Cei care merita sa moara de Peter Swanson, Editura Litera

11

Cei care merită să moară

cei care merita sa moara

Peter Swanson
Editura Litera
Titlu original: The Kind Worth Killing
Traducere din limba engleză: Mirella Acsente
Colectia Buzz Books. In aceasta colectie a mai aparut Maestra, de L.S. Hilton
Într-un zbor de noapte de la Londra la Boston, Ted Severson o întâlneşte pe fascinanta Lily Kintner. La un pahar, cei doi, străini până atunci, încep un joc al adevărului, dezvăluindu-şi unul altuia detalii foarte intime. Ted povesteşte despre căsnicia lui ratată şi despre cum e convins că soţia sa, Miranda, îl înşală. Se pare că au fost nepotriviţi din start: el e un om de afaceri bogat, ea, un spirit artistic liber – contrast care le-a aprins cândva pasiunea, dar care a devenit acum un clişeu. Jocul capătă însă o notă mai sumbră atunci când Ted afirmă, mai în glumă, mai în serios, că ar fi în stare s-o ucidă pe Miranda pentru purtările ei. Fără a sta pe gânduri, Lily îi propune să-l ajute. La urma urmei, unii oameni – de pildă, o soţie mincinoasă şi infidelă – merită să moară…
La Boston, legătura perversă dintre conspiratori se adânceşte pe măsură ce pun la cale moartea Mirandei. Dar trecutul lui Lily ascunde un secret pe care ea nu i l-a dezvăluit lui Ted: experienţa în arta crimei, dobândită de timpuriu în viaţă. Brusc, cei doi se trezesc implicaţi într-un joc de-a şoarecele şi pisica din care nu poate supravieţui decât unul… cu un detectiv isteţ şi foarte hotărât pe urmele lor.
Terifiant, fascinant şi plin de suspans. Un roman menit să devină clasic.“ Lee Child
O lectură amuzantă, plină de capcane şi de întorsături de situaţie… Swanson ne distrage atenţia de la detalii trimiţându-ne pe piste false şi schimbă între ei criminalii şi victimele îndeajuns de repede ca să ne ţină cu sufletul la gură…” Boston Globe
Arareori găsim în cărţi o răzbunare mai nemiloasă ca în excepţionalul thriller al lui Peter Swanson… Cu remarcabilă pricepere, autorul sondează natura răului absolut. Puţini cititori vor fi pregătiţi pentru copleşitorul punct culminant.” Publishers Weekly
O poveste imorală plină de personaje imorale… Excepţional scrisă şi plină de surprize.” Huffington Post
Fragment din carte:
TED
– Hei, bună, a spus ea. M-am uitat la mâna albă, cu pistrui, de pe spătarul scaunului de bar liber de lângă mine, din sala de aşteptare de la clasa business din Aeroportul Heathrow, apoi am ridicat privirea către faţa necunoscutei.
– Ne cunoaştem? am întrebat-o.Chipul ei nu părea deloc familiar, dar accentual american, cămaşa albă imaculată, jeanşii mulaţi băgaţi în cizmele până la genunchi, toate o făceau să pară una dintre îngrozitoarele prietene ale nevesti-mii.
– Nu, scuze. Doar îţi admiram băutura. Pot? Şi-a aşezattrupul prelung şi zvelt pe scaunul de piele rotativ şi şi-a pusgeanta pe bar. Ăla e gin? a întrebat, referindu-se la Martini-ul din faţa mea.
– Hendrick’s, am răspuns.A făcut un semn către barman, un adolescent cu păr  ţepos şi bărbia lucioasă, şi a cerut un Martini Hendrick’s cu două măsline. Când i-a sosit paharul, l-a ridicat în direcţia mea.
Mai aveam o gură într-al meu, aşa că am spus:
– Pentru imunizarea contra călătoriilor internaţionale.
– O să beau pentru asta.
Mi-am terminat paharul şi am cerut altul. Ea mi-a spus cum o cheamă, un nume pe care l-am uitat imediat. I l-am spus şi eu pe al meu – doar Ted şi nu Ted Severson, cel puţin nu atunci. Am stat în sala de aşteptare de la Heathrow, plinăde canapele şi lumini, bându-ne băuturile, schimbând câteva remarci şi confirmând că amândoi aşteptam să ne îmbarcăm în acelaşi zbor direct către Aeroportul Logan din Boston.
Ea şi-a scos din geantă o carte broşată subţire şi a început să citească. Asta mi-a dat posibilitatea să o privesc cu adevărat. Era frumoasă – păr lung roşcat, ochii de un albastru-verzui luminos, ca al apelor tropicale, iar pielea atât de pală, încât aproape avea nuanţa alb-albăstruie a laptelui smântânit.
Dacă o astfel de femeie se aşază lângă tine la barul din cartier şi îţi laudă băutura comandată, te gândeşti că viaţa e pe cale să ţi se schimbe. Dar regulile sunt diferite în barurile din aeroporturi, unde tovarăşii tăi de băutură urmează să dispară de lângă tine în direcţii opuse. Şi chiar dacă această femeie se îndrepta spre Boston, eu eram încă plin de o furie scârbită pentru toată situaţia de acasă, cu soţia mea. Numai la asta fusesem în stare să mă gândesc în săptămâna petrecută în Anglia. Aproape că nu mâncasem, aproape că nu dormisem. În difuzor s-a auzit un anunţ în care am desluşit două cuvinte, Boston şi întârziere.
M-am uitat la panoul de deasupra şirurilor de sticle de băutură fină şi am văzut că zborul nostru fusese amânat cu o oră.
– Avem timp să mai bem un pahar, am spus. Fac eu cinste.
– De ce nu? a replicat ea şi şi-a închis cartea, aşezând-o cu faţa în sus pe bar, lângă geanta ei.
Triunghiul dragostei şi al morţii. De Patricia Highsmith.
– Cum e cartea?
– Nu e printre cele mai bune ale ei.
– Nimic mai rău ca o carte proastă şi un zbor mult întârziat.
– Tu ce citeşti? a întrebat.
– Ziarul. Nu-mi plac cărţile.
– Şi atunci, ce faci în avion?
– Beau gin. Plănuiesc crime.
– Interesant.
Mi-a zâmbit, pentru prima oară. Era un zâmbet larg, care i-a făcut o cută mică între nas şi buza superioară şi a dat laiveală nişte dinţi perfecţi şi o dungă subţire de gingie roz.
M-am întrebat ce vârstă avea. Când se aşezase lângă mine,mă gândisem că ar avea în jur de treizeci şi cinci de ani, aproape de vârsta mea, dar zâmbetul ei şi pistruii pali care îi stropeau podul nasului o făceau să pară mai tânără. Poate douăzeci şi opt de ani. Vârsta soţiei mele.
– Şi lucrez, bineînţeles, atunci când zbor, am adăugat.
– Cu ce te ocupi?
I-am oferit versiunea scurtă a poveştii, că finanţam şi ofeream consultanţă start-up-urilor. Nu i-am spus cum am făcut cea mai mare parte a banilor – vânzând acele companii imediat ce păreau promiţătoare. Şi nu i-am spus că de fapt nici nu aveam nevoie să mai lucrez vreodată în viaţa mea, că fusesem unul dintre investitorii în valul de companii dot-com de la sfârşitul anilor ’90 care reuşiseră să-şi transforme investiţiile în cash chiar înainte ca balonul economic să explodeze.
Am ascuns aceste lucruri doar pentru că nu aveam niciun chef să vorbesc despre ele, nu pentru că aş fi crezut că noua mea tovarăşă de drum le-ar putea considera supărătoare sau ar putea să-şi piardă interesul de a mai discuta cu mine. Niciodată n-am simţit nevoia să-mi cer scuze pentru banii pe care îi făceam.
– Şi tu? Cu ce te ocupi? am întrebat-o eu.
– Lucrez la Colegiul Winslow. Sunt arhivist.
Winslow era un colegiu pentru fete situat într-o suburbie plină de verdeaţă la vreo treizeci de kilometri vest de Boston. Am întrebat-o ce face un arhivist şi ea mi-a oferit ceea ce bănuiesc că era propria ei versiune prescurtată a muncii sale, cum că aduna şi conserva documentele colegiului.
– Şi locuieşti în Winslow? am întrebat-o.
– Da.
– Căsătorită?
– Nu, nu sunt. Tu?
Chiar în clipa în care a spus-o, am remarcat uşoara mişcarea ochilor când s-a uitat după o verighetă pe mâna mea stângă.
– Da, din nefericire, am răspuns. Apoi am ridicat mâna, ca să-mi vadă inelarul gol. Şi nu, nu obişnuiesc să-mi scot verigheta în barurile din aeroporturi în caz că o femeie ca tine se aşază lângă mine. Nu am purtat niciodată verighetă. Nu suport inelele pe deget.
– De ce din nefericire? a insistat.
– E o poveste lungă.
– Zborul nostru are întârziere.
– Chiar vrei să afli despre viaţa mea sordidă?
– Cum aş putea să refuz aşa ceva?
– Dacă o să-ţi povestesc, o să am nevoie de încă unul din ăsta, am spus şi am ridicat paharul gol. Şi tu?
– Nu, mulţumesc. Două sunt limita mea.
A tras cu dinţii una din măslinele din scobitoare şi a muşcat din ea. Pentru o clipă i-am zărit vârful roz al limbii.
– Întotdeauna spun că două Martiniuri sunt prea multe, iar trei nu sunt de ajuns.
– Nostim. Nu aşa spunea şi James Thurber?
– N-am auzit de el, am replicat cu un zâmbet afectat, deşi mă simţeam puţin cam ruşinat că încercam să-mi atribui un citat faimos.
Brusc, barmanul a apărut în faţa mea şi eu am mai comandat un pahar. Pielea din jurul gurii îmi dădea acea senzaţie plăcută de amorţeală pe care o ai de obicei de la gin şi ştiam că eram în pericol de a deveni prea ameţit şi de a spune prea multe, dar astea erau regulile din aeroporturi, în definitiv, şi, deşi tovarăşa mea de călătorie locuia la doar treizeci de kilometri de mine, deja uitasem cum o cheamă şi ştiam că şansele să o mai văd vreodată erau foarte mici. Şi mă simţeam bine să vorbesc şi să beau cu o străină. Simplul fapt că rosteam cu voce tare nişte cuvinte făcea să mi se mai risipească o parte din furie. Aşa că i-am spus povestea. I-am spus cum soţia mea şi cu mine eram căsătoriţi de trei ani şi că locuiam în Boston.
I-am spus despre săptămâna petrecută în septembrie la Kennewick Inn, pe coasta de sud din Maine, şi cum ne-am îndrăgostit de locul ăla şi am cumpărat un teren ridicol de scump, pe ţărmul oceanului. I-am spus cum soţia mea, pentru că are licenţă în ceva numit „Arte şi ştiinţe sociale“, a decis că era calificată să colaboreze la proiectul casei împreună cu o firmă de arhitectură şi în ultimele luni a petrecut cea mai mare parte a timpului în Kennewick, lucrând cu un constructor pe nume Brad Daggett.
– Şi ea şi Brad…? a întrebat ea după ce şi-a băgat şi cea de-a doua măslină în gură.
– M-hm.
– Eşti sigur?
Aşa că i-am dat mai multe detalii. I-am spus cum Miranda începuse să se plictisească de viaţa noastră în Boston. În primul an de căsnicie s-a dedicate decorării casei noastre de gresie din South End. După aceea, a lucrat cu jumătate de normă în galeria unei prietene din SoWa, dar încă de atunci ştiam că lucrurile începeau să-şi piardă farmecul. Începuserăm să nu mai avem ce discuta în timpul prânzului, începuserăm să mergem la culcare la ore diferite. Şi, mai important, ne pierduserăm identităţile care ne definiseră iniţial în relaţia noastră. La început, eu eram omul de afaceri bogat care îi făcuse cunoştinţăcu vinurile scumpe şi galele de binefacere, iar ea artista boemă care îşi petrecea vacanţele pe plajele thailandeze şi căreia îi plăcea să piardă vremea în barurile de cartier.
Ştiam că noi doi eram propriile noastre clişee, total opuse, dar pentru noi funcţiona. Ne înţelegeam bine la toate nivelurile. Chiar îmi plăcea faptul că, deşi mă consideram arătos, într-un fel convenţional, nimeni nu se uita la mine atunci când eram cu ea. Avea picioare lungi şi sâni mari, o faţă în formă de inimă şi buze pline. Părul ei era castaniu-închis, dar şi-l vopsea întotdeauna negru, şi era aranjat în mod deliberat să pară ciufulit, ca şi cum atunci se ridicase din pat. Tenul era impecabil şi nu avea nevoie de machiaj, deşi nu ieşea niciodată din casă fără să folosească creion negru. Am văzut bărbaţi care o fixau cu privirea în baruri şi restaurante. Poate că le atribuiam sentimentele mele, dar privirile pe care i le aruncau mi se păreau flămânde şi primitive. Mă făceau să mă bucur că nu trăiesc într-o vreme sau un loc unde bărbaţii de obicei umblă cu arme. (…) La începutul lui septembrie, am hotărât să-i fac o surpriză şi să vin şi eu la Kennewick. Când am intrat pe I-95 la nord de Boston, i-am lăsat un mesaj pe telefonul mobil. Am ajuns în Kennewick cu puţin înainte de prânz şi am căutat-o la han. Cei de acolo mi-au spus că era plecată de dimineaţă. M-am urcat în maşină, m-am dus la casă şi am parcat în spatele camionetei Ford a lui Brad, pe aleea de pietriş. MiniCooper-ul bleu al Mirandei era şi el acolo. Nu mai venisem aici de câteva săptămâni şi m-am bucurat să văd că lucrurile avansaseră. Toate ferestrele păreau să fi fost montate, iar dalele de gresie cenuşiu-albăstruie pe care le alesesem pentru grădina aflată în josul pantei sosiseră deja. Am ocolit casa către partea din spate, unde fiecare cameră de la etaj avea propriul ei balcon şi unde o verandă închisă, de-a lungul parterului, dădea către o terasă enormă pavată cu piatră. În faţa ei fusese săpată o gaură dreptunghiulară pentru piscină. Am urcat treptele de piatră ale terasei şi i-am zărit pe Brad şi Miranda prin ferestrele înalte ale bucătăriei, care dădeau către ocean. Am dat să bat în geam ca să îi anunţ că eram acolo, când ceva m-a făcut să mă opresc.
Stăteau amândoi sprijiniţi de nou instalatele blaturi de cuarţ, uitându-se pe fereastră către Golful Kennewick. Brad fuma o ţigară şi l-am văzut cum scutură scrumul, cu o mişcare scurtă, în ceaşca de cafea pe care o ţinea în cealaltă mână. Dar Miranda a fost cea care mă făcuse să mă opresc. Era ceva în atitudinea ei, în felul în care stătea rezemată de blat, înclinată către umerii laţi ai lui Brad. Părea total în largul ei.Am văzut-o ridicând o mână cu un gest firesc, iar Brad i-a strecurat între degete ţigara aprinsă. Ea a tras un fum prelung, apoi i-a dat înapoi ţigara. Niciunul nu s-a uitat la celălalt în acest timp şi atunci am ştiut, fără nici o urmă de îndoială, nu numai că se culcau împreună, dar că probabil se şi iubeau. În loc să simt furie sau disperare, sentimentul meu imediat a fost de panică, să nu fiu văzut pe terasă, spionându-i în momentul lor de intimitate. M-am întors către intrarea principală, am traversat veranda, apoi am deschis uşa de sticlă şi am strigat „Hei!“ în casa care mi-a răspuns cu un ecou. 
– Aici, a strigat şi Miranda drept răspuns şi am intrat înbucătărie. Se îndepărtaseră puţin unul de celălalt, dar nu prea mult. Brad îşi stingea ţigara în ceaşca de cafea.
– Teddy, ce surpriză, a spus Miranda. Era singura care îmi spunea aşa, un nume de alint care la început fusese doar o glumă, căci nu mi se potrivea deloc.
– Hei, Ted, a spus Brad. Cum ţi se pare până acum? Miranda a ieşit de după blat şi mi-a dat un sărut pe colţul gurii. Mirosea a şamponul ei scump şi a ţigări Marlboro.
– Arată bine. Mi-au venit dalele.
Miranda a râs.
– L-am lăsat să aleagă şi el ceva şi doar de asta îi pasă.
Brad a venit şi el din spatele blatului şi a dat mâna cu mine. Mâna lui era mare, cu nodurile degetelor proeminente, cu palma caldă şi uscată.
– Vrei un tur complet?
În vreme ce Brad şi Miranda mă conduceau prin casă, Bradv orbindu-mi de materiale de construcţie, iar Miranda spunându-mi ce fel de mobilă avea să fie în fiecare loc, am început să mă îndoiesc de ceea ce văzusem. Niciunul dintre ei nu părea deosebit de agitat în preajma mea. Poate că doar deveniseră prieteni buni, genul ăla de prieteni care stau umăr lângă umăr şi împart o ţigară. Miranda îşi exprima uneori afecţiunea fizic, luându-şi prietenele de braţ şi sărutându-i pe prietenii noştri bărbaţi pe gură la venire şi plecare. Mi-a trecut prin minte că era posibil să fiu paranoic.
După turul casei, Miranda şi cu mine ne-am întors la KennewickInn şi am mâncat de prânz la taverna Livery. Am luat amândoi un sendviş cu eglefin afumat şi eu am băutdouă whisky-uri cu apă.
– Te-a convins Brad să te apuci din nou de fumat? Am întrebat-o, vrând să o prind cu o minciună, să văd cum reacţionează.
– Ce? a spus ea, încreţindu-şi fruntea.
– Miroseai puţin a tutun. La casă.
– Poate că am tras un fum sau două. Nu m-am apucat iar de fumat, Teddy.
– De fapt, nu-mi pasă. Doar mă întrebam.
– Poţi să crezi că e aproape gata casa? a spus, înmuindu-şi un cartof prăjit în ketchup-ul meu.
Am vorbit o vreme despre casă şi eu am început să mă îndoiesc şi mai tare de ceea ce văzusem. Nu se purta ca şi cum ar fi fost vinovată.
– Rămâi tot weekendul? m-a întrebat.
– Nu, voiam doar să vin până aici să-ţi spun „bună“. Iau masa diseară cu Mark La France.
– Contramandează şi rămâi aici. Mâine s-a anunţat vreme frumoasă.
– Mark a zburat încoace special pentru întâlnirea asta. Şi trebuie să pregătesc nişte bilanţuri.
Iniţial plănuisem să rămân în Maine toată după-amiaza, sperând că Miranda va fi de acord cu o siestă prelungită în camera ei de hotel. Dar, după ce îi văzusem pe ea şi pe Brad giugiulindu-se în bucătăria foarte scumpă pe care eu o plăteam,mă răzgândisem. Aveam un nou plan. După prânz, am dus-o pe Miranda la casă, pentru a-şi putea lua maşina. Apoi, în loc să mă îndrept direct spre I-95, am intrat pe Route 1 şiam luat-o spre sud către Kittery şi zona sa comercială cumagazine gen outlet întinse pe cinci sute de metri. Am oprit în faţă la Kittery Trading Post, un magazin cu echipament pentru excursii pe lângă care trecusem de nenumărate ori, dar în care nu intrasem niciodată. În numai cincisprezece minute am cheltuit aproape cinci sute de dolari pe o pereche de pantaloni de camuflaj, un impermeabil gri cu glugă, nişte ochelari uriaşi de pilot şi un binoclu performant. Am intrat cu tot echipamentul ăsta într-o toaletă publică aflată vizavi de magazinul Crate and Barrel şi m-am schimbat în noua mea ţinută. Cu gluga trasă şi ochelarii pe nas, mă simţeam de nerecunoscut. Cel puţin de la distanţă. (…)
Am ridicat binoclul şi m-am concentrat asupra ferestrei; Brad şi Miranda tocmai intraseră acolo.
Îi vedeam foarte bine; soarele de după-amiază, coborând pe cer, cădea pe fereastră într-un unghi favorabil, luminândinteriorul fără a orbi. L-am văzut pe Brad cum se apropie deo masă improvizată care fusese pusă pentru echipa de tâmplari.A luat de pe ea o bucată de lemn care părea să fie o secţiune de baghetă pentru tavan şi i-a arătat-o soţiei mele. Şi-a trecut un deget de-a lungul unei caneluri şi ea a făcut acelaşi lucru. Buzele lui se mişcau şi Miranda încuviinţa din cap la ceea ce spunea el. Preţ de o clipă, m-am simţit caraghios, un soţ paranoic îmbrăcat în haine de camuflaj şi spionându-şi soţia şi constructorul, dar după ce Brad a pus ornamentul la loc, am văzut cum Miranda i se strecoară în braţe, îşi dă capul pe spate şi îl sărută pe gură. El şi-a coborât mâna lui mare şi i-a lipit şoldurile de el, iar cu cealaltă a prins-o de părul ciufulit. Mi-am spus să nu mă mai uit, dar cumva nu am putut. Am privit cel puţin zece minute, am privit cum Brad o apleacă pe soţia mea peste masă, îi ridică fusta mov-închis, îi scoate perechea de chiloţi albi minusculi şi o pătrunde pe la spate. Am privit-o pe Miranda cum se aşază strategic de-a lungul mesei, cu o mână ţinându-se de marginea ei, cu cealaltă între propriile ei picioare, ghidându-l înăuntrul ei. Era clar că mai făcuseră asta şi înainte. M-am tras în spate, în capul oaselor. Când am ajuns din nou pe potecă, mi-am scos gluga şi mi-am vomat prânzul într-o baltă întunecată, vălurită de vânt.
– Acum cât timp s-a întâmplat asta? m-a întrebat tovarăşa mea de călătorie după ce i-am spus povestea.
– Acum vreo săptămână şi ceva.
Ea a clipit şi şi-a muşcat buza de jos. Pleoapele îi erau palideca o foaie de pergament.
– Şi ce ai de gând să faci? a întrebat.
Asta era întrebarea pe care mi-o pusesem toată săptămâna.
– Ceea ce vreau cu adevărat să fac e s-o omor.
Am zâmbit cu gura amorţită de gin şi am încercat să-i fac cu ochiul, doar ca să-idau de înţeles că nu trebuia să mă creadă, dar faţa ei a rămas gravă. A ridicat din sprâncenele roşcate.
– Cred că ar trebui s-o faci, a spus şi eu am aşteptat un semn că era o glumă, dar nu a venit niciunul.
Privirea ei era hotărâtă. M-am uitat lung la ea şi am realizatcă era mult mai frumoasă decât mi se păruse iniţial. Avea o frumuseţe eterică, atemporală, ca şi cum ar fi fost un personaj dintr-o pictură renascentistă. Atât de diferită de soţia mea, care arăta de parcă ieşise de pe coperta unui roman de duzină din anii ’50. Mă pregăteam să spun în fine ceva, când ea a întors capul ca să asculte ce se auzea în difuzor.
Tocmai anunţaseră că începea îmbarcarea la zborul nostru.
Fragment din Peter Swanson , ”Cei care merită să moară”,  Editura Litera. Traducere din limba engleză de Mirella Acsente
Sursa

About Author

11 comentarii

  1. Barbalata Mirela on

    La prima vedere nu ma atrage. Acum nu strica si o recenzie 🙂 …poate imi schimb parerea 😉

  2. Oprea Denisa on

    Cum a zis cineva mai devreme, la prima vedere nu ma atrage, dar astept si alte pareri sau o recenzie.

Lasă un răspuns