Delicatese Literare
Recenzii

Cei o sută de ani ai lui Lenni și Margot de Marianne Cronin, Editura Litera – recenzie

Cei o sută de ani ai lui Lenni și Margot

(The One Hundred Years of Lenni and Margot – 2021)

Marianne Cronin

Editura Litera

Colecția Blue Moon

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 341

Traducere din limba engleză și note: Andreea Florescu

Marianne Cronin s-a născut în 1990. A studiat limba engleză și scrierea creativă la Universitatea Lancaster și are un doctorat în lingvistică aplicată de la Universitatea din Birmingham. Își petrece marea majoritate a timpului scriind, păzită de pisica pe care a adoptat-o de curând și care doarme sub birou. Când nu scrie, Marianne participă la spectacole de improvizație în regiunea West Midlands, unde locuiește. Romanul ei de debut, Cei o sută de ani ai lui Lenni și Margot, este publicat în 25 de țări și teritorii și drepturile de ecranizare au fost achiziționate de Sony Pictures. Filmul va fi produs de Barry Josephson.

Viața e scurtă. Nimeni nu este mai conștient de acest lucru decât Lenni, care, deși nu are decât 17 ani, trăiește în salonul pentru bolnavii în stadiu terminal. Fata va afla însă în curând că nu contează doar ce faci cu viața ta, ci și cu cine o împarți.
Ignorând sfatul doctorilor, Lenni se înscrie la un curs de arte frumoase, unde se împrietenește cu o altă pacientă, Margot, care este un spirit rebel, deși are 83 de ani. Între cele două se formează în scurt timp o legatură strânsă, atunci când își dau seama că au, împreuna, 100 de ani.
Au un centenar de sărbătorit, așa că Lenni și Margot se hotărăsc să-și picteze poveștile de viață: despre maturizare și cum să-ți păstrezi spiritul tânăr, despre veselie și cum să accepți bunătatea celor din jur, despre pierderea iubirii și găsirea persoanei care este totul pentru tine.
Pe măsură ce prietenia lor devine mai profundă, un lucru se arată clar: Lenni și Margot nu și-au spus încă ultimul cuvânt.

„Un roman scris frumos, cu grație și inteligență. Plin de înțelepciune și de bunătate. Exact genul de poveste pe care o ador.“ – Joanna Cannon
∼∼∼
„Amuzantă și sarcastică, înțeleaptă și caldă, o carte despre o prietenie extraordinară care pune laolaltă viețile celor două personaje într-o poveste de neuitat. Mi-a plăcut la nebunie.“ – Jess Kidd
Romanul ,,Cei o sută de ani ai lui Lenni și Margot” este o carte emoționantă și plină de sensibilitate, o poveste sfâșietoare de viață, o adevărată dramă, despre durere și pierdere, dragoste și bucurie și nu în ultimul rând despre prietenia adevărată! Personajul principal al cărții este Lenni Pettersson, o tânără de origine suedeză, în vârstă de 17 ani, pentru care cuvântul ,,terminal” însemna aeroportul plin de pasageri, personalul îmbrăcat în uniforme, clădirea înaltă cu pereți de sticlă, însă, ieșind din visare, își amintește că pentru ea înseamnă salonul ,,May” din Spitalul Princess Royal din Glasgow, salonul de copii și tineri cu afecțiuni care le limitează viața!
Ignorând sfatul medicilor, Lenni participă la un curs de terapie prin artă, unde o cunoaște pe Margot Macrae, o pacientă în vârstă de optzeci și trei de ani, care așteaptă o intervenție chirurgicală la inimă, o fire veselă și-un spirit rebel cu care leagă o frumoasă prietenie. Lenni devine astfel membru onorific al grupului de artă al octogenarilor care se desfășoară în ,,Camera Trandafirilor”, și remarcând faptul că vârsta ei și a lui Margot însumează 100 de ani, vine cu ideea de a picta un tablou pentru fiecare an din viața lor însoțit de poveștile și evenimentele cheie trăite. Și astfel legătura dintre ele devine tot mai strânsă!
Picturile lui Margot sunt fascinante, având o viață plină, cu durere și suferință, dar și cu dragoste profundă, ne fac cunoștință cu primul ei sărut, prima căsătorie și pierderea copilului, prietenia de lungă durată cu Menna, a doua căsătorie, cea cu Humphrey, un om minunat, care, fiind astronom, a învățat-o să iubească cerul, dar și… găinile, pe care le-au tratat ca pe proprii lor copii dându-le nume de vedete!
Prin opera lui Lenni aflăm despre copilăria ei, problemele de sănătate ale mamei, mutarea la Glasgow, abandonul tatălui, dar și prezentul pe care-l trăiește în umbra morții. Prietenia lui Margot, părintele Arthur, la care Lenni caută răspunsuri pentru întrebările filozofice ale vieții, Noua asistentă, Paul portarul, Pippa și mulți alții îi îmbogățesc acesteia ultimele luni de viață oferindu-i bunătate, dragoste și multă bucurie!
Modul în caee decurge povestea, dacă reușesc cele două prietene să termine cele 100 de tablouri, dar și finalul poveștii, vă las să le descoperiți singuri citind această carte minunată!
Mi-a plăcut foarte mult povestea, cu toate că este tristă, mi-a transmis foarte multă emoție și, cu toate că uneori am râs în hohote, la final am plâns! Cartea este bine scrisă, ușor de citit, personajele sunt puternice și foarte frumos portretizate, titlul este potrivit iar coperta foarte frumoasă simbolizând ,,Camera Trandafirilor” și cerul înstelat!
,,Când oamenii spun ,,terminal” , eu mă gândesc la aeroport.
Îmi imaginez un spațiu amplu de check-in, tavan înalt și pereți de sticlă, personalul îmbrăcat în uniformă, așteptând să mă întrebe numele și informațiile legate de zbor, dacă mi-am făcut singură bagajele, dacă sunt pe cont propriu.
Văd fețele goale ale pasagerilor verificând ecranele, membrii familiilor îmbrățișându-se și promițând că va mai exista și o dată viitoare. Apoi mă văd printre ei, trăgând cu atâta ușurință după mine valiza pe roți pe podeaua lustruită, încât parcă plutesc, în timp ce verific tabloul de plecări.
Însă trebuie să ies din visare și să-mi aduc aminte că nu la asta se referă ,,terminal” când e vorba de mine.
Acum au început să-i spună ,,care limitează viața”. ,,Copii și tineri cu afecțiuni care le limitează viața… „
,,Presupun că ai putea spune că relația mea cu Dumnezeu este una complicată. Din câte am înțeles, El este ca un fel de fântână cosmică a dorințelor. I-am cerut niște lucruri de câteva ori și, uneori, mi le-a dat. Alteori, pauză. Sau, așa cum am început să gândesc în ultimă vreme, poate că, de fiecare dată când am crezut că Dumnezeu tace, El de fapt depozita în corpul meu tot felul de porcării, un fel de ,,Du-te naibii!” secret pentru că am îndrăznit să-L provoc, pe care să le descopăr apoi peste ani. Un fel de comoară îngropată peste care să dau eu.
Când am ajuns în dreptul ușilor capelei, n-am fost deloc impresionată. Mă așteptam la o arcadă gotică și elegantă, dar, în schimb, m-am trezit dinaintea unor uși mari din lemn, cu gemulețe pătrate și opace. M-am întrebat de ce avea nevoie Dumnezeu de ferestre opace? Ce punea la cale?
,,Undeva,în lumea asta mare, sunt oameni care ne-au atins, care ne-au iubit sau care au fugit de noi. În felul ăsta, noi continuăm să trăim. Dacă te duci în locuri în care ai mai fost, ai putea să te întâlnești cu cineva care a trecut cândva pe lângă tine, dar care te-a uitat înainte ca măcar să fi plecat. Existăm pe fundalul unor sute de fotografii ale oamenilor – mișcându-ne, vorbind, pierzându-ne neclari într-un plan secund al unei imagini pe care doi străini și-au înrămat-o și au pus-o pe șemineu. Și astfel, noi continuăm să existăm. Dar nu suficient. Nu e destul să fii doar o particulă în marea expansiune a existenței. Vreau mai mult, noi vrem mai mult. Vrem ca oamenii să ne cunoască, să ne afle povestea, să știe cine suntem și cine vom deveni. Și, după ce nu vom mai fi, să știe cine am fost.
Așadar, vom face câte un desen pentru fiecare an de viață. O sută de desene pentru o sută de ani. Și chiar dacă vor sfârși la coșul de gunoi, cel care va face curat și le va pune acolo se va gândi: Ia te uită, ce de desene!
Iar noi ne vom fi spus povestea, scoțând la iveală o sută de imagini care să spună: Lenni și Margot au fost aici.”
Recomand această carte tuturor cititorilor, veți descoperi o poveste de viață răvășitoare, unde drama, durerea și pierderea sunt intercalate cu dragostea, umorul și bucuria și unde veți afla că vârsta nu reprezintă o barieră în calea prieteniei!

12 Comments

Spune-ți părerea!