Atingerea dragostei de Eloisa James, Editura Litera, Colectia Carti Romantice – recenzie

Atingerea dragostei

Eloisa James

Editura Litera

Colecția Cărți Romantice

Titlul original: When Beauty Tamed the Beast

Traducerea: Raluca Podeanu

326 pagini

Tema Frumoasa și Bestia nu e nouă, am citit mai multe cărți pe această temă și fiecare m-a încântat în felul ei.

Atingerea dragostei se distinge prin stilul plin de umor în care este scrisă, replici spumoase și personaje fascinante.

Linnet Berry Thrynne era o tânără încântătoare de douăzeci și trei de ani, fiica unui viconte, ce era atât de frumoasă că părea de-a dreptul desprinsă dintr-un basm.

Pe scurt, cu greu găseşti femeie mai mândră decât soarele pe cer. Ca să nu vorbim despre dinţi mai albi decât un şirag de perle, glas de privighetoare şi un chip atât de minunat încât îngerii să plângă de invidie. Linnet Berry Thrynne avea toate aceste calităţi, poate cu excepţia trilului de privighetoare. Totuşi, vocea îi era cât se poate de plăcută şi i se spusese că râsul îi era precum clinchetul unor clopoţei de aur, iar cântecele sale (chiar dacă nu erau de privighetoare) erau adeseori lăudate. Chiar şi fără să arunce un ochi în oglindă, ştia cu siguranţă că părul îi strălucea, la fel şi ochii, iar dantura – ei bine, poate că nu-i strălucea, dar era deosebit de albă.

Din păcate, un concurs de împrejurări o compromisese în ochii întregii societăți. Pe scurt, prințul Augustus Frederick, duce de Sussex, îi făcuse o curte intensă, furându-i mai multe sărutări după care o anunțase spășit că nu se putea însura cu ea, nefiind de rangul potrivit poziției lui. În plus, niște creveți care îi picaseră prost o făcuseră să vomite în public într-un ghiveci de flori, iar bârfa s-a răspândit cu iuțeala fulgerului, toată societatea fiind convinsă că era însărcinată cu copilul prințului. Nimeni nu punea la îndoială acest lucru, mai ales că se știa că mama ei avusese un întreg șir de amanți, lucru de care fusese conștient și soțul ei, găsindu-și în cele din urmă moartea într-un accident de trăsură, pe când alerga să se întâlnească cu ultimul ei amant.

Situația fiind disperată, venise într-un suflet și Zenobia, mătușa lui Linnet, pentru a găsi o soluție. Linnet le-a declarat răspicat însă mătușii și tatălui ei că nu este însărcinată, întrucât nu s-a culcat nici cu prințul nici cu un alt bărbat. Din păcate, acest lucru nu avea nici o importanță, întrucât societatea ar fi fost convinsă că a scăpat cumva de sarcină.

-Vrei să zici că nu porţi rod în pântec?

– Asta tot încerc să vă spun. Nu m-am culcat cu prinţul. Nu m-am culcat cu nimeni.

O tăcere sinistră se aşternu în încăpere, timp ca vorbele ei să prindă rădăcină.

– Cerule, eşti terminată, şi nici măcar n-ai gustat din borcanul cu dulceaţă, rosti mătuşa ei într-un sfârşit. Acum şi dac-ai încerca să mai repari ceva, e prea târziu. Lumea ar fi convinsă că te-ai… ocupat de problemă, ca să zic aşa.

Zenobia venise însă cu o soluție salvatoare. Ducele de Windebank era disperat să-i găsească o soție fiului lui Piers Yelverton, conte de Marchant, un medic strălucit în vârstă de treizeci de ani ce trăia într-un castel din Wales și care, din păcate, se părea că era impotent în urma unui accident din copilărie. Fiind singurul copil al ducelui, acesta era încântat ca o progenitură regală să-i ducă mai departe numele.

Linnet este încântată de soluția găsită. În ciuda bârfelor ce o însoțeau, ea de fapt nici nu era interesată de bărbați.

Nu numai că nu poftea la bărbaţi, dar nici nu-i prea înghiţea. Erau mari, păroşi şi de obicei miroseau. Până şi tatăl ei, pe care-1 iubea, se comporta ca un băieţel. Se plângea şi se văicărea, şi devenea obositor. Erau cu toţii nişte copii mici. Şi cine-şi dorea să poarte de grijă unui copil? Glasul mamei sale răsună în capul ei, iar ea îi răspunse iritată: bărbaţii sunt nişte creaturi demne de milă, chiar şi cei dotaţi precum armăsarii. Dar un gând îi încolţi brusc în minte. Dacă Piers era neputincios, atunci… Atunci el era neputincios.

Nu era obligată să-l sărute. Nu era nevoită să suporte toate neplăcerile derivate din dotările lui ecvestre, care, (mulţumesc, mamă!) o bântuiau şi-o înspăimântau de ani buni.

Astfel că Linnet, însoțită de duce, pleacă să-și întâlnească viitorul soț. Pe drum, ducele îi împuie capul despre calitățile fiului lui astfel că, după puțin timp, știa îndeajuns îndeajuns despre viitorul ei soţ încât să-l introducă ea însăşi în Colegiul Regal al Medicilor, asta dacă nu ar fi făcut deja parte din el.

Aşadar, urma să se căsătorească cu un geniu. Se părea că avea tendinţa să-şi piardă calmul când era contrazis, dar ea era încrezătoare că-l putea ţine sub control.

Ajunși în sfârșit la castel, pe care aflase deja că viitorul soț îl transformase practic într-un spital, Linnet era nerăbdătoare să-l cunoască. Ajungând într-o cameră unde se afla un bolnav, la căpătâiul căruia se aflau mai mulți medici, este convinsă că l-a identificat dintre aceștia – un tânăr blond, cu o voce autoritară, o statură suplă și o privire arogantă, care punea cu multă siguranță un diagnostic. Nimic mai eronat! Un alt medic îl întrerupe cu multă grosolănie, ridiculizându-i opinia, iar din privirea ducelui realizează că acela era, de fapt, logodnicul ei!

Tot ce era frumos la tatăl său, la el era aspru; ochii săi albaştri erau tăioşi precum o iarnă grea. Nu părea un ins civilizat. Nimeni nu s-ar fi gândit să-i pună chipul pe o monedă, romană sau nu. Linnet realiză deodată că arăta prea dur… prea, prea a bestie. Inima ei se opri în loc, dar ochii lui se plimbară pe chipul ei şi apoi coborâră pe corpul ei, de parcă şi ea era o pacientă pe care o diagnostica.

Piers Yelverton era în permanență morocănos și prost dispus, dar acest lucru se datora infirmității de care suferea. În copilărie, tatăl lui, ducele, fusese dependent de opiu. În una din crizele sale, își confundase copilul cu un diavol și îl aruncase în șemineu, grilajul de fier al acestuia sfârtecându-i piciorul copilului. În urma acestui accident, mama lui Piers, ducesa, își părăsise soțul și plecase în Franța. În ciuda eforturilor doctorilor de acolo, mușchiul nu mai putuse fi vindecat, iar Piers șchipăta în permanență și avea dureri atroce, pe care le mai atenua înotând zilnic. Accidentul avusese și o urmare pozitivă, trezindu-i interesul lui Piers pentru medicină, ajungând în prezent o somitate în domeniu. Deși ducele se vindecase între timp de dependența de opiu și încercase din răsputeri să se împace cu el, Piers nu îl iertase și respinsese orice formă de comunicare. Mai mult, pentru a-l pedepsi și a-l face să se simtă vinovat, îi transmisese și că era impotent, lucru neadevărat de altfel, știind cât de mult ținea acesta la a-și transmite mai departe titlul. Piers fusese uluit când tatăl lui îl anunțase că i-a găsit o logodnică în conformitate cu cerințele lui, enunțate în bătaie de joc – să fie mai frumoasă decât soarele și luna și care să fie în stare să producă o progenitură fără concursul lui. Deși Piers își dă seama de la prima privire pe care i-a aruncat-o că Linnet nu era însărcinată, este surprins de spiritul și vioiciunea tinerei și de replicile ei pline de umor.

– Mergi aşa din cauza piciorului? întrebă ea pe un ton ridicat.

– Tu ce crezi, rosti, oprindu-se din nou. Crezi oare că mă clatin ca un marinar beat de amorul artei?

– Nu mă refer la şchiopătat, ci la faptul că te grăbeşti pe coridor mai rău decât o slujnică de la bucătărie care fuge de frica bucătarului.

Bărbatul încremeni pentru un moment, iar apoi, spre surpriza ei, scoase un hohot ca un lătrat. Suna ruginit, de parcă nu mai fusese folosit de ani.

Deși convin amândoi că logodna va trebui anulată, sosirea pe neașteptate a mamei lui Piers o determină pe Linnet să-și mai amâne plecarea, pentru a-i da posibilitatea ducelui să-și reînnoiască legăturile cu familia lui.

În perioada următoare, Piers este tot mai fascinat de Linnet, petrecând tot mai mult timp în preajma ei. În fiecare dimineață, devreme, o trezea și o lua cu el să înoate. Constată cu surprindere că îi făcea plăcere compania ei, replicile ei pline de haz provocându-l și amuzându-l. În același timp, își dă seama că ea era de fapt inocentă, întrucât nu își dădea seama că el nu era impotent nici când înotau împreună și era lipită de el, deși reacția corpului lui era evidentă. La rândul ei, Linnet era profund atrasă de Piers, pentru prima dată înțelegând ce simțea mama ei când alerga să se întâlnească cu un amant.

Inima ei gonea din ce în ce mai iute şi îl dorea… îl dorea… Limbile lor se întâlniră şi se jucară pentru o clipă, ea gustând esenţa lui Piers.

El, în sfârşit, o trase mai aproape de trupul lui puternic, felin, şi se înclină uşor, dar Linnet, ale cărei simţuri erau mai treze ca niciodată, simţi schimbarea şi pricepu intenţia lui.

Sărutul lui nu era dulce, ci înflăcărat, clocotitor, plin de dorinţă. Mâinile ei se încolăciră instinctiv în junii gâtului lui. Gustă ceaiul afumat de la micul dejun şi încă ceva: dorinţă.

Era genul de sărut pe care un gentleman nu l-ar fi dat niciodată unei domniţe.

Linnet îl adora.

O furtună stârnită pe neașteptate în timp ce înotau îi silește să se adăpostească în postul de gardă unde pasiunea lor se dezlănțuie, petrecând momente fierbinți împreună.

În perioada următoare, Linnet constată că nu-i putea rezista în nici un fel lui Piers, tânjind după fiecare moment petrecut cu el.

Obrajii care-i ardeau ştiau de ce. Micul fior care-i străbătu coapsele ştia de ce. Mai merg o singură dată, îşi promise ea. Nu ar fi prea riscant. Nu era o uşuratică, nu? Dar odată ajunşi la postul de pază? Uşuratică.

Piers, deși îndrăgostit evident de Linnet, considera că ea era prea bună pentru el, nedorind să o condamne la o viață de chin alături de el. O epidemie de scarlatină izbucnită pe neașteptate îi întărește convingerea că trebuie să o alunge de lângă el, pentru a o proteja. Cu o voită grosolănie, respinge declarațiile ei arzătoare de dragoste și o trimite la Londra împreună cu tatăl lui, ducele.

Ceea ce el nu știa era faptul că ducele se împăcase între timp cu soția lui și rămăseseră împreună în postul de gardă, pentru a fi aproape de fiul lor.

După o săptămână de eforturi intense de a îngriji bolnavii ce veneau în valuri și a stopa răspândirea epidemiei, Piers are o revelație cumplită. Își dă seama că și Linnet putuse contracta boala înainte de plecare și alergă disperat să o găsească, dându-și seama, abia în acel monent, că pentru a proteja cu adevărat pe cineva trebuie să îl ții aproape.

De asemenea, realizează că, și dacă nu ar fi bănuit că ea era bolnavă, oricum s-ar fi dus după ea, simțind că viața lui era goală și fără sens fără prezența ei. Influența lui Linnet se simțea și în comportamentul lui, Piers devenind mult mai blând și mai înțelegător față de cei din jur.

Este dramatic momentul în care o găsește pe Linnet, aflată pe moarte, aruncată să zacă într-un coteț de păsări plin de găinaț! Piers începe lupta vieții lui, pentru viața ei. Neavând pe cine să se bazeze, fiind departe de castel, o îngrijește el singur, cărând-o în brațe cu eforturi supraomenești, în ciuda durerii care parcă îi tăia piciorul în două.

După ce reușește să o salveze pe Linnet, rolurile se inversează, fiecare văzându-și practic parcă într-o oglindă vechea reacție. E timpul lui Piers să simtă din plin amărăciunea respingerii, Linnet fiind oripilată de felul cum arăta ea acum, cu pielea plină de pete roșii și coji. Acum Piers trebuia să găsească argumente pentru a o convinge că nu aparențele contează și că poți iubi cu adevărat pe cineva dincolo de aspectul exterior.

-M-ai iubit doar când erai frumoasă. Fiindcă voiai să mă controlezi, aşa cum crezi că poţi controla alţi bărbaţi cu zâmbetul tău.

-Nu! ţipă ea. N-a fost aşa!

-Atunci cum a fost? Ba mă implorai să mă căsătoresc cu tine, spunându-mi că mă vei aştepta oricât, ba nu voiai să te uiţi la mine.

Glasul îi vibra de mânie şi de durere. Linnet privi în jos şi îşi cercetă corpul. Era încă roşu, pielea încă i se cojea, dar cumva, stând lângă Piers în lumina soarelui, nu mai părea atât de monstruoasă.

-Am crezut că vei fi îngrozit, spuse ea, înecându-se puţin. N-am vrut să te însori cu mine din milă. Nu puteam să-ţi fac asta, să fiu o soţie urâtă.

Cartea ne oferă o lecție extraordinară despre puterea vindecătoare a dragostei, despre a vedea dincolo de aparențe, de a-ți accepta propriile defecte, a te schimba de dragul celuilalt și a lupta pentru a-ți găsi fericirea.

Epilogul e deosebit de romantic, ducându-ne peste câțiva ani și oferindu-ne informații despre evoluția personajelor.

O carte superbă, pe care o citești cu zâmbetul pe buze în cea mai mare parte, dar care reușește să-ți atingă sufletul…

Am inclus cartea în Top 10 cărți historical-romance cu mult umor, Top 10 carti historical-romance cu eroi/eroine medici  și în Top 10 cărți romantice cu eroi mutilați fizic

Cărțile autoarei Eloisa James pot fi comandate pe libris.ro, elefant.ro, librarie.net