Delicatese Literare
Recenzii

Atunci când era mereu duminică de Ştefan Mitroi, Editura RAO – recenzie

Atunci când era mereu duminică

Ştefan Mitroi

Editura RAO

An aparitie: 2017

Nr. pagini: 172

Ștefan Mitroi este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Proză-Bucureşti, la conducerea căreia se află. În anul 2010, i-a fost decernat Premiul Academiei Române pentru romanul Dulce ca pelinul. A primit, de asemenea, două premii ale Uniunii Scriitorilor: Premiul Opera Omnia al Filialei Literatură pentru Copii şi Tineret, 2011, şi Premiul pentru cea mai bună carte a anului al Filialei Proză, 2016.

„M-am împiedicat, iar găleata mi-a alunecat din mâna. Chiar când mai aveam nițel să intrăm în sat. După care s-a albit totul în jur. De la laptele ce cursese din găleată. S-a albit și mama la față. Cred că tot de la lapte. Pe urmă nu mai știu decât că a venit cerul tot mai jos. Sau poate că invers, a luat-o pământul în sus, cu tot ce se găsea pe el, cu noi doi și cu biserica prin dreptul căreia tocmai treceam, cu tot câmpul ce rămăsese în urmă și cu tot satul în care n-apucasem încă să intrăm. (…) Stăteam în genunchi și priveam în jur că prostul. Abia când m-am ridicat de la pământ și am fugit după mama, care pornise singură mai departe, am înțeles ce se petrecuse. Poate n-o să mă crezi, dar află că drumul pe care ne întorceam acasă era, cum îi zicea doamna învățătoare Baltatu, Calea Lactee.” – Ștefan Mitroi, Atunci când era mereu duminică

Atunci când era mereu duminică este o carte scrisă din perspectiva unui copil de la sat, singur la părinți, al cărui nume nu ne este dezvăluit. Cartea cuprinde douăsprezece capitole, fiecare capitol având un titlu sugestiv. În fraze scurte și extrem de simple, cartea începe cu prezentarea pe care ne-o face băiatul întregii lui familii. Rudele mai apropiate sau mai îndepărtate sunt descrise pe scurt, fiecărei persoane atribuindu-se o anumită calitate. De exemplu, unele erau ursuze, altele aveau sufletul bun, fiecare era văzut într-un anume fel de băiat.

“Naşul este cea mai apropiata rudă dintre cei ce nu-ţi sunt ruda de sânge. Adică fără să-ţi fie mamă, tată, bunic, bunică, unchi, mătuşă sau văr.”

În același fel simplist, naiv, ne este prezentat un sat mic și tipic din România, sat în care toată lumea cunoaște pe toată lumea, iar locuitorii lui sunt aproape toți înrudiți între ei într-un fel sau altul. Un sat în care încă se păstrează tradiţiile , în care zilele de duminică sunt sfinte şi nu se lucrează.

Zilele lungi de vară, în care părinții lui sunt plecați la muncile câmpului, devin zilele în care băiatul simte cel mai mult că este singur la părinți. Este extrem de dornic să interacționeze cu copii de vârsta lui, dar nu sunt prea mulți în sat. Din cauza singurătății, ajunge să își imagineze că se împrietenește cu un copac – dudul din spatele curții – și chiar să îl considere fratele lui. Vă las pe voi să descoperiți pe cine își alege ca soră…

„N-are voie să fie rudă cu mine. Despre dud zic. Cu alţii nici nu e cazul, deoarece numai eu sunt singur la părinţi. Şi aşa rămane tot timpul. Cu toate că mi-e frate, dudul n-are cum să fie şi copilul părinţilor mei. Nu pot să fiu asta decât eu.

Când se coc dudele, am cu cine sta de vorba. Dudul numai aşa poate să vorbească, prin dude, ceea ce mie imi convine, fiindcă sunt mai dulci decât marmelada pe care mi-o cumpără mama de la magazin. Mi-ar cumpăra mai des, dacă ar aveam destui bani, dar n-are decât o singură dată pe lună.

Dudul nu cere niciun ban. Că doar d-aia suntem fraţi! Cum să-mi ceară?”

Trăind numai la țară, atunci când îl cunoaște pe Valentin – un băiat venit în vacanță de la București și care e singura lui legătură cu lumea din afara satului – personajul nostru devine nedumerit. Nu poate înțelege ce înseamnă un bloc, întrebându-se ce însemnă să locuiești unul deasupra celuilalt, să ai curent sau să circuli cu liftul, copilul nefiind niciodată dus la Bucuresti. Singura lui ieşire era la un bâlci într-un sat învecinat.

Valentin putea să se uite şi mai de sus decât mine. Şi putea fiindcă era foarte înalt. Atât de înalt încât, dacă se sălta pe vârfuri, vedea casele din Bucureşti. El zicea că le vede şi fără să se înalţe.

Ba chiar când stătea jos în iarbă le vedea.

Spunea că le zice blocuri, nu case, ca la noi. Şi mai zicea că urci cu liftul în ele.

Adică în podl-am întrebat.

La etaj, mi-a răspuns el.”

Cartea este scrisă cursiv, frazele sunt însă scurte, de aici dându-ne seama că avem de-a face cu un elev de clasa primară. Toate trăirile, emoţiile copilului sunt prezentate foarte frumos și ne introduc în lumea copilăriei, într-o lume a inocenţei și ne face să ne aducem aminte de multe vorbe de duh pe care le-am auzit cândva și noi de la bunicii noștrii când eram în preajma lor.

“Jos pe pământ sunt toate măsurate. Începând cu viaţa oamenilor.

Zeama de varză e măsurată cu strachina.

Mălaiul, cu ciurelul.

Sarea, cu vârful cuţitului.

Untura, cu lingura.

Vinul, cu oala.

Grâul, cu sacul.

Pâinea, cu dumicatul.”

Atunci când era mereu duminică este o carte care mi-a adus aminte de copilărie, de felul în care percepeam lumea și de multele întrebări pe care mi le puneam si ma bucur ca in ziua de azi copiii au acces la informaţie la un click distanţă.

E o carte care se citeşte zâmbind, care te înduioşează pe alocuri, şi care surprinde cu multă sensibilitate candoarea copilăriei, cu gândurile, temerile şi întrebările pe care orice copil şi le pune la acea vârstă.

Fragment:

„Cămășa tatei era atât de înghețată încât stătea singură în picioare, cu toate că n-avea decât mâini. Mâneci, mai precis. Și era plină de petice. Mă miram cum de putuse mama să treacă acul cu ața prin gheața din care era croită.

Pantalonii mei de școală stăteau și ei în picioare, gata parcă să plece de acasă. Deși era duminică și mai era și vacanță.

Dintre toate sloiurile de gheață de pe sobă, basmalele mamei miroseau cel mai frumos. A busuioc și a izmă. Credeai că a venit primăvara când începeau rufele puse la uscat să se dezmorţească.

Mirosul ciorapilor tatei, care n-o lua niciodată înaintea mirosului basmalelor mamei, cum n-o lua vara înaintea primăverii, era de drum lung și de miriște.

Cămășa tatei mirosea a cealaltă cămașă a lui, că două avea de toate.

Când se punea viscolul, de ziceai c-o să ne ia cu casa cu tot pe sus, mă trăgeam lângă mirosul acesta și-mi trecea frica.

Cea mai mare frică era atunci când o vedeam pe mama venind cu părul alb de afară.

Credeam c-a îmbătrânit. Iar cămășa tatei nu putea să mă apere de frica asta.

Însă mama își scutura capul de câteva ori și părul i se făcea negru la loc. E de la ger, zicea apoi.

Adică bătrânețea? voiam s-o întreb.

Dar mi-aduceam aminte de unchiul Costică din Puţintei, care zisese odată râzând că bătrânețea vine de la trecerea omului prin timp.

De ce râsese el, nu știu, că nu era nimic de râs. Dar îmi plăcea să-mi aduc aminte, fiindcă era vorba de mama, care trecuse numai prin ger.

Cum să îmbătrânească?

Și mai zisese ceva unchiul atunci. Ceva despre albie, căci ne pomenisem cu el sâmbătă pe la mijlocul verii și mama tocmai mă spăla pe cap.

Când suntem copii de ţâță stăm culcați în albie. Doar că i se spune troacă. Pe urmă creștem mari cu pâinea frământată în ea. Atunci i se spune copaie. Iar când vine vremea s-o luăm din loc, se pune un capac deasupra și i se zice…

– Cum i se zice, unchiule? Spune! am ridicat eu curios capul din albie.

– Fugi d-aci cu prostiile tale! a scăpat mama codrul de săpun din mâna.

Nu știu cui îi zisese. Unchiului Costică sau mie?

N-am îndrăznit niciodată s-o întreb.

În afară de săpun, mai avea mama de pus în primul dintre cele opt poduri ale casei ceapă și fasolea pentru iarnă, lâna, pe care n-o dusese încă la dărac, și strugurii pe care-i întindea pe foi de ziar. Strugurii cu pâine erau felul de mâncare ce-i plăcea mamei cel mai mult. Se păstrau de la culesul viei până aproape de Crăciun.”

Cartea Atunci când era mereu duminică de Ştefan Mitroi poate fi comandată de pe raobooks.ro, libris.ro, elefant.rolibrarie.netcarturesti.ro.

Recenzii Editura RAO

Recenzii și prezentări cărți autori români

19 Comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *