Cei care cumpără stele de Anca Mizumschi, Editura TREI – recenzie

Cei care cumpără stele

Anca Mizumschi

Editura TREI

Design și ilustrație copertă: Andrei Gamarț

Nr. de pagini: 336

An apariție: 2022

Istoria posedă, pentru mulți dintre noi, un farmec aparte, generator al unei fascinații de care devenim conștienți abia după ce ne adâncim în povești din vremurile apuse. Romanul „Cei care cumpără stele”, de Anca Mizumschi, recreează o lume medievală plină de culoare și de aromă vibrantă, din nordul Italiei până în orașul de pe Bosfor, Constantinopolul devenit Istanbul, un oraș emblematic care se află la confluența lumii apusene cu cea orientală, cu o populație eterogenă, palpitând de pericol, dar și de oportunități. Spre final, dincolo de aceste locuri, călătoria își gaseste noi aripi mai departe spre est, în China și îndepărtatul Tibet.

Autoarea folosește tehnica perspectivelor diferite, trecând rapid de la un personaj la altul, revenind apoi la ele, rând pe rând, precum actorii care ies la lumina rampei, în acte diferite. Dacă, inițial, am crezut că se conturează o construcție bazată pe doi piloni, anume Musa și Ariadna, un turc și o genoveză ale căror vieți se vor intersecta, m-am înșelat: construcția se ridică pe mai mulți piloni, fiecare personaj având o însemnătate deosebită, fie că mă refer la Mustafa, aurarul, tatăl lui Musa, la Meryem, mama tânărului, provenită din neamul armenesc; la arabul Khalil cel învățat, la Tomasso, tatăl Ariadnei, un negustor înstărit; la Havva, sultana din stirpe regală persană. Chiar și personajele episodice – Elena, Eleonora, Cecilia – contribuie cu apariția lor meteorică la crearea tabloului mozaicat care cuprinde diversele puncte de vedere și vieți intrate în contact. Spre final, apare o nouă perspectivă, atunci când acțiunea e proiectată în zona misterului Orientului Îndepărtat.

Ce pot avea în comun acești oameni? Fiecare vânează fericirea, în felul său și cu mijloacele sale. Unii o văd în crearea unor frumuseți din metal și pietre, alții în descifrarea misterelor lumii; unii visează corăbii, alții visează la nemurire, în timp ce supraviețuirea este de bază. Statutul femeilor e diferit, într-o lume care le limitează mult posibilitățile de manifestare, deși atât Ariadna, cât și Havva sunt personaje puternice, celei dintâi îi lipsește carisma sultanei. Am descoperit doi protagoniști lăsați în umbră de personajele secundare, schițate cu forță și cu accente bine definite, în timp ce Musa și Ariadna par doar să urmeze un traseu predefinit.

Totuși, fiecare dintre eroi are un dar secret, fiecare are acces la un glas tainic care le permite să străpungă vălul misterelor lumii. Autoarea i-a înzestrat astfel, iar asta ridică poveștile lor din simpla depănare a unui fir narativ, intermediind înspre dezvăluirea unei fețe ascunse a medievalului. Departe de a se concentra pe nebuloasele epocii, prezente și ele – molime, execuții, conflicte armate, conspirații, instabilitate socială – se detașează de fundal o lume a meșteșugarilor maeștri ai breslei lor, cum e Mustafa, căruia Marele Padișah i-a cerut ceva ce frizează imposibilul – un talisman al nemuririi. E interesant motivul principal al acestei cereri, fiindcă nu este, așa cum poate am fi tentați să credem, nemurirea de dragul ei și atât. La mijloc ar putea fi întreruperea unei tradiții fraticide brutale. Mustafa se bazează pe sprijinul lui Khalil, polimatul arab care întruchipează renascentistul oriental și dorința de o intensitate feroce a acestor oameni aleși și învățați, de a pătrunde tainele lumii, de a da puțin la o parte vălul aruncat de Creator asupra creației sale și de a trage cu ochiul la cele ascunse privirii omului de rând.

În timp ce unii își duc viețile cu rutina, dar și tumultul cotidian, alții se află într-o perpetuă căutare. Astfel este descrisă, cu destulă acuratețe, natura duală a omului.

Deși la prima vedere pare o lucrare de ficțiune istorică clasică, cu atmosferă, culoare locală, documentare pusă la punct și așa mai departe, ea se încadrează mai degrabă în zona fanteziei istorice, întrucât nu apare în ea niciun personaj istoric propriu-zis. Deși se vorbește de un padișah, de numele unor prinți moștenitori și de o sultană – Havva – aceștia sunt mai degrabă reprezentanți ai adevăratelor înalte fețe ale Imperiului Otoman. Altfel zis, povestea i-ar putea privi pe oricare dintre ei, într-atât de asemănătoare au fost majoritatea provocărilor acelor vremuri, susținute de cutume și de obiceiuri de multe ori implacabile, sau greu de schimbat. Fără a fi istorie alternativă, e acea poveste care te poartă cu gândul ‘îndărăt’, nu cu mii de veacuri, cum spune poetul, ci cu câteva secole, timp în care lucrurile s-au schimbat considerabil în aparență, însă în esență lumea se împarte tot în aceste categorii: cei care se pierd în tumultul cotidian, cu provocările și învățăturile lui, e drept, și cei care, dacă nu cumpără stele, cel puțin pornesc în căutarea lor.

Anca Mizumschi a reușit un roman pe care îl vor gusta toți cei dornici de o călătorie în vremurile vechi, nu pe urma faptelor înscrise în cronici, ci pe urma visătorilor, o stirpe nobilă ce nu va pieri niciodată, cât timp oamenii vor popula, de bine, de rău, această planetă plină de mister.

Farmecul cărții este amplificat de o copertă care pune în evidență magia unor locuri unde sacrul și profanul se întâlnesc, se întrepătrund și se unesc într-un dans amețitor.

„– Te cunosc de atâția ani și niciodată nu am știut în ce crezi cu adevărat.

– În firea lucrurilor. Dumnezeu a lăsat lucrurile într-un fel pe pământ și ne-a creat pe noi să trăim în firea lucrurilor Lui. Ce e sus e și jos, ce e în cer e și în noi. Pe El Baki – cel veșnic – îl văd peste tot: în matematică, în mișcarea previzibilă a astrelor, în poemele lui Farid ud-Din Attar. […] În asta cred, Mustafa, cred că trebuie să trăiești amețit de uimire.

– Amețit sigur ești. Îți e mai apropiat înțelesul ascuns al lucrurilor decât patul în care dormi în fiecare zi.

– Ar trebui să fie singurul lucru important în viață. Nu despre asta vorbesc magii, filosofii și sfinții tuturor religiilor? Odată ce-ți găseșți drumul și începi călătoria, ce ți-ai mai putea dori? Oricum, pot să-ti spun că, după, nu mai nevoie de talismane, semiluni și cruci, nici nu le mai vezi. Îți ajunge răsuflarea ta. E oglinda lumii.

– Tu nu ai nevoie de talismane, noi, toți ceilalți, avem – sau, mă rog, cei mai mulți avem nevoie de tot soiul de lucruri pe care să le atingem sau să le purtăm după noi, sau să ne rugăm la ele. Norocul meu de bijutier e că e așa.

– Și norocul meu de atrolog care trăiește scriind horosoape. Altfel am muri de foame amândoi, izbucni în hohote arabul.”