Castelul din Pirinei de Jostein Gaarder, Editura Univers – recenzie

13

Castelul din Pirinei

(The Castle in the Pyrenees – 2008)

Jostein Gaarder

Editura Univers

An apariție: 2012
Nr. pagini: 208
Jostein Gaarder s-a născut în Oslo în anul 1952 într-o familie de profesori. A urmat cursurile de teologie, filosofie şi limbi scandinave la Universitatea din Oslo. Din 1981 a predat timp de zece ani filozofie şi istoria religiilor. În acelaşi timp a început să scrie şi a publicat cărţi de specialitate, apoi a debutat cu volumul Diagnosticul şi alte nuvele (1986). În 1991, când Jostein Gaarder a scris Lumea Sofiei, „romanul istoriei filosofiei“, era convins că publicul lui avea să fie format doar din specialiști. Dar cartea a devenit peste noapte un bestseller internaţional. Cu imaginația sa exuberantă și plăcerea de a istorisi, Jostein Gaarder a fascinat întreaga lume. Romanele sale, care pun întrebări despre locul omului în Univers, sunt citite cu același interes pe tot globul.
În seria de autor Jostein Gaarder, publicată de Editura Univers, au mai apărut romanele Fata cu portocale, Misterul de Crăciun, Ca într-o oglindă, în chip întunecat, Misterul cărților de joc și Castelul din Pirinei.
Castelul din Pirinei este o poveste de dragoste desfăşurată ca un roman epistolar între un bărbat şi o femeie, Steinn şi Solrun, care se revăd în mod neaşteptat după treizeci de ani de la despărţirea lor.
Obsedată de întrebări metafizice şi de angoasa dispariţiei din această lume, tânăra Solrun caută răspunsul la întrebarea pe care specia umană şi‑a pus‑o încă din copilăria sa: există viaţă după moarte? O întâmplare enigmatică şi inexplicabilă raţional, care altcuiva i‑ar fi zdruncinat definitiv mintea, este miracolul care îi aduce lui Solrun răspunsul şi împăcarea cu sine însăşi. Până la deznodământul surprinzător din final, unde se dovedeşte că, mai ales în dragoste, nimic nu este mai greşit decât să cauţi cu orice preţ să demonstrezi că ai dreptate.
După ce am citit minunatul roman „Misterul cărților de joc„, am avut destul de repede prilejul de a mă reîntâlni cu Jostein Gaarder, de această dată prin intermediul romanului „Castelul din Pirinei”. Dacă primul roman pe care l-am menționat îl consider o recomandare pentru cititori de toate vârstele, acesta este mai degrabă o provocare lansată unui public matur, care simte nevoia unor dezbateri filosofice concrete, mai degrabă decât proiectate printr-o artă subtilă.
Romanul se desfășoară în stil epistolar, ca o convorbire între doi oameni între două vârste, Steinn și Solrun care s-au reîntâlnit după treizeci de ani, într-un loc care însemnase foarte mult pentru ei doi și dinamica vechii lor relații. Cei doi fuseseră iubiți în tinerețe vreme de cinci ani, până când diferențele de opinie dar și un eveniment misterios i-au despărțit. Acum sunt căsătoriți și cu copii, însă această reîntâlnire ii determină să continue dialogul întrerupt în urmă cu mulți ani, reușind să facă acest lucru printr-un schimb de e-mailuri. Am descoperit că îmi plac romanele epistolare, acest gen de confesiune creează, fără doar și poate, o atmosferă foarte potrivită, de tête-à-tête între cei doi, care au multe să își spună. Dialogul lor nu este un flirt între doi oameni trecuți de prima tinerețe, ci o constantă argumentare în favoarea unor atitudini diferite în privința existenței omenești: în timp ce Steinn este un om de știință ateu sau, mai degrabă, agnostic, Solrun este adepta unui creștinism care lasă, la rândul lui, loc diferitelor fenomene oculte. Agnostici amândoi în tinerețe, se considerau unicii membri ai unui cult separat, al unui mod diferit de a se raporta la Univers, la divinitate și la alte mistere, cum ar fi existența omului ca ființă superioară, existența altor forme inteligente de viață în Univers, trăind clipa și încercând în orice moment să înfrunte împreună angoasele necunoscutului. Solrun însă trăia aproape zilnic anxietatea ideii morții, a acestui sfârșit inexorabil care o umplea de o infinită tristețe, acesta fiind unul dintre motivele pentru care cei doi tineri trăiau cu atâta intensitate fiecare moment.
La un moment dat, ceva se întâmplă și drumurile lor se despart, deși fiecare a avut de-a lungul timpului prezența celuilalt în minte. În momentul în care se reîntâlnesc întâmplător chiar în apropiere de locul unde li se schimbase destinul, cei doi protagoniști interpretează fiecare în stilul propriu acest fapt și decid să poarte aceste discuții prin intermediul poștei electronice. Ei doresc astfel să clarifice tot ce a rămas obscur atât în relația lor, cât și în discursurile filosofice. Fiecare pledează pentru varianta în care crede, folosind propriile argumente și astfel asistăm la o adevărată dezbatere între aceste două moduri diferite de a vedea lumea. Toate acestea sunt asezonate cu amintiri pitorești ale celor doi, dintr-o tinerețe năvalnică, cum ar fi cea în care tinerii decid să petreacă un timp într-o peșteră din munți, trăind precum oamenii primitivi sau multele alte escapade în mijlocul naturii, petrecute în anii ’70.
În mare parte, regăsim și în acest roman problemele filosofice expuse cu preponderență de autor, însă într-o altă abordare. Duelul argumentativ al celor doi va stimula fără urmă de îndoială și imaginația cititorului, îl va face să își pună întrebări și să dea răspunsuri, să fie de partea unuia sau a altuia sau poate să considere că nimeni nu deține adevărul absolut. Să fie neliniștea aceasta existențială cea care o îndreaptă pe Solrun înspre credință, și nu o revelație adevărată? Să fie viziunea mai degrabă panteistă a lui Steinn un sprijin pentru el în vârtejul emoțiilor sau doar un alt mod prin care mintea lui analitică și îndreptată către concret găsește o formă de explicație a misterelor și, poate, de împăcare cu existența?
Misterul se adâncește în momentul în care aflăm evenimentele petrecute într-o noapte pe munte, care i-au înscris pe cei doi îndrăgostiți pe traiectorii atât de diferite, încât au devenit incompatibili. Aceea este zona misterului, pe care fiecare încearcă să îl explice, însă nu și să-l accepte. Ce s-a petrecut de fapt atunci? Întrebări peste întrebări, însă prea puține răspunsuri.
Mie mi-a plăcut frumusețea confesiunilor, felul în care cei doi își întrerup din când în când dialogul pe teme dintre cele mai serioase pentru a descrie locurile din jur, acțiunile curente de zi cu zi. Drumul simplității ar putea fi cel mai limpede, un alt mod de a trăi clipa decât cel al tinerilor Steinn și Solrun, dornici mai degrabă să se piardă în impetuozitatea acțiunilor decât să abandoneze anumite moduri de gândi și interpreta fenomenele diverse.
Finalul rămâne înscris în zona misterului, cât despre titlu, „Castelul din Pirinei” se referă la o lucrare a lui René Margritte, unde o stâncă imensă în vârful căreia se află un castel plutește deasupra unei mări agitate. Suprarealismul picturii este o analogie a acestui mister care plutește, la rândul său, în paginile cărții, peste marea agitată a gândurilor.
Coperta acestei ediții aduce în atenție o lucrare a fotografului Ivano Coltellacci, „Corp eteric”, care stârnește la rândul ei emoția prin evocarea legăturii dintre om și natură.

Aș fi preferat o demarcare mai clară, în termen de utilizare a fonturilor, între e-mailurile celor doi, pe alocuri având probleme în a urmări cărui personaj aparține „vocea” transpusă în acel moment în text.
Dacă vă confruntați cu întrebări existențiale sau pur și simplu aveți plăcerea de a urmări argumente diferite în această privință, totul pe fundalul unei Norvegii sălbatice și pitorești deopotrivă, printre fiorduri și ghețari, vă invit să descoperiți acest roman.
„Bineînțeles că pictura lui Margritte îmi este încă vie în memorie. Era posterul acela frapant pe care îl aveam pe peretete în dormitor, iar acum l-am găsit din nou pe Internet. Poartă numele Le Château des Pyrénées și înfățișează o lume în plutire liberă. Cel puțin așa l-am văzut noi, tu și eu. Eram doi agnostici. Nu puteam accepta ideea învechită că absolut totul trebuie să aibă o cauză și de aceea trebuie să existe un „Dumnezeu” care a creat lumea. Puteam discuta existența a unui „ceva” în spatele a ceea ce noi numeam univers, dar nici unul dintre noi nu credea într-o formă de „revelație” a unor puteri supreme. În schimb, eram fascinați de ideea existenței lumii, de ideea propriei noastre existențe.”

Mulțumim Editura Univers pentru cartea Castelul din Pirinei

 de Jostein Gaarder, primită pentru recenzie

Cartea/ cărțile autorului pot fi comandate de pe edituraunivers.ro, elefant.ro, libris.ro, librarie.net, carturesti.ro, cartepedia.ro, librex.ro, dol.ro

Recenzii Editura Univers

 

About Author

13 comentarii

  1. Foarte frumoasă recenzia! Felicitări! Este un autor pe care și eu vreau să îl descopăr. Recenziile tale m-au convins!

  2. Mirela Barbalata on

    Frumoasă sș interesanta recenzia! Felicitări!
    Mă atrage subiectul dar cred că o astfel de carte trebuie citită la momentul potrivit

  3. Felicitări Ana! Îmi place mult recenzia ta! Nu am citit cartea, dar o voi face dacă voi avea ocazia. Stilul epistolar nu e printre preferatele mele, dar subiectul pare interesant.

    • Autorul stapaneste bine ceea ce vrea sa transmita, in conditiile acestea stilul epistolar adauga ceva in plus, acel aer de confesiune potrivit subiectului.

Spune-ți părerea!

%d blogeri au apreciat: