Delicatese Literare
Recenzii

Călărețul cu șoim de Ismail Kadare, Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei – recenzie

Călărețul cu șoim

(L’envol du migrateur – 2001)

Ismail Kadare

Editura Humanitas Fiction

Colecția Raftul Denisei

Data apariției: 2020

Număr de pagini: 208

Traducere din albaneză de: Marius Dobrescu

Ilustrația de pe copertă: Hans Holbein cel Tânăr, Portret de șoimar

ISMAIL KADARE s-a născut la Gjirokastra, în Albania, în 1936. A absolvit filologia la Tirana și și-a continuat studiile la Institutul de Literatură Maxim Gorki din Moscova. A debutat la optsprezece ani cu un volum de poezie, Inspirații juvenile, căruia îi urmează în 1957 un al doilea, Visări. Trecerea la proză o face în 1963 cu romanul Generalul armatei moarte, care-i aduce notorietatea internațională. În anii următori publică romane și numeroase volume de povestiri, dobândind o reputație greu de egalat în lumea literară: Cetatea (1970), Mesagerii ploii (1970; Humanitas Fiction, 2010), Cronică în piatră (1971; Humanitas Fiction, 2012), O capitală în noiembrie (1974), Amurgul zeilor stepei (1976; Humanitas Fiction, 2009), Iarna marii însingurări (1977), Aprilie spulberat (1978), Podul cu trei arce (1978, Humanitas Fiction, 2015), Firida Rușinii (1978), Palatul Viselor (1981; Humanitas Fiction, 2007), roman interzis de regimul lui Enver Hodja, Concert la sfârșitul toamnei (1988). În 1990 Kadare primește azil politic în Franța și până în 2001 locuiește la Paris, perioadă în care îi apar romanele: Piramida (1991), Umbra (1994; Humanitas Fiction, 2008), Spiritus (1996; Humanitas Fiction, 2012), Florile înghețate din martie (2000). În 2001 Kadare se întoarce în Albania. Continuă să scrie romane care se bucură de succes: Fiica lui Agamemnon (2003), Succesorul (2003), Vremea nebuniei (2005; Humanitas Fiction, 2012), Accidentul (2008; Humanitas Fiction, 2011), Cina blestemată (2009; Humanitas Fiction, 2013), Păpușa (2015; Humanitas Fiction, 2018). Firmanul orb (Humanitas Fiction, 2017) conține cinci dintre nuvelele sale istorice, iar Călărețul cu șoim (Humanitas Fiction, 2020) – patru nuvele care investighează vieți pe granița neclară dintre libertate și necesitate. Ismail Kadare este și autorul unor eseuri și scrieri memorialistice. A fost recompensat cu numeroase premii și distincții literare, printre care Prix Mondial Cino Del Duca (1992), primul Man Booker International Prize (2005) și Jerusalem Prize (2015). În anul 2016, statul francez i-a conferit Legiunea de Onoare, în grad de Comandor. Opera sa, nominalizată frecvent la Premiul Nobel, este tradusă în peste 40 de țări.
Situatia ideală în literatură este atunci când citesti o carte abia apărută și înțelegi că va deveni un text clasic. Aceasta se întâmpla cu Povestea Uniunii Scriitorilor din Albania, în fața oglinzii unei femei, care-i aparține unuia dintre marii scriitori în viață: Ismail Kadare.” – Elle
A fost comparat cu Gogol, Kafka si Orwell, dar vocea lui Kadare este una originală, universală și cu rădăcini adânci în tradiția albaneză. – Independent on Sunday
Volumul de față se constituie din patru incursiuni exemplare în lumea absurdului totalitar, surprins cu instrumentele precise ale unui mare scriitor.
Călărețul cu șoim, tabloul care împodobește salonul contelui Ciano din casa de vânătoare de la Lezha, în Albania, declanșează un funest și inexplicabil șir de violențe, iar blestemul său îi lovește întâi pe fasciștii italieni și apoi pe mai-marii regimului comunist de la Tirana. Cu Povestea Uniunii Scriitorilor din Albania, în fața oglinzii unei femei, Iarna la cafeneaua Riviera și Zborul cocorului pătrundem în intimitatea aparatului represiv albanez care macină, printre monstruoasele sale roți dințate, conștiințe și destine. Scrise la persoana întâi, aceste ultime trei proze au toate ingredientele ficțiunii lui Ismail Kadare: claritate, putere de analiză și un sarcasm inegalabil și amar.

L-am descoperit, în sfârșit, pe Ismail Kadare. Îmi vine să strig „Evrika!” precum Arhimede în vechime. Când fac cunoștință cu opera unui mare scriitor, încerc un amalgam de sentimente, dintre care se detașează mirarea că nu am făcut acest lucru mai demult, dar și încântarea noii descoperiri, noi pentru mine, în timp ce mulți alții s-au bucurat deja de o experiență literară remarcabilă.
Volumul de față, „Călărețul cu șoim”, conține patru nuvele, concepute în momente diferite ale vieții scriitorului.
Prima nuvelă este cea care dă titlul volumului și a fost scrisă în anul 2000, la Paris. Autorul reușește din primul moment să atragă atenția cititorului, prin stilul său de o eleganță aparte, prin modul de prezentare a personajelor și a legăturilor ce se dezvoltă între acestea, prin nota de mister pe care o adaugă pe tot parcursul lecturii. Împletește în această poveste elemente istorice, cum ar fi o vilă de vânătoare ridicată de contele Ciano, ginerele lui Mussolini la Lehza, în Albania, unde arhitectul ce a lucrat la construcție, Ernesto Mohr, a reușit să lase un mesaj criptat, din zona misterului inexplicabil, prin intermediul unui tablou – Călărețul cu șoim, adus de undeva dintr-o țară scandinavă. Cititorul descoperă semnificația respectivului tablou treptat, odată cu protagoniștii nuvelei, atât cei care au reprezentat personalități istorice ale vremii cât și cei care s-au pomenit atrași în vâltoarea timpurilor, simbolul acestora din urmă fiind tânărul albanez Bardh Belto, victimă colaterală a evenimentelor, reflectate prin întâmplările de la conacul dintre mlaștini.
„Contrar celor prevăzute la început, contele a ajuns numai cu câteva ore înaintea primilor invitați. În loc să facă o ultimă verificare, după cum se așteptaseră toți, a spus că vrea să se odihnească puțin. Singurul lucru pe care a vrut să-l vadă a fost tabloul, adus doar cu două zile înainte din Scandinavia.
Rămase o bună bucată de vreme în fața lui, nemișcat. Scânteierile jucăușe ale flăcărilor din căminul mare, care se afla pe peretele opus, păreau că ajung din când în când la tablou. Să fie o întâmplare că focul din vatră lumina chipul călărețului pictat sau totul fusese prevăzut în cel mai genial mod cu putință?
Era ceva ce-i scăpa pe fața omului invitat la vânătoare. Reflexele domoale ale focului uneori sporeau, alteori risipeau misterul acelui chip.”
A doua nuvelă a fost scrisă tot în anul 2000, la Paris și se intitulează „Povestea Uniunii Scriitorilor din Albania, în fața oglinzii unei femei”. Este o poveste captivantă și emoționantă, pe care o termini de citit cu un nod în gât. Personajul-narator, un tânăr scriitor albanez, redă coordonatele pe care se înscria viața intelectualilor albanezi sub jugul comunist din anii ’60, modul în care dictatura a găsit de cuviință să trateze subiectul culturii și artei, ce anume au fost siliți să facă scriitori și artiști din capitala Tirana, trimiși prin „rotație” în cele patru zări ale țării, forțați să se autocenzureze, mai înainte de a fi cenzurați de către reprezentanții puterii de stat. Ca o adiere de mătase, naratorul își ia putere de la imaginea unei femei, o prostituată de lux din Tirana pe nume Margarita, a cărei casă se afla în fața sediului Uniunii Scriitorilor. Această dublă oglindire capătă valențe deosebite, iar între asemănările și deosebirile care pot apărea în unele situații extreme, între oameni care la prima vedere nu au nimic în comun, am citit cu profundă emoție. Ironic și, în același timp, sensibil, autorul transmite în aceste pagini mai mult decât volume de istorie, despre destinul Margaritei și al intelectualilor albanezi.
„Ședința a ținut până spre miezul nopții. A doua zi, înainte să plec spre B., m-am învârtit vreo două ceasuri prin Tirana. În aer stăruia o ceață subțire. Frunzele uscate cădeau legănându-se pe asfalt. Terasele se închiseseră, dar și așa, închise, păreau frumoase și triste. Mi-am amintit restaurantul sărăcăcios din B., unde-mi mâncam cina singur ca un câine și m-am întrebat: ce-i cu nebunia asta?
Toată construcția aceasta inutilă, a cărei umbră și greutate mă apăsau din când în când, se năruia cu un huruit teribil. De unde nebunia asta, supunerea și muțenia care ne înconjoară? Nici o voce împotrivă, nici un gest disperat. Mai tăcuți ca frunzele ce cad pe bulevard. Mai lipsiți de speranță.”
Nuvela a treia, „Iarna la cafeneaua Riviera”, scrisă la Tirana, în 1968, schimbă doar puțin registrul, punându-l în centrul poveștii pe un tânăr, chelner la o cafenea din centrul Tiranei, tot în timpul epocii comuniste. Acestuia îi place ceea ce face, încearcă să fie un om al vremurilor, să acceadă către progres, chiar și așa cum e, modelat de valorile comuniste. Este un tânăr cu mult potențial, dar care, în ciuda faptului că își face cu drag datoria la locul de muncă, va ajunge șomer. Să fii șomer în acele vremuri nu este același lucru cu a fi șomer în ziua de azi, vă puteți imagina. Oamenii părăseau rar lucrile de muncă, erau excepții și nu erau deloc văzute cu ochi buni la dosar. Ce anume a determinat ca tânărul albanez să ajungă în această situație inedită? Convingerile sale și o doză bună de sentiment. Pus față în față cu ipocrizia socială a majorității clientelei localului său, dar și a responsabilului de unitate și a colegilor de muncă, tinerețea protagonistului își spune cuvântul.
„Zile la rând a continuat povestea asta. Era pentru prima dată când mă confruntam direct cu vechiul kanun. Până atunci citisem despre el în cărți, ziare și reviste, văzusem filme și fusesem la conferințe, mai ales după cuvântarea din 6 februarie a tovarășului Enver, dar niciodată nu-mi închipuisem că mă voi lovi de el atât de direct.”
De la un simbol al tinereții anonime, dar entuziaste, autorul schimbă registrul și ne poartă în zona senectuții venerabile, avându-l de dată această în obiectiv pe marele poet albanez Lasgush Poradeci, în nuvela „Zborul cocorului”, scrisă tot la Tirana, în 1986. Naratorul află de la un tip de o banalitate înspăimântătoare un zvon care îl revigorează instantaneu, anume faptul că marele poet octogenar, exilat de către puterea comunistă în orășelul său de la marginea lacului, ar fi trăit o poveste de dragoste. Știrea aceasta s-a propagat cu rapiditate, stârnind rumoare și felurite reacții, în funcție de nivelul celor cu care intră în contact. Naratorul decide să pornească în căutarea adevărului și călătorește la Pogradec, locul unde își ducea existența poetul, izolat de societate, lipsit de prestigiul și confirmarea valorii sale, dar neputând vreun moment fi lipsit de conștiința publică a acestei valori. Sunt puși în antiteză, în mintea naratorului și a albanezilor, în general, Lasgush Poradeci și Marele Conducător. Înainte de marea trecere, poetul nu se dă în lături de la un nou gest îndrăzneț, nu atât sfidător, cât natural la o asemenea personalitate. Se ridică mult dincolo de meschinăria celuilalt, de încercările inutile de a-l șterge din conștiința poporului, acest mare poet, care, în paranteză fie spus, a studiat inclusiv la București, aici fiindu-i publicate și unele opere. Poate ne vom bucura în curând și de o traducere în limba română a operelor sale.
Revenind la istorisire, gestul poetului și al Anei G. are un mare impact asupra naratorului, simbol al intelectualului albanez, care găsește încurajare în aceasta, dar și o mare tristețe, la gândul dispariției acestui mare om.
„De câte ori, asemenea celor care își văd templul acoperit de ape, întrebaserăm disperați: e oare inevitabilă plecarea poetului? Nu s-ar fi putut să-l mai păstrăm puțin? Nu pentru el, ci pentru propria noastră salvare.
Știam cu toții că era un drum fără întoarcere, că locul lui nu e în acest timp, și gândul amar că nici al nostru nu e, dar că ne-am agățat de el cu colții și cu ghearele, ne otrăvea zilele.
Da, Albania pierdea această nestemată… Și uite că, deodată, tocmai când nu mai aveam nicio speranță, poetul ieșise la lumină, leul își scuturase coama strălucitoare. El, cel despre care câțiva spuneau cu răutate, iar noi cu tristețe, că n-ar mai fi în viață, făcuse, iată, ceva extraordinar, un gest de om viu, în comparație cu care noi, toți ceilalți, păream morți. Făcuse ceva într-adevăr sublim, în afara timpului, un gest uitat, nobil, condamnabil în viziunea comitetelor de partid din raioane, a plenarelor, congreselor și doctrinei.”
Frumusețea scrierilor lui Ismail Kadare, așa cum le-am descoperit eu acum, nu o pot eticheta și atât. Dacă sunteți familiari cu stilul lui, veți fi fără îndoială încântați și de acest volum, iar cei care, la fel ca mine, abia fac cunoștință cu el, vor fi cu siguranță la fel de impresionați.
Pe copertă găsim un tablou executat de Hans Holbein cel Tânăr, „Portret de șoimar”, iar aspectul general al cărții se ridică la standardele pe care deja le cunoaștem pentru această colecție de calitate, Raftul Denisei. Vă invit la lectură!
„S-a dus și ultimul cocor, cu sufletul măreț și gol.”

 

Cartea Călărețul cu șoim de Ismail Kadare poate fi comandată pe libhumanitas.ro, elefant.ro, carturesti.ro, libris.ro, cartepedia.ro

Recenzii și prezentări cărți Editura Humanitas

Recenzii și prezentări cărți din colecția Raftul Denisei

12 Comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *