Căsătorită cu un străin de Lisa Kleypas, Editura Miron – recenzie

Căsătorită cu un străin

Lisa Kleypas

Editura Miron

Traducerea: Anca Marin

Nr. pagini: 367

Titlu original: When Strangers Marry

Cartea începe  pe gustul iubitorilor de historical romance, într-o atmosferă idilică, plină de romantismul epocii (!!) – printr-o bătaie. Vorba românului ”bătaia e ruptă din rai ”, se pare că nu era doar a românului. În buna tradiţie a acelor vremi,  când femeia era supusă bărbatului, tânăra Lysette era tratată de tatăl său asemeni unui accesoriu şi trebuia să îndeplinească mereu întocmai şi la timp dorinţele părintelui sau. Fire rebelă, aceasta suportă deseori ”corecţii”, consecinţe ale nesupunerii sale.

Dar ce se întâmplase ?

Lysette refuzase să accepte căsătoria impusă cu un bărbat mai în vârstă decât ea şi posesor al unui caracter josnic, năruind în felul acesta şansa de îmbogăţire a tatălui său vitreg, Gaspar. Ce-i rămânea de făcut: să caute ajutorul protecţiei copilului, vreunei organizaţii feministe, ordin de restricţie, petiţii online?  Ar fi fost o soluţie, dar abia peste 150 de ani…

Încearcă să caute ajutor la  femeile din casă, dar acestea, dimpotrivă, o sfătuiesc să-şi accepte soarta ”la urma urmei, orice e mai bine decât singurătatea”. Lipsită de sprijin şi sătulă să fie mereu la mila toanelor lui Gaspar, se hotărăşte să fugă. O încercare curajoasă, căci lipsită de hrană, dormind în pădure şi hrană ţânţarilor, este aproape de a-şi pierde viaţa  când se întâlnește cu Făt- Frumos. Glumesc! Sunt doar fraţii gemeni Vallerand- Justin şi Philippe, care o surprind când încerca să le fure piroga şi să fugă mai departe. Devine captiva lor, dar după o îndelungă chibzuință se hotărăsc să o ducă la conacul familiei şi să-i hotărască soarta tatăl lor. Nici nu ştiau atunci că  alegerea lor avea să schimbe pentru totdeauna destinul familiei Valerrand, şi va aduce lumină şi bucurie acolo unde fusese până atunci doar tristeţe, suspiciune  şi amar.

Sosită în casa familei, neanunţată, murdară, recalcitrantă, palidă, lihnită de foame, nu face iniţial o impresie favorabilă lui Maximillien Vallerand … dar  după o îndelungă examinare acesta descoperă că nu are în faţă un copil (cum crezuse inţial), ci o tânăra  femeie. Pe spatele ei descoperă urmele proaspete ale bătăii şi doreşte să ştie cine a maltratat-o. Surpriză însă, deşi  la limita de a leşina, Lysette îl înfruntă  şi refuză să spună numele agresorului, căci se teme să nu fie din nou predată tatălui său. Deşi îl înjură cu sârg, Maximillien este amuzat de bravada tinerei,  insistând să-i afle numele.

”Soarta o călăuzeşte din nou” – să nu vă aud râzând. Nu este un şablon, doar un noroc nesperat, căci duşmanul lui Maximillien este chiar  ginerele cu care tatăl sau dorea s-o mărite – Etienne. O duşmănie care cerea răzbunare de mai bine de 10 ani şi care apărea acum sub înfăţişarea unei tinere, căci Max, acum văduv, fusese căsătorit, iar Etienne era cel care îi  dezonorase  soţia şi numele. Venise timpul să-i plătească şi  s-o folosească pe Lysette ca monedă de schimb, furând-o logodnicului său. Dinte pentru dinte, ochi pentru ochi.

Nici rugămințile mamei sale, nici inocenţa  fetei  nu îl pot abate din drumul său:

”Am aşteptat ani întregi şansa asta. Chiar nu ai de ce să-i plângi de milă, îţi garantez că după ce totul se va termina, va fi recompensată generos.”

Deşi într-o stare de sănătate precară, şi plină de noroi, Max se simte atras de tânără: ”chipul pistruiat, ochi albaştri sfidători şi părul roşcat neîmblânzit. Nu era o frumuseţe clasică, dar ceva îl făcea s-o dorească. Nu era ceva superficial, ci o foame care îi mistuia fiinţă. O promisiune a ceva neobişnuit, ca o împlinire a ceva ce îl consumă de mult timp.”

Atracţia funcţiona de ambele părţi: ”era cel mai frumos şi mai viril …înalt, bronzat, plin de muşchi, cu părul negru ca tăciunele şi ochi iscoditori şi întunecaţi.”

Ziua a doua aduce o nouă întâlnire şi o nouă confruntare, cu mult umor inconştient  din partea domnișoarei, căci pentru ea 35 de ani cât avea Etienne = vârsta senectuţii:

” – Are vreo 35 de ani. E cam bătrân, l-a provocat ea. Vallerand a privit-o ironic. Era evident că avea  cam aceaşi vârstă .

  – Nu se poate spune despre  un bărbat de 35 de ani  că este cu un picior în groapă.”

Ca un păianjen care-şi urmăreşte prada, Max începe să ţeasă plasa capcanei în care va cădea Lysette: îi propune să-i scrie verişoarei sale şi până atunci să rămână în casă familiei, dorind s-o aibă în continuare în preajma sa şi încercând să câştige timp. Ştia că fiecare zi în care tânăra era găzduită  la conacul unui burlac  îi sapă reputaţia.

În ciuda situaţie sale, Lysette nu sare să accepte oferta, bănuind că o mințea dar neînţelegând de ce  şi îl chestionează  cu siguranţă  de sine :

”- De ce vrei să mă ajuţi ?

– Pentru  că am o  inima bună, de aceea .

– Să mă ierţi , dar nu te cred. Care este adevăratul motiv ?”

Adevăratul motiv era că, deşi pornit în cruciada împotriva duşmanul său, Max nu poate ignora frumuseţea exotică a femeii, se lasă sedus de spiritul ei combativ, şi nu se poate împiedică să admire isteţimea ei, educaţia  primită, descoperind cu surprindere că vorbea două limbi străine, studiase istoria, geografia şi ştiinţele exacte. Toate acestea nu au făcut din ea însă o lady, limba ei ascuţită dându-i mereu de furcă :

”-Poate că am şi alte aspiraţii decât a servi drept iapă de prasilă unui aristrocrat pompos, care se teme  să se căsătorească cu o soţie mai deşteaptă decât el…

– Dacă nu e cu supărare,  aş avea nevoie de câteva momente, cât să-mi pun la contribuţie creierul meu de femeie  să încropească câteva rânduri. Poate ai vrea să-mi verifici ortografia la sfârşit. ”

Dar ”cine râde la urmă râde mai bine”, căci deşi ironică, Lysette este naivă. Scrisoarea nu va ajunge niciodată la destinaţie, pentru că ea nu va părăsi conacul. Bărbatul din el era deja hotărât să o compromită. 1-0 pentru Franţa !!! ( scuzaţi, mă uităm la meci !), am vrut să spun 1-0 pentru Max.

Dar vremurile paşnice iau sfârşit odată cu sosirea la conac a tatălui său, care pretinde să-i fie înapoiată fata  vitregă. Este expediat rapid, Max minţindu-l că Lysette are febră. Inima contelui se pare că nu era neagră de tot, acesta salvând-o de bărbatul care o abuzase. Am spun bun?, nuanţez, căci Max era ca toţi ceilalţi bărbaţi ai vremii, căsătoriţi /văduvi, dar plini de vicii sau slăbiciuni – una dintre acestea fiind Mariame, al cărei protector era de mai bine de 8 ani, când îi făcuse tranşant o propunere de afaceri:

”Vreau compania unei femei  frumoase şi inteligente, spune-mi care sunt condițiile tale. Te vreau prea mult că să mă împiedic în detalii.”

Nici unul dintre ei nu avusese regrete: el suportase povara văduviei mai uşor, ea  scăpase de griji financiare. Ca o ironie,  amanta este cea care pledează  cauza  Lysettei:

”- Ai grijă Max, ai conştiinţă, indiferent de cât de mult încerci să  dovedeşti contrariul.”

O nouă zi şi o nouă dramă – Lysette  descoperă scrisoarea netrimisă  şi ascultă o  conversaţie pe care Max o are cu fiul său Justin aflând astfel intenţiile bărbatului, totul culminând cu îmbolnăvirea acesteia de friguri galbene, o boală de multe ori mortală în în sec 18. Zilele de convalescenţă  grele o aduc deseori la limita cu lumea de dincolo. Mulţumită şansei şi îngrijirilor lui Max, deşi foarte slăbită, supravieţuieşte. Cu devotament, acesta îi veghease somnul, o spălase, o hrănise şi îi alinase durerile, astfel că de la ură la recunoştinţă nu-i decât un pas. Nedumerită îl întreabă:

”- De ce mi-ai salvat viața ?

 – Pentru că lumea ar fi mult mai anostă fără ţine , mă chery’.”

Dar odată înzdrăvenită Lysette devine din nou suspicioasă:

 ”- Mă întrebăm care ţi-e jocul monsieur, jocul al cărui pion sunt ?”

Un pion între dorinţa de înavuțire a tatălui şi de răzbunare a lui Max, Lysette îl alege pe acesta din urmă. Odată alegerea făcută, trebuie să facă faţă şi noianului de bârfe  iscate de anularea logodnei cu Etienne (care o consideră acum compromisă) şi fuga ei . Toţi îl bănuiau pe Vallerand că o sedusese sau o ameninase pe ”biata” Lysette. Toată lumea aştepta  un duel între cei doi bărbaţi, logodnicul înşelat şi corupătorul Max. Un duel aşteptat de Max, căci spiritul războinic de creol din el cerea satisfacţie şi nu se temea defel. Dar în toiul luptei o amintire din copilărie i-a revenit, pe vremea aceea erau amândoi prieteni nedespărţiţi (el și Etienne), aşa că se hotărăşte doar să-l rănească, cruțându-i  viaţa.

Dar gata, aşteptarea fusese de ajuns, întors acasă îi aduce la cunoştinţă fetei planul său:

”-Te vei mărita cu mine !”

”Niciodată” – este răspunsul fetei, căreia  mama noului pretendent îi făcuse confidenţe. Aşa aflase că Max era suspectat de mai toată lumea că într-un acces de gelozie îşi omorâse  soţia.

”- Mamă, nu e cazul să le spui viitoarelor mele soţii  că mi-am ucis soţia. Asta îmi  scade considerabil şansele,  să ştii.”

Neştiutoare despre viaţa conjugală, este oprită să ceară sfatul mamei sale. Noaptea nunţii semăna mai mult cu o sesiune de comunicări ştiinţifice în domeniul sexualităţii cuplului. El profesorul, ea elevă. Deşi frustrat, îşi ţine promisiunea de a-i acorda răgazul de a se cunoaşte, dar doreşte să ştie ce cunoaşte tânăra despre intimităţile dintre soţi. Răspunsul ei este şcolăresc, aşa că simte nevoia unei corecţii :

” – Mai întâi, nu este o obligaţie de care poţi scăpa lunar. Mă poţi refuza oricând, trupul tău îţi aparţine. Nu-mi face plăcere să-mi forţez iubitele. Apoi, există  anumite lucruri pe care”

…citiţi cartea,  e amuzant.

Dar momentele de intimtate nu lipsesc, Lysette fiind iniţiată în ritualul casnic de soţie, care trebuie să-şi spele pe spate soţul. Prilej de remarci fierbinţi, dialoguri scandaloase şi o timidă Lysette care nu mai e deloc timidă, ci curioasă şi dornică, căci admiraţia făţişă a bărbatul îi dădea aripi. Se tachinează, se doresc:

”- De ce nu  vii lângă mine?

– Nu avem loc.

– Avem , dacă stăm lipiţi”

 Atingerile pătimaşe nu-i lasă indiferenţi pe nici unul. Plăcere pură , descoperită de tânăra şi savurată de mai experimentatul său soţ.

Viaţa decurgea lin… ei nu chiar lin, la urma urmei venise dintr-o casă plină de femei şi ajunsese într-una plină de bărbaţi: Max, frații săi Bernard și Alexandre, gemenii. Fiecare dorea câte o bucăţică din ea: Alexandre îi cerea sfaturi în amor, Bernard îi povestea călătoriile sale, Philippe îi deschidea  aspiraţiile către cititul cărţile din biblioteca familiei şi plimbările cu cai. Doar pe Max îl vedea mai rar, ocupat fiind cu administrarea moşiei, politică, exporturi, proaspătul ei soţ  întorcându-se uneori după  miezul nopţii. Hotărâtă să ştie, îl înfruntă. Dar Max nu este un mieluşel şi adevărul iese la iveală – puţină contrabandă.

 În scurtele momente în care sunt împreună  e surprinsă de uşurinţa cu care discuta cu el, se înţeleg şi se completează amândoi. Max este cel care o susţine în dorinţa de a schimbă bunul mers al conacului, iar ea simte că s-a îndrăgostit de el. Nu e vorba doar de dorinţa pe care o trăieşte de fiecare dată când e alături de el, o atrage şi devotamentul faţă de familie, grijă faţă de gemeni. Flux şi reflux, amândoi plutesc pe marea iubirii, căci şi Max e pe cale să -şi dăruiască încă o dată inima  unei femei.  O noapte, o singură noapte schimbă totul. Este momentul în care amândoi îşi depăşesc fricile. Împinsă de gelozie (căci gândul de a-l şti alături de amanta o învinge), el de beţie, amândoi descoperă Paradisul. Ca două jumătăţi  care s-au căutat  toată viaţă până să se găsească, ei devin un întreg – Iubirea.

 După acea noapte totul decurge  după tipicul obişnuit. Lysette îşi ascultă soţul în toate… sau nu;

” – Ai promis  în biserica că mă asculţi . Ţi-ai încălcat angajamentele maritale deja ?

  – Nu , dar am ţinut degetele încrucişate.”

Departe de familia sa, Lysette  le scrie acestora lungi şi dese scrisori, dar nu primeşte nici un răspuns:

” – Dă-le timp. Te-ai măritat cu unul din cei mai mari ticăloşi din  New Orleans.

– Eşti mult prea modest, mon mari, nu ai egal în ceea ce priveşte ticăloşia.’‘

Iată ce numesc eu o femei căreia nu-i place să rămână datoare şi are şi ultimul cuvânt!

Dar nu toţi vedeau cu ochi buni căsătoria celor doi. Departe de mariajul fericit, societatea  îi condamnă  şi o numea pe ea ”soţia Diavolului”, dispreţuind părul mult prea roşu, considerat indecent. De asta aveau să-şi dea seama în una din vizitele de pe plantaţie, când simpla lor apariţie stârneşte rumoare,  şi nu doar atât. Balul dat în onoarea unui candidat politic, pare ocazia perfectă  pentru prima apariţie în public a tânărului cuplu. Mândru de frumoasa lui soţie, Max îi admira şi inteligenţa, căci Lysette da dovadă de calităţi diplomatice certe, este un interlocutor abil, spontan şi de temut.

Odată întorşi acasă au însă parte de o veste proastă, Justin, unul din fraţii gemeni este dat dispărut. Băiatul crescuse fără mamă, cu un tată care-l iubea dar nu pomenea numele ei niciodată.  O lume întreagă îi ocolea pe el şi fratele său, considerându-l fiul unui ucigaş. Marginalizat, fără prieteni, era mai mereu nervos, şi îşi descarca tensiunea în dese lupte, fiind considerat un bătăuş notoriu. Nedreptatea îndurată, îndoiala pe care o simţea uneori faţă de tatăl său îi urmăriseră toată copilăria, şi uneori îşi dorea doar să dispară. Din fericire însă se întoarce teafăr… pentru o vreme. Liniştea în familia  Vallerand  nu durează mult. Credincioşi sintagmei, ”nici o zi fără probleme”, gemenii au parte de noi întâmplări neplăcute. O dispută iscată de Philippe, fratele înţelept, şi câţiva tineri înfierbântaţi care-i jignesc familia îl determina pe Justin să intervină din nou. Un duel  pe care-l controlează până la sfârşit, când, dând dovadă de laşitate atacatorul trişează şi-l loveşte nepermis, rănindu-l grav. Şi din nou acesta are noroc. Din  fericire, convalescenţa aduce cu sine şi împăcarea dintre tată şi fiu. În faţa ochilor ni se desfașoară o scenă emoţionantă. Ambii bărbaţi: unul tânăr, mai mereu nervos, celălalt ”proaspăt cuminţit” de nevastă se împacă şi pun capăt  răcelii dintre ei.

”- Cu cât devii mai de temut, cu atât vor fi mai mulţi cei care te vor provoca. Nu vreau asta pentru tin , Justin. Însemni prea mult pentru mine, te rog!

– Te iubesc , mon pere !”

Problemelor din familie le urmează cele din politică, căci suntem într-o perioada tumultuoasă în istoria statului Louissiana. Max trebuie să aleagă tabăra din care vrea să facă parte şi orice greşeală poate duce la sărăcirea familiei. Ca om bogat este curtat de politicieni, ameninţat de aceştia, sau îmbiat să se implice în tot felul de alianţe. Felul tranşant dar precaut al lui Max, o scrisoare pierdută de duşmani şi interceptată e el la timp, demască trădătorii  şi urmează o serie de aventuri, în care familia este mai unită că niciodată. Pe toate va las să le descoperiţi citind cartea.

O surpriză acest nou roman al autoarei. Sunt o cititoare fidelă a autoarei şi nu am descoperit până acum în celelate scrieri ale ei prea  multe intersecţii între personaje şi politică ca în acestă ultimă carte. Faptele istorice fac acţiunea mai alertă, palpitantă, şi te ţin cu sufletul la gură. Dacă în prima parte a cărţi avem  mai  mult o joacă de-a şoarecele şi pisica, o înfruntare de orgolii şi dorinţe, partea secundă este aventuroasă, descoperind o nouă Kleypas.

În concluzie, cartea are de toate: romantism,  pasiune, aventură, politică, de gustibus. Lectură plăcută!

Cărțile autoarei Lisa Kleypas pot fi comandate pe elefant.ro, libris.ro, librarie.net, emag.ro, carturesti.ro

Recenzii Editura Miron

Recenzii Lisa Kleypas