Delicatese Literare
Recenzii

Ce încredințăm vântului – Laura Imai Messina – Editura Humanitas Fiction – recenzie

Ce încredințăm vântului

(Quel che affidiamo al vento – 2020)

Laura Imai Messina

Editura Humanitas Fiction

Colecția Raftul Denisei

An apariție: 2021

Nr. pagini: 216

Traducere din italiană de Smaranda Bratu Elian

LAURA IMAI MESSINA s-a născut la Roma în 1981 și este absolventă de Filologie a Universității Sapienza. La 23 de ani s-a transferat la Tōkyō pentru a-și perfecționa limba japoneză, hotărând apoi să se stabilească în Japonia. A obținut o diplomă în cultură comparată la International Christian University cu o teză despre scriitoarea Yōko Ogawa și apoi un doctorat la Tokyo University of Foreign Studies. În prezent predă italiana în câteva universități prestigioase din capitala niponă. În martie 2011 a creat blogul Giappone Mon Amour, inclus în prezent în site-ul lauraimaimessina.com. A debutat în 2014 cu romanul Tokyo Orizzontale, urmat în 2018 de alt roman, Non oso dire la gioia, ambele cărți bucurându-se de succes. Tot în 2018 publică bestsellerul WA. La via giapponese all’armonia, un ghid dedicat tuturor celor interesați de cultura și obiceiurile tradiționale și contemporane japoneze. În 2020 publică Ce încredințăm vântului (Quel che affidiamo al vento; Humanitas Fiction, 2021), roman care a urcat rapid în fruntea topurilor de vânzare din Italia, deja tradus în peste 20 de limbi și ale cărui drepturi de ecranizare au fost achiziționate de casa de producție Cattleya. Tot în 2020 vede lumina tiparului volumul ilustrat Tōkyō tutto l’anno – Viaggio sentimentale nella grande metropoli. La începutul lui 2021 publică volumul de povestiri pentru copii Goro Goro. Laura Imai Messina își scrie cărțile în cafenelele din Tōkyō sau în metrourile care străbat imensa metropolă și își împarte timpul între Kamakura și Tōkyō alături de soțul ei, Ryōsuke, și cei doi copii, Sōsuke șI Emilio.

Bestseller internațional, tradus în peste 20 de limbi, Ce încredințăm vântului e o tulburătoare pledoarie pentru viață, inspirată din povestea adevărată a unui loc extraordinar din Japonia zilelor noastre, loc de pelerinaj și consolare după giganticul tsunami din 2011.

Într-o zi cineva a instalat o cabină telefonică în grădina casei sale, la poalele muntelui Kujira-yama, adică Muntele Balenei, în imediata apropiere a orașului Otsuchi, unul dintre locurile cele mai grav lovite de tsunami-ul din 11 martie 2011. În interiorul ei se află un telefon vechi, negru, care însă nu este conectat și care poartă glasurile în văzduh. Mii de persoane merg în pelerinaj la el în fiecare an. Când un uragan violent lovește acea zonă, o femeie își riscă viața pentru a se asigura că grădina magică de pe Muntele Balenei nu va fi distrusă. Numele ei este Yui și pe data de 11 martie 2011, când marea a măturat coastele Japoniei, și-a pierdut mama și fiica în vârstă de trei ani. Până să afle din întâmplare, în timpul unei emisiuni la radio pe care o modera, de existența Telefonului Vântului, Yui nu mai avea nici o rațiune de a trăi. Dar călătoria spre Kujira-yama și întâlnirea cu Takeshi, medicul văduv a cărui fiică refuză să vorbească, și cu o întreagă galerie de ființe ale căror răni se vindecă au fost primii pași pe drumul regăsirii unui sens al vieții, reaprinderii speranței, redescoperirii iubirii.

”Un roman emoționant și nostalgic despre iubire, acceptarea pierderii și regăsirea de sine.” – Daily Mail

În martie 2011 a avut loc în nordul Japoniei un cutremur urmat de un tsunami devastator. Bilanțul pierderilor a fost cutremurator: aproape douăzeci de mii de morți și dispăruți și peste cincizeci de mii de sinistrați.

Ce încredințăm vântului e o carte tulburătoare, inspirațională, o adevărată pledoarie pentru viață, cu acțiunea plasată într-un loc aparte din Japonia zilelor noastre – grădina de pe Muntele Kujira-yama, adică Muntele Balenei, unde se află o cabină telefonică fără fir, ”un telefon fără conexiune, prin care să vorbești cu morții tăi” – un simbol și un loc de pelerinaj și de consolare, în căutarea liniștii interioare pentru cei care au pierdut oameni dragi.

Ce încredințăm vântului este o carte despre speranță și renaștere, despre adaptate și rezistența spiritului uman, despre prietenie și iubire și despre ancorele pe care le găsim pentru a ne putea ”agăța” atunci când nimic nu pare a ne mai susține emoțional. Lectura acestei cărți e o experiență în sine.

Povestea o are în centru pe Yui, o tânără care și-a pierdut fiica în vârstă de trei ani, dar și mama, în catastrofalul tsunami, rămânând singură, neconsolată și debusolată. Este măcinată de vină, regrete și neputință, nereușind să-și găsească liniștea sufletească.

Yui lucrează la radio și într-o zi află din întâmplare, în timpul unei emisiuni pe care o modera, despre ”telefonul vântului”, un telefon fără fir, ce poartă vocile în văzduh, unde oamenii vin să vorbească cu cei pe care i-au pierdut, iar asta le aduce alinare, fiind ca și cum încă ar fi conectați, cumva, cu aceștia. O punte simbolică între lumea celor vii și lumea celor plecați dintre noi. O iluzie, dar una cu puteri vindecătoare, acceptată conștient, punând în ea credință și speranță și obținând pace interioară și menținând amintirea celor dispăruți.

Oricât timp ar trece, amintirea celor pe care i-am iubit nu îmbătrânește. Numai noi îmbătrânim.”

Telefonul se afla într-un loc izolat din Japonia, lângă orașul Otsuchi, unul din cele mai grav afectate orașe în urma tsunamiu-ului, într-o grădină de la poalele Muntelui Kujira-yama, Bell Gardia, existând în realitate.

Astfel, Yui pleacă într-acolo, neștiind dacă sau cum o va ajuta această călătorie și ”miraculosul” telefon.

Ajunsă în grădina cu cabina telefonică îl cunoaște pe Takeshi, un medic văduv, a cărui fetiță, în vârstă de cinci ani, nu mai vorbea de la moartea mamei sale, intrând de atunci într-o muțenie totală.

Întâlnirea celor doi pare providențială, căci au simțit din prima clipă o comuniune sufletească, iar împreună au pornit pe drumul lung și anevoios al acceptării pierderii și al vindecării, al regăsirii rațiunii de a trăi, primind șansa unei noi iubiri și dreptul la fericire.

Cadrul acțiunii e foarte bine redat, în detalii cinematografice, iar povestea e îmbogățită de felul în care sunt surprinse particularități ale modului de trai și spiritului nipon. Galeria de personaje secundare este migălos creionată. Cunoaștem și alți oameni veniți în pelerinaj, fiecare cu poveștile lor de viață, fiecare vorbind cu morții săi, dar, la fel de important, interacționând și cu alți oameni aflați în aceeași situație, împărtășindu-și unii altora durerea și amintirile.

„În locul acela de surghiun Yui descoperi că mai învățase ceva important, anume că e destul să nu vorbești deloc despre un om pentru a-l anula pe vecie. De asta merită să-ți amintești poveștile, să vorbești cu oamenii, să vorbești despre oameni. Să-i asculți pe oameni când vorbesc despre alți oameni. Să vorbești si cu morții, dacă e nevoie.”

Cartea e scrisă într-un stil delicat, rafinat, ușor distant, trăirile personajelor sunt profunde, deși emoțiile nu sunt la suprafață, însă povestea – poveștile de fapt, căci e o carte cu povești în poveste, împletite pe firul principal al acțiunii – impresionează și ajunge la sufletul cititorului. În ciuda temei extrem de dureroasă abordată – suferința în fața pierderii celor dragi – cartea este caldă, plină de pozitivitate, cu un final luminos. Țin să remarc de asemenea minunata copertă sub care a apărut cartea la noi. Mi-a plăcut, o recomand!

Fragment:

”Bărbatul, Yui n-a aflat niciodată cum îl cheamă, ținea în mână o ramă, nu se despărțea de ea nici în somn. Prin ea se uita la cer, la tavan, la orice altceva din sala de sport: la pânzele de pe jos, la maldărele de lucruri, la oameni. Observându-l cu o curiozitate pe care nu i-o acorda nimănui altcuiva, Yui văzu că bărbatul își denumea tablourile, și se convinse că nimeni altcineva nu știa asta. Cu mâna liberă părea că nota ceva de fiecare dată când schimba direcția și fixa, solemn, ce se nimerise să apară în ramă.
În viața obișnuită nebunii sunt poate mai singuri decât ceilalți oameni. Dar în locul acela erau mai puțin singuri. Ceea ce îi înnebunea de durere pe cei sănătoși, pe nebuni oarecum îi elibera, îi făcea să se simtă mai puțin diferiți.
Yui rămase chiar cu îndoiala că era și el un sinistrat. Avu mai degrabă impresia că răul suferit de omul acela nu era unul recent ci unul vechi, și că nicio știre sosită acolo nu l-ar fi mișcat. Toți se duceau cel puțin o dată pe zi la Centrul de Informare ca să aibă vești despre ai lor, el nu; și nimeni vreodată n-a venit să-i vorbească de altceva decât de orele la care venea mâncarea, de programarea la duș, de vizitele medicale la care trebuia să se prezinte, de exercițiile fizice pentru buna circulație. Toți plângeau sau se căzneau să n-o facă de față cu alții, el nu. Venise numai ca să se amestece printre oameni, poate că avea și o casă, dar simțea nevoia să aline pe oricine-i ieșea înainte.
Mai trebuie spus că acolo nimeni nu se îndoia de ceilalți, nimeni nu și-ar fi permis așa ceva. Prea mare era teama că poți spori răul unor oameni deja răniți. Cu toate astea Yui era gata să sară: dacă cineva s-ar fi apropiat de omul acela, dacă i-ar fi cerut socoteală pentru chestia aia dreptunghiulară albastră de plastic cu care segmenta viața, ea ar fi intervenit. «Se joacă, i-a făcut o promisiune nepoțelului» ar fi răspuns. Și dacă altcineva ar fi întrebat ce joc era ăla, și dacă nepoțelul era teafăr, la loc sigur, atunci ea ar fi tăcut, așa că ei n-ar mai fi îndrăznit să insiste.
Adevărul, sau cel puțin adevărul presupus de Yui, anume pur și simplu că privind lumea prin ramă omul se simțea în siguranță, că, văzute așa, toate îi păreau mai ușor de înfruntat, nu i-ar fi liniștit pe ceilalți.
Pe nebuni îi acceptau mai ușor când nu erau pe deplin convinși de nebunia lor”.

Cartea Ce încredințăm vântului – Laura Imai Messina poate fi comandată pe libhumanitas.ro, libris.ro, elefant.ro, librex.ro, carturesti.ro, dol.ro

Recenzii și prezentări cărți Editura Humanitas

Recenzii și prezentări cărți din colecția Raftul Denisei

12 Comments

Spune-ți părerea!