Când îmi voi afla numele de Larisa Calo, Editura UP – recenzie

Când îmi voi afla numele

Larisa Calo

Editura UP

 Anul apariției: 2020

Număr pagini: 285

Abilitatea lui telepatică, manifestată spontan, fără nici o explicație îi transformase întreaga existență într-un vârtej de gânduri asurzitoare care îl atacau necruțător, reducându-i la tăcere chiar și conștiința de sine, până la pierderea memoriei.

Viața, așa cum o cunoștea, pregătirea de lingvist căreia îi sacrificase ani de muncă, postul de traducător și legătura sentimentală pe care încercase din răsputeri să o înțeleagă, toate se schimbaseră treptat pe măsură ce nou-descoperita sa abilitate luase amploare.

Internat la Psihiatrie, cu suspiciunea unei tulburări psihice, va avea de făcut o alegere dificilă care îi va forța la maxim limitele, expunându-l riscului de a-și uita propria identitate. Chiar și numele.

Va reuși el să își regăsească sinele, sub umbra prezenței sufocante din trecut, de care încercase mereu să se ascundă?

”Din categoria evenimentelor normale de viață ar trebui totuși excluse șoaptele ciudate pe care le auzea de câteva săptămâni, mai ales înainte să adoarmă. Se părea că șoaptele profitau de acel interval de vulnerabilitate dintre starea de conștiență și somn când respiri aerul unei alte lumi plină de posibilități în care poți intra doar cu ochii închiși. Nu, în niciun caz nu era delirant (din contră, eram prea lucid pentru binele meu, de asta apelam la băutură, ca să mă vindec), dar atunci ce era cu șoaptele care păreau a fi niște cuvinte rostite de departe, cărora distanța le ascundea înțelesul, însă care îi transmiteau ceva, o senzație poate? Era ca și cum ai putea să îți dai seama dacă marea e învolburată sau liniștită, ascultând cu atenție acustica unei scoici.”

”Pe obrazul drept i se prelinge o lacrimă de la lumina puternică. Îi e greu să își despartă genele, de parcă cineva i le-ar fi lipit laolaltă. Deschide încet ochii. Tavanul galben e zugrăvit destul de neglijent, purtând urmele timpului în zonele unde vopseaua se desprinse de perete. În fundal se aude un zumzet slab sau, de fapt mai multe zumzete, fiecare într-un ritm propriu, ca o muzică în dizarmonie. Privind în jur, își dă seama că se află într-un salon de spital, printre vreo șase sau șapte pacienți, așezați fiecare în patul lui. Vrea să se ridice, dar ceva opune rezistență. E perfuzia de la brațul stâng, pe care vrea să o îndepărteze cu cealaltă mână, dar nu poate. Cum…?  E legat de pat!”

”Următoarele zile trec în zadar, pixul refuză să se clintească din loc și el se străduiește tot mai tare să respingă gândurile suspecte. Dacă nu reușește să își amintească la timp, oare amintirile lui se vor deteriora? Vă rămâne aici, închis în propria-i minte, până când va putrezi încet, atât de încet încât nici măcar nu își va da seama că procesul descompunerii lui a început încă dinainte de moarte?

Brusc, își amintește un pasaj din Bufnița oarbă: Mi-e teamă doar că mâine mor și nu m-am cunoscut încă; și tresare, fiind surprins de profunzimea frazei și totodată, de semnificația pe care o are pentru el în acel moment. Mi-e teamă doar că mâine mor și nu m-am cunoscut încă.”