Cele mai frumoase povești, Editura Aramis

Născut, după propria-i mărturisire dintr-un fragment de biografie, la 1 martie 1837 (sau la 10 iunie 1839, după un înscris oficial), Ion Creangă a fost primul dintre cei opt copii ai lui Ştefan a lui Petrea Ciubotariul din Humuleşti, Neamţ, şi ai soţiei sale Smaranda, născută Creangă.

După ce urmează, pe rând, cursurile şcolilor din Humuleşti, Broşteni şi Târgu-Neamţ (1846–1853), apoi pe ale Şcolii Catihetice din Fălticeni (1854–1855), ajunge să studieze la Seminarul de la Socola (Iaşi).

În 1859 se căsătoreşte cu Ileana Grigoriu şi este hirotonisit diacon. Un an mai târziu se naşte unicul său fiu, Constantin. După un parcurs întortocheat, care include printre altele înscrierea la Facultatea de Teologie, curând abandonată, şi la Şcoala Normală Vasiliană de la Trei Ierarhi, al cărei director era Titu Maiorescu, ocupă prin concurs, în 1864, postul de institutor la Şcoala primară de la Trei Ierarhi. În 1865 absolvă Şcoala Normală. Este apoi institutor şi diacon. Alcătuieşte manuale şcolare.

În 1871, refuză să mai respecte cutuma şi apare în biserică tuns şi cu pălărie. Publică Învăţătoriul copiilor – carte de cetit în clasele primare de ambele sexe cu litere, slove şi buchi, cuprinzând învăţături morale şi instructive, alături de C. Grigorescu şi V. Răceanu; manualul avea să primească patru ani mai târziu, alături de Metoda noua de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primare, avizul ministrului Titu Maiorescu pentru studierea în şcoli.

În 1873 semnează câteva articole despre care se consideră că ar aduce atingere preoţimii şi este destituit din cler, pierzând totodată şi slujba de institutor. În acelaşi an obţine divorţul, după ce se retrăsese la „bojdeuca din Ţicău”, împreună cu Tinca Vartic, alături de care îşi va petrece întreaga viaţă.

În 1874 îşi primeşte înapoi postul de institutor. Îi sunt publicate câteva povestiri şi poezii. În 1875, îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, numit într-o comisie de examinare a cărţilor didactice din Iaşi. Cu ajutorul lui ajunge în cercul Junimii şi începe să publice constant poveşti şi povestiri în Convorbiri Literare. Din 1880, la sfatul bunului său prieten Eminescu, începe să pună pe hârtie Amintiri din copilărie. În anii următori se implică în diverse proiecte de manuale, îşi vede tipărite primele trei părţi din Amintiri. Starea sa de sănătate se înrăutăţeşte. Vestea morţii lui Eminescu îl afectează foarte mult. După ani de suferinţă şi numeroase concedii de boală, Creangă se stinge în noaptea de 31 decembrie 1889, în urma unui atac cerebral. Partea a IV-a din Amintiri din copilărie va fi publicată postum, în anul 1892.

Nicolae Filimon (n. 6 septembrie 1819, București — d. 19 martie 1865) a fost un prozator român, faimos pentru că l-a creat pe Dinu Păturică, eroul primului roman realist românesc, un arivist din stirpea lui Julien Sorel. De asemenea, autor de nuvele romantice și realist-satirice și primul critic muzical român. A scris un jurnal de călătorii pe Dunăre, și prin Occident, în Ungaria, Austria și Italia. Cea mai importantă operă a sa este romanul Ciocoii vechi și noi, apărută în 1863. Romanul este o frescă a societății românești la începutul secolului XIX.

Petre Ispirescu (1830‑1887) este un cunoscut folclorist şi prozator, numele său fiind cel mai adesea asociat cu basmele populare româneşti. Se naşte şi trăieşte în Bucureşti, tatăl său fiind frizer. Se pare că mama, de origine transilvăneană, i‑ar fi insuflat încă din copilărie plăcerea de a asculta, de a reţine şi de a istorisi la rândul său basme.

La insistenţele mamei, începe şcoala pe lângă diferite biserici, dar din pricina lipsurilor materiale se vede nevoit să renunţe la studii de la o vârstă fragedă şi se angajează ca ucenic pe lângă o tipografie. Cu timpul, ajunge să conducă sau chiar să deţină tipografii (lucrând la Naţionalul, Tipografia Academiei Române etc.), meseria facilitându‑i întâlnirea cu numeroşi cărturari şi oameni de cultură de prim rang, precum A.I. Odobescu, N. Filimon sau B.P. Hasdeu, care îi încurajează interesul şi preocuparea pentru studierea creaţiilor folclorice.

În 1862 publică în Ţeranul român primul său basm, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Zece ani mai târziu, vede lumina tiparului volumul Legende şi basmele românilor. Ghicitori şi proverburi. Colaborează frecvent la numeroase reviste şi publicaţii: Convorbiri literare, Familia, Revista literară, România liberă, Tribuna, Columna literară, Dorobanţul. În timpul vieţii, i‑au mai fost publicate volumele: Snoave sau poveşti populare (1873‑1874), Isprăvile şi vieaţa lui Mihai Viteazu (1876), Din poveştile unchiaşului sfătos. Basme păgâneşti (1879), Pilde şi ghicitori (1880), Legende sau basmele românilor (1882), Basme, snoave şi glume (1883), Din poveştile unchiaşului sfătos. Despre pomul Crăciunului (1886), Poveşti morale (1886). Se stinge din viaţă pe 27 noiembrie 1887, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.