărui tovărășie, eram convinsă, m-ar fi urmat în ani, copacul sub care mă gândeam că mi-aș fi crescut fiii – fusese răpus. Căderea sa luase cu sine multe: somnul meu, veselia mea, aparenta mea nepăsare. Trosnetul dezrădăcinării sale, o explozie. Înainte și după. O lumină altfel, întuneric intermittent. Întuneric de zi, întuneric de noapte, întuneric în plină vară. Și cu întunericul, o certitudine: durerea este mlaștina prin care sunt silită să înaintez.”
Încetul cu încetul, relația dintre Olga și nepoata ei s-a transformat într-o relație complicată de iubire-ură. Când Elena a ajuns la optsprezece ani, așa cum știm deja din primul volum al seriei, a simțit nevoia să ia distanță față de bunica ei, în încercarea de a-și limpezi gândurile și sentimentele.
Din păcate, după ce s-a întors din America, Elena a găsit-o pe bunica ei mult schimbată, confuză în urma accidentului vascular suferit. Realizăm că Elena nu a găsit încă scrisoarea-jurnal a bunicii…
Lăsând la o parte orice resentiment, Elena a îngrijit-o pe Olga cu multă dragoste și devotement, până când aceasta s-a stins…
În a doua parte a cărții, Genealogie, Elena descoperă în pod vechi scrisori ale mamei ei, care o ajută să o cunoască mai bine pe aceasta.
Departe de ce credea Olga despre fiica ei, Ilaria fusese de fapt o fire foarte romantică și sensibilă, care avusese o singură mare iubire: Massimo Ancona, un profesor de la universitatea unde studia. Când acesta păruse să-I împărtășească iubirea, Ilaria fusese în culmea fericirii, punându-și tot sufletul pe tavă. Din păcate, după ce rămăsese însărcinată, nu mai putuse să ia în niciun fel legătura cu acesta, care o abandonase nelăsându-i vreo posibilitate de a lua legătura cu el. Crescută într-un mediu mic burghez, cu concepții încorsetate despre moralitate, Ilaria nu avusese curajul să înfrunte dezaprobarea familiei și rigorile societății, alegând să avorteze copilul, ceea ce o lăsase pustiită sufletește…
”disperată, disperată, disperată.”
Departe de a o judeca în vreun fel, Elena se simțea pe deplin conectată la suferințele mamei, înțelegându-I pe deplin disperarea, frământările și neliniștile.
”Citindu-i rândurile, nu reușeam să simt nici un sentiment de ostilitate, de dispreț, unica pornire era să o ocrotesc, ca și cum toată disperarea aceea, acea solitudine și ingenuitatea aceea batjocorită ar fi ajuns direct în venele mele, preschimbându-se într-o stare de nesfârșită îndurerare.”
Opt ani mai târziu, în timpul unei călătorii în Turcia, Ilaria l-a reîntâlnit pe Massimo, descoperind că vechea pasiune pentru el era la fel de puternică. Își pusese din nou inima în joc, implicându-se cu trup și suflet într-o nouă relație cu acesta. În momentul în care rămăsese din nou însărcinată, îl contactase pe Massimo pentru a-I spune vestea. Cu o detașare aproape clinică, Massimo a respins categoric idea de a-și însuși rolul de tată, invocând tot felul de considerații filozofice cinice într-o scrisoare rece, lăsând întreaga responsabilitate a deciziei pe umerii Ilariei.
”Acestea fiind spuse, nu vreau să te condiționez în nici un fel. Cum spuneți voi la manifestații: ”Uterul este al meu și îl gestionez eu!” Fă cum vrei! Dacă vrei să-l ții, ține-l! Dacă vrei să avortezi, nu am nimic de obiectat. Amândouă deciziile mă lasă complet indiferent.
Să știi numai că, dacă într-o zi îmi vei apărea în față cu un bebeluș nu mă voi emoționa deloc, nici nu voi renunța la convingerile mele.
Îți sunt recunoscător pentru orele frumoase petrecute împreună, pentru filosofie, pentru poezie, pentru sex și pentru ingenuitatea cu care m-ai privit mereu.”
Răspunsul Ilariei a fost ferm și concis. Nu mai era ființa ingenuă de odinioară îndrăgostită de frumosul ei profesor. Dacă în urmă cu opt ani renunțase la copilul ei din teama de angajament, de responsabilitate, de a-și irosi tinerețea și de a-l dezamăgi pe Massimo, acum era o femeie de treizeci de ani, stăpână pe deciziile ei și perfect capabilă să aibă grijă de propriul copil, privind cu încredere în viitor.
”Știu că ție nu-ți pasă deloc de aceste lucruri, dar află că, dacă nu-ți cauți steaua, dacă nu o urmezi, mai devreme sau mai târziu se va încurca cu firul altor stele și va fi cu neputință să o desfaci, va începe să se stingă până când va dispărea.
Steaua este un mic soare, și când lumina sa se termină, devine rece, de gheață. Sub această licărire sinistră îți vei conduce pașii, pe când fiul meu și cu mine vom alerga fericiți după curcubeul stelelor noastre zmeu.”
Elena a citit complet bulversată scrisoarea mamei. Visurile acesteia nu coincideau în nici un fel cu amintirile ei din prima copilărie. Ceea ce Ilaria considera libertate, pentru Elena fusese dezorientare și confuzie.
”Nu am alergat niciodată fericite sub curcubeu. Steaua sa a fost o stea a distrugerii. Forța modestă pe care a opus-o ca să se salveze m-a aruncat într-o stare de profundă tulburare.”
După cum știm din Mergi unde te poartă inima, sfătuitorul Ilariei s-a dovedit un șarlatan, care i-a furat averea.
Învinsă de prea multe dezamăgiri și vise spulberate, Ilaria și-a făcut o ieșire dramatică din scenă, luându-și viața într-un tragic accident de mașină, pe când Elena avea doar patru ani…
Copleșită de suferința mamei, Elena nu se putea abține să nu o condamne în gând pe Olga pentru că nu făcuse nimic să-și salveze fiica, neînțelegând de ce dacă pe ea o iubise atât de mult nu putuse avea aceleași sentimente față de propria fiică. Încă o data, realizăm că lipsa de comunicare face ravagii. Elena nu știa adevărul despre relația Olgăi cu fiica ei, întrucât aceasta nu-i povestise niciodată istoria familiei, iar scrisoarea acesteia nu o găsise încă.
Deși simțea resentimente față de tatăl ei pentru modul în care acesta se purtase cu mama ei, Elena a decis totuși să-l caute, pentru a-și înțelege mai bine originile.
L-a găsit pe Massimo singur, aflat la vârsta senectuții. În ciuda faptului că toată viața fugise de orice angajament, Massimo nu reușise să aibă realizări extraordinare. Locuința sa era modestă și nu avea prieteni apropiați.
După ce Elena s-a prezentat ca fiind fiica lui, Massimo a pretins că absența lui în viața ei fusese un fapt pozitiv, într-o logică de psihologie inversă, crescând liberă de constrângerile de a se ridica la nivelul lui sau, din contra, de a se transforma într-o rebelă pentru a-l sfida.
În ciuda faptului că încerca să mimeze indiferența, era evident că Massimo aștepta cu multă nerăbdare vizitele Elenei și conversațiile cu ea.
Însă Elena nu-și aflase încă toate răspunsurile.
În  treia parte a cărții – Rădăcini, o însoțim pe Elena în Israel, unde dorea să-și cunoască rudele din partea mamei, mai precis urmașii unchiului Olgăi – Ottavio. Ottavio fusese un pianist extrem de talentat, care însă trăise o adevărată dramă în timpul războiului, fiind închis și persecutat doar pentru că era evreu.
”Poți încă să te ferești de un rău mai mic, dar când este atât de întunecat și de dens încât să acopere orizontul de la un capăt la altul, mai este cu putință să o faci?”
Elena l-a găsit în Israel pe Gionata, fiul lui Ottavio, cu care avea să poarte lungi discuții filozofice despre sensul vieții și al destinului, găsind multe răspunsuri la întrebările care o frământau.
”Eu, în schimb, de copilă, am dorit să cresc cu puterea durabilă a unui stejar sau cu mireasma unui tei, dar în ultima vreme mi-am schimbat părerea. Mă mâhnea captivitatea tailor pe bulevarde și în grădini pe cât mă întrista destinul solitar al stejarilor, astfel că acum aș fi vrut să fiu o salcie, să cresc cu marea mea coamă în vecinătatea unui râu, să-mi întind rădăcinile în apă, să ascult zgomotul curentului, să ofer între frunze ospitalitatea privighetorii și a țârâiacului și să văd pasărea Sfintei Marii apărând și dispărând pe unde ca un mic curcubeu.”
Într-o ultimă scrisoare trimisă de tatăl ei înainte de a muri, acesta și-a recunoscut greșelile. De teamă de a nu fi rănit își refuzase practice multe din bucuriile vieții. Prezența Elenei în viața sa, chiar pentru o foarte scurtă perioadă, îl făcuse să conștientizeze tot ce pierduse.
”Ar fi fost frumos să te pot îmbrățișa, micuță bombă cu ceas ajunsă surprinzător (și prea târziu) să devasteze viața mea! Chiar dacă asta nu te va despăgubi cu nimic, voiam să te strâng într-o ultimă, lungă îmbrățișare. O îmbrățișare cu toate îmbrățișările pe care nu ți le-am dat niciodată înlăuntrul ei: acelea de când te-ai născut și de când erai mică, cele de când creșteai și cele de care vei avea nevoie când nu voi mai fi.
Iartă obtuzitatea omului zeflemitor care te-a adus pe lume!
tata”
Îmbogățită sufletește în urma vizitei din Israel, conștientă de greșelile părinților ei pe care nu dorea să le repete, Elena a reușit în sfârșit să se împace cu trecutul ei și să privească cu speranță spre viitor, găsindu-și vocația.
”În toamnă mă voi înscrie la universitate și voi studia silvicultura, deoarece în sfârșit am înțeles cee ace voiam să fac până la sfârșitul zilelor: să mă ocup de copaci.”
Mai era doar o piesă de așezat pentru ca puzzle-ul să fie complet, iar Elena a găsit-o exact la momentul oportun: scrisoarea Olgăi.
O carte deosebit de profundă și plină de înțelepciune, care provocat la propriile introspecții, lăsându-mă cu o stare de bine și optimism!

Cartea Ascultă glasul meu de Susanna Tamaro a fost oferită pentru recenzie de Editura Litera, cu autograful de neprețuit al autoarei

Cărțile autoarei Susanna Tamaro pot fi comandate pe litera.ro, elefant.ro, libris.ro, librarie.net, carturesti.ro, cartepedia.ro, dol.ro

Listă cărți apărute în colecția Buzz Books

Recenzii și prezentări cărți apărute în colecția Buzz Books

About Author

11 comentarii

  1. Mirela Barbălată on

    O carte plină de sensibilitate, tristeţe dar şi lecții de viată. Emoţionantă recenzia, Tyna!

  2. Fratiloiu Dorina Petronela on

    O carte care te poarta in timp si ai ce invata din ea. Felicitari Tyna pentru frumoasa recenzie!

Spune-ți părerea!

%d blogeri au apreciat: