Casa spiritelor de Isabel Allende, Editura Humanitas – recenzie

18

Casa spiritelor 

(La casa de los espíritus)

Isabel Allende

Editura Humanitas

Traducere: Cornelia Rădulescu

441 pagini

Casa spiritelor este o scrisoare de dragoste trimisă de Isabel Allende, peste timp și peste lumi, bunicului ei. Astfel s-a născut saga familiei Trueba, unde ritmurile violente ale unui pământ mitic, răvășit de cutremure și uragane, devin o a doua natură a personajelor. Împletind mistica și politica, splendoarea și decadența unei lumi ce devine istorie, Casa spiritelor este una dintre cele mai seducătoare povești născute la granița secolului XXI.
Pe 8 ianuarie 1981, pe când ma aflam in Venezuela, am primit un telefon care mă anunța că bunicul meu iubit era pe moarte. Am început să-i scriu o scrisoare, iar acea scrisoare s-a preschimbat în primul meu roman, Casa spiritelor, apărut in 1982“, avea sa declare Isabel Allende două decenii mai târziu.
Casa spiritelor de Isabel Allende este o carte excepțională, seducătoare, de o forță extraordinară și un realism magic tulburător! Elementele supranaturale prezente în carte întăresc dramatismul evenimentelor, fără a le afecta în vreun fel credibilitatea.
Acțiunea cărții se întinde pe o perioadă de aproape șaptezeci de ani, foarte bine încadrată în contextul epocii istorice, timp în care asistăm la destinele mai multor generații, marcate de iubiri pătimașe, ambiții, idealuri, credință, fanatism, tragedii, conspirații, premoniții, spirite și magi, răzbunări, remușcări, mașinațiuni politice, ispășire și, mai presus de toate, speranță…
Personajele cărții sunt fascinante, foarte bine definite, cu caractere puternice și motivații proprii, bine motivate.
Un personaj definitoriu al cărții, prezent de altfel de la început până la sfârșit, este Esteban Trueba, genul de senior atotputernic, mânat de ambiții extreme și foarte pătimaș.
”Toate liniile corpului erau verticale și ascendente, de la nasul subțire și coroiat și sprâncenele îmbinate, până la fruntea înaltă, cu o coamă de leu pe care o pieptăna pe spate. Avea oasele lungi și degete spatulate. Umbla cu pași mari, se mișca energic și părea foarte puternic, fără a-i lipsi totuși o anumită grație a gesturilor. Chipul era armonios, în ciuda expresiei sumbre, severe și adeseori indispuse. Caracteristica predominantă era genul supărăcios și tendința de a deveni violent și a-și pierde capul, așa era încă de copil, când se trântea pe jos, cu gura plină de spume, neputând nici să respire de furie și dând din picioare ca un îndrăcit. Trebuia băgat în apă rece ca să-și recapete controlul. Mai târziu a învățat să se stăpânească, dar a rămas toată viața gata să explodeze, era nevoie de foarte puțin ca să-l apuce furiile acelea teribile.”

Firea lui aprigă l-a împins de multe ori la gesturi necugetate, pe care le-a regretat amarnic ulterior și pentru care viața l-a pedepsit cu vârf și îndesat…
Mama lui Esteban era descendenta unei familii din cele mai nobile și de viță veche din Viceregatul Limei. Din păcate, se îndrăgostise nebunește de un emigrant de primă generație, care se căsătorise cu ea, îi mâncase averea și moștenirea, lăsând-o apoi văduvă, invalidă și cu doi copii de crescut.
Sora lui Esteban, Ferula, mai mare decât el cu cinci ani, își găsise de tânără o plăcere aproape perversă în a-și sacrifica viața de dragul familiei. Deși era frumoasă, cu o ținută statuară și o înfățișare de madonă, refuzase doi pretendenți și rămăsese fată bătrână pentru a se dedica îngrijirii mamei sale.
”Avea un suflet chinuit. Îi făceau plăcere umilința și treburile abjecte, credea că va cuceri cerul pentru că pătimea atâta nedreptate, drept pentru care se complăcea curățind rănile picioarelor bolnave ale mamei, spălând-o, cufundându-se în mirosurile și mizeria ei, cercetând cu privirea oala de noapte. Și pe cât se ura pe sine pentru aceste ciudate plăceri de nemărturisit, pe atât o ura pe maică-sa, care era instrumentul lor.”
Deși în copilărie cei doi frați fuseseră foarte apropiați, Ferula copleșindu-l pe Esteban cu atențiile ei, spălându-l și îngrijindu-l, în momentul în care Esteban a ajuns la maturitate a realizat că Ferula încerca să-l manipuleze după chipul și asemănarea ei, făcându-l să se simtă vinovat pentru orice capriciu.
Singura perioadă în care cei doi frați au reușit să se mai apropie cât de cât a fost aceea în care Esteban s-a îndrăgostit nebunește de Rosa Del Valle, fiica unei familii de vază, de o frumusețe aproape ireală, cu un păr verde și un corp perfect, ce sugera o sirenă menită să-i vrăjească pe muritori. Ferula l-a ajutat pe Esteban să o curteze pe Rosa, care în final l-a acceptat de logodnic, spre imensa lui bucurie. Totuși, Esteban realizase că modestul lui salariu de la notariatul unde se angajase nu putea să-i permită să-i ofere logodnicei sale o viață de lux, astfel că a cumpărat concesiunea unei mine de aur în speranța că se va îmbogăți. Doi ani mai târziu, fericirea de a găsi în sfârșit un filon de aur i-a fost spulberată într-o clipă de știrea ce a căzut ca un trăznet că Rosa a murit, otrăvită din greșeală în locul tatălui ei de un adversar politic al acestuia.
Suferința lui Esteban, în vârstă de douăzeci și cinci de ani pe atunci, la căpătâiul Rosei este imensă, simțind că viața lui nu mai avea niciun rost fără ea. Nu știa atunci că soarta îi hărăzise încă multe de trăit, iar viața lui avea să se sfârșească abia la nouăzeci de ani, după ce el însuși însemnase destinul multor alte persoane…
”Am crezut în noaptea aceea că pierdusem definitiv capacitatea de a mă îndrăgosti, că nu aveam să mai pot râde sau alerga după o iluzie niciodată. Dar niciodată înseamnă mult. Am constatat asta în lunga mea viață.”
Nemaisimțindu-se legat de nimic și căutând o nouă provocare care să-l motiveze să meargă mai departe, Esteban a trecut exploatarea minei în seama administratorului și a plecat la moșia lor de la țară, Las Tres Marias, care fusese lăsată în paragină de ani de zile.
Ceea ce a găsit acolo era de-a dreptul dezolant, fiind întâmpinat de o adunătură pestriță de femei cu pielea ridată și uscată, unele vizibil însărcinate, toate în zdrențe și desculțe, niște plozi murdari și speriați, prea puțini bărbați zdraveni, cu toții privindu-l cu neîncredere, fără să-l recunoască.
”Trăiseră cincisprezece ani fără a vedea picior de stăpân și ajunseseră să creadă că nici nu aveau vreunul.”
Casa arăta jalnic, fiind evident că fusese complet lăsată de izbeliște.
”Totul era plin de praf și pânze de păianjen, abandonul era total și era limpede că, în toți anii ăștia, nici un țăran nu-și lăsase coliba ca să ocupe marea casă goală a stăpânilor. Nu se atinseseră de mobilă, era tot aia din copilăria lui, în aceleași locuri dintotdeauna, dar mai urâtă, lugubră și descleiată. Peste tot era un covor gros de iarbă, praf și frunze uscate. Mirosea a mormânt.”
Cu o voință de neclintit și o ambiție nemăsurabilă, Esteban nu s-a lăsat descurajat de munca titanică pe care o avea în față. Instaurând o disciplină de fier, a adus moșia la o stare înfloritoare, educându-i pe țărani și impunându-le reguli ferme după care să se conducă. Curând, a ajuns să se considere atotputernic, făcând tot ce dorea, fără să dea socoteală nimănui și fără vreo tulburare de conștiință. Astfel, când patimile trupului i-o cereau, nu stătea pe gânduri pentru a viola o țărancă, neținând cont că aceasta era virgină sau măritată.
Prima lui victimă a fost Pancha Garcia, chiar sora administratorului moșiei, Pedro Garcia al doilea. Faptul că aceasta avea doar cincisprezece ani și fusese virgină nu l-a tulburat în vreun fel pe Esteban, care a mutat-o pe Pancha în casa moșiei la bucătărie, pentru a-i sta mereu aproape. Însă, când a constatat că aceasta rămăsese însărcinată, s-a descotorosit de ea fără nicio remușcare, întrucât pentru el singurii copii demni de a fi recunoscuți erau cei legitimi, îndreptându-și atenția spre noi victime ale poftei sale nesățioase. Păcatul lui de atunci avea să-l ajungă mulți ani mai târziu, cu consecințe de-a dreptul dramatice…
”Trueba a continuat să-și cizeleze prestigiul de destrăbălat, semânând o droaie de bastarzi prin zonă, producând ură și acumulând păcate de care nici nu se sinchisea, căci sufletul i se tăbăcise și conștiința îi adormise sub pretextul progresului. Degeaba încercau să-i sugereze Pedro Garcia al Doilea și bătrânul preot de la spitalul călugărițelor că nu niște căsuțe din cărămidă și un litru de lapte pe zi făceau un bun stăpân, ci un salariu decent în locul hârtiuțelor roz, un program de muncă din care țăranii să nu-și rupă spinarea și un dram de respect și demnitate. Trueba nici nu voia să audă de lucrurile astea care, zicea el, miroseau a comunism.”
Viața lui Esteban avea să capete o nouă turnură la vârsta de treizeci și patru de ani când mama lui, aflată pe patul de moarte, l-a chemat la ea și l-a conjurat să se însoare. Deși dorea să-și îndeplinească ultima promisiune făcută mamei sale, Esteban nu avea multe posibilități, întrucât trăise izolat de societate în ultimii nouă ani cât se ocupase de moșie. Prima soluție care i-a venit în minte a fost să se intereseze dacă soții Del Valle nu mai aveau vreo fată de măritat, ținând cont că îl acceptaseră cândva ca viitor ginere. Surprinzător, Clara, fiica lor în vârstă de nouăsprezece ani, era necăsătorită și dornică să-l accepte ca soț.
Clara era cea mai mică din cei cincisprezece copii ai familiei Del Valle și, încă de mic copil, fusese evident că era diferită de toți cei din jurul ei, reușind să mute solnița de pe masă doar cu puterea gândului, intrând în legătură cu spirite pe care ceilalți nu le puteau vedea și având diverse premoniții despre evenimente ce urmau să se producă. Din nefericire, deși de-a lungul anilor a prevestit mai multe tragedii, nu a putut să împiedice producerea lor…
Pe când avea doar zece ani, Clara a anunțat că va muri cineva din familie în curând, iar a doua zi sora ei Rosa a pierit otrăvită. Bulversată și copleșită de neputința de a nu o fi salvat, Clara s-a adâncit într-o tăcere autoimpusă, din care a ieșit pe neașteptate, nouă ani mai târziu, când a anunțat că se va mărita în curând cu Esteban Trueba. Astfel, nimeni din familie nu a fost prea mirat când acesta s-a prezentat, două luni mai târziu, și și-a anunțat intenția de a se căsători cu Clara.
Când a revăzut-o pe Clara, Esteban a fost vrăjit de făptura diafană în care se transformase fetița pe care abia dacă și-o mai aducea aminte. Cu chipul dulce ca un medalion de fildeș, cu o coamă de păr creț și cârlionțat, ochi melancolici care deveneau ghiduși și strălucitori când râdea, cu un râs sincer și deschis, Clara l-a fermecat pe Esteban, care s-a îndrăgostit puternic și pătimaș de ea. Însă, în ciuda eforturilor lui de a-i satisface capriciile și de a se schimba de dragul ei pentru a o face să se îndrăgostească de el, Clara părea că plutea mereu într-o altă dimensiune, la care el nu putea ajunge.

În anii ce au urmat, Clara a oscilat între perioade în care părea o prezență eterică, plutind într-o altă lume, intrând în legătură cu spirite, primind musafiri ce aveau aceleași înclinații ca și ea, mișcând lucrurile și fiind mereu distrată, și perioade în care dovedea o neașteptată luciditate și simț practic.
Imensa casa din capitală pe care Esteban o construise de dragul ei în stilul de la Versailles a modificat-o în fel și chip, după inspirația ei și indicațiile spiritelor.
”N-avea de unde să știe că reședința aceea cubică, solemnă, compactă și mândră, așezată precum o pălărie în mijlocul grădinii verzi și geometrice, avea să ajungă încărcată de protuberanțe și adăugiri, de nenumărate scări întortocheate care nu duceau nicăieri, donjoane, ferestruici care nu se deschideau, uși suspendate în vid, coridoare răsucite și hublouri prin care la ceasul siestei puteai vorbi dintr-o cameră în alta, totul după inspirația Clarei, care, ori de câte ori avea de instalat vreun musafir, va comanda alte și alte camere în diverse locuri, iar dacă spiritele îi indicau o comoară ascunsă sau un cadavru neîngropat la temelii, va dărâma chiar și ziduri, astfel că până la urmă casa a devenit un labirint vrăjit imposibil de dereticat și care sfida numeroasele legi urbanistice și municipale.”
Cei doi au avut trei copii – Blanca, brunetă, cu o înfățișare ce dovedea din plin descendența ei maură, și gemenii Jaime și Nicolas, foarte diferiți între ei. Nici unul dintre copii nu moștenise firea aprigă a tatălui, ci tendințele liberale sau simțul artistic al mamei.
Clara a îndrăgit moșia Las Tres Marias imediat cum a văzut-o, astfel că familia a petrecut perioade lungi acolo. O prietenie neașteptată și clandestină a luat naștere, încă de pe când aveau doi ani, între Blanca și Pedro Garcia al Treilea, fiul lui Pedro Garcia al Doilea. Peste timp, iubirea lor avea să fie supusă la grele încercări…

Anii ce au urmat au fost marcați de multe evenimente, tragedii și destine împletite ale multor personaje, toate pe fondul unor transformări dramatice economice și sociale, dublate de jocuri politice de culise, culminând cu asasinarea președintelui marxist, Salvador Allende, ales în mod democratic. Ținând cont că autoarea este chiar nepoata acestuia, avem parte de informații de primă mână, iar radiografia pe care o face societății de la acea vreme, cu toate frământările ei, este realizată cu multă acuratețe.
În ultima parte a cărții, personajul principal este Alba, nepoata lui Clara și Esteban. Anii și numeroasele drame prin care a trecut l-au transformat pe Esteban care, deși își păstrase convingerile de dreapta și ceva din firea aprigă de odinioară, a dovedit o neașteptată tandrețe și o iubire necondiționată pentru nepoata lui. Tot ceea ce nu iertase la copiii lui, îi trecea cu ușurință cu vederea nepoatei sale, căreia se prefăcea că nu-i observă vederile liberale și acțiunile clandestine de ajutorare a revoluționarilor.  De dragul ei, a făcut pace și cu un vechi inamic, pe care cândva încercase chiar să-l omoare, ajutându-l să fugă peste graniță alături de persoana pe care acesta o iubise cu patimă toată viața, împăcându-se astfel măcar parțial cu trecutul și obținând și iertarea fiicei lui…
Greșelile din trecutul lui Esteban au avut un efect de bumerang, lovindu-l exact unde îl durea mai tare, însăși nepoata lui căzând victimă atrocității unuia dintre urmașii păcatelor lui din tinerețe.  Ceea ce este nevoită să îndure Alba ar fi înfrânt definitiv spiritul unei persoane mai slabe, însă mesajul excepțional transmis de bunica ei a ajutat-o să reziste. De reținut această idee, că în viață trebuie să lupți tot timpul, indiferent de loviturile la care te supune destinul, întrucât după multe furtuni și uragane, poate răsări și soarele…
”A încercat să nu respire și să nu se miște, a început să-și aștepte moartea cu nerăbdare. A stat mult timp așa. Când aproape că reușise, i-a apărut bunica Clara, pe care o invocase de multe ori pentru a o ajuta să moară, spunându-i că hazul nu era să mori, aici se ajungea oricum, ci să supraviețuiești, ăsta era miracolul.”
Disperat să-și salveze nepoata pe care o iubea mai mult decât propria lui viață, Esteban a apelat la orice mijloc pe care îl avea la îndemână.

Finalul cărții se încheie într-o notă optimistă, de împăcare cu trecutul și plină de speranță pentru viitor.
”Vreau să mă gândesc că meseria mea e viața și că misiunea mea nu este să prelungesc ura, ci doar să umplu aceste pagini, în timp ce aștept întoarcerea lui Miguel, în timp ce-mi înmormântez bunicul care se odihnește acum lângă mine în acestă cameră, în timp ce aștept vremuri mai bune și port în pântece acest copil, această fetiță a atâtor violuri, sau poate a lui Miguel, dar mai ales a mea.”
Vă recomand această carte magnifică și copleșitoare, care îți oferă o lectură complexă, cu multe idei și evenimente condensate, la sfârșitul căreia te simți mai îmbogățit sufletește!
Distins cu numeroase premii literare, romanul Casa spiritelor a fost adaptat pentru marele ecran în 1993, în regia lui Billie August, cu o distribuție de excepție: Meryl Streep, Winona Ryder, Jeremy Irons, Vanessa Redgrave, Glenn Close si Antonio Banderas.

Mulțumim Libmag pentru romanul Casa spiritelor de Isabel Allende oferit pentru recenzie

Am menționat cartea în Top 10 cărți pline de forță scrise de femei

 

 

About Author

18 comentarii

  1. Barbălată Mirela on

    Wow! Superba recenzia Tyna! O carte coplesitoare! Subiectul este foarte interesant. Sunt sigura ca o sa ma fascineze cartea.
    Felicitari!

  2. Mariam Oana on

    Am citit un singur roman scris de Isabel Allende și mi-a plăcut extraordinar de tare. Recenzia ta minunată transmite extrem de multe emoții, ceea ce mă determină să îmi doresc foarte tare și acest roman. Cred că este la fel de complex ca acela citit de mine.

  3. Wow, superb! Desi nu am in prezent starea pentru acest gen de roman, iata insa ca dau peste o recenzie cuceritoare. Este foarte interesanta actiunea, punctata cu elementele de realism magic.

  4. Fratiloiu Dorina Petronela on

    Minunata recenzie Tyna! Stiam ca trebuie sa vad filmul, dar dupa ce recenzie ai facut trebuie sa citesc si cartea!

  5. Tyna, m-ai dat pe spate! O recenzie absolut superba! Cu atâtea emoții încât sunt convinsă ca aceasta carte îmi va fi pe plac. Felicitări! ❤️❤️❤️

  6. Extraordinara recenzie Tyna, felicitări!! Emoționantă, captivantă și copleșitoare! Îmi închipui cum e cartea dacă recenzia m-a impresionat atât de mult. Îmi doresc să o citesc și să văd și filmul!

Spune-ți părerea!