Cele mai frumoase povestiri, Editura Aramis

Cele mai frumoase povestiri

Autori: Ion Creangă, Barbu Ştefănescu Delavrancea, I.L. Caragiale, Emil Gârleanu

Editura Aramis

Colecția: Cele mai frumoase…

Nr. de pagini: 96

An apariție: 2021

Născut, după propria-i mărturisire dintr-un fragment de biografie, la 1 martie 1837 (sau la 10 iunie 1839, după un înscris oficial), Ion Creangă a fost primul dintre cei opt copii ai lui Ştefan a lui Petrea Ciubotariul din Humuleşti, Neamţ, şi ai soţiei sale Smaranda, născută Creangă.

După ce urmează, pe rând, cursurile şcolilor din Humuleşti, Broşteni şi Târgu-Neamţ (1846–1853), apoi pe ale Şcolii Catihetice din Fălticeni (1854–1855), ajunge să studieze la Seminarul de la Socola (Iaşi).

În 1859 se căsătoreşte cu Ileana Grigoriu şi este hirotonisit diacon. Un an mai târziu se naşte unicul său fiu, Constantin. După un parcurs întortocheat, care include printre altele înscrierea la Facultatea de Teologie, curând abandonată, şi la Şcoala Normală Vasiliană de la Trei Ierarhi, al cărei director era Titu Maiorescu, ocupă prin concurs, în 1864, postul de institutor la Şcoala primară de la Trei Ierarhi. În 1865 absolvă Şcoala Normală. Este apoi institutor şi diacon. Alcătuieşte manuale şcolare.

În 1871, refuză să mai respecte cutuma şi apare în biserică tuns şi cu pălărie. Publică Învăţătoriul copiilor – carte de cetit în clasele primare de ambele sexe cu litere, slove şi buchi, cuprinzând învăţături morale şi instructive, alături de C. Grigorescu şi V. Răceanu; manualul avea să primească patru ani mai târziu, alături de Metoda noua de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primare, avizul ministrului Titu Maiorescu pentru studierea în şcoli.

În 1873 semnează câteva articole despre care se consideră că ar aduce atingere preoţimii şi este destituit din cler, pierzând totodată şi slujba de institutor. În acelaşi an obţine divorţul, după ce se retrăsese la „bojdeuca din Ţicău”, împreună cu Tinca Vartic, alături de care îşi va petrece întreaga viaţă.

În 1874 îşi primeşte înapoi postul de institutor. Îi sunt publicate câteva povestiri şi poezii. În 1875, îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, numit într-o comisie de examinare a cărţilor didactice din Iaşi. Cu ajutorul lui ajunge în cercul Junimii şi începe să publice constant poveşti şi povestiri în Convorbiri Literare. Din 1880, la sfatul bunului său prieten Eminescu, începe să pună pe hârtie Amintiri din copilărie. În anii următori se implică în diverse proiecte de manuale, îşi vede tipărite primele trei părţi din Amintiri. Starea sa de sănătate se înrăutăţeşte. Vestea morţii lui Eminescu îl afectează foarte mult. După ani de suferinţă şi numeroase concedii de boală, Creangă se stinge în noaptea de 31 decembrie 1889, în urma unui atac cerebral. Partea a IV-a din Amintiri din copilărie va fi publicată postum, în anul 1892.

Barbu Ştefănescu Delavrancea (n.11 aprilie 1858, Bucureşti, d.29 aprilie 1918, Iaşi) a fost un scriitor, orator şi avocat român, membru al Academiei Române şi primar al Capitalei. Este tatăl pianistei şi scriitoarei Cella Delavrancea, precum şi al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.

Ion Luca Caragiale (1852, Haimanale, jud. Dâmboviţa – 1912, Berlin) a încetat de mult să fie doar „cel mai mare dramaturg român” sau „Molière al românilor”. A devenit emblemă naţională, categorie etnopsihologică, „chipul diurn al fiinţei naţionale”, cel nocturn fiind, desigur, Eminescu. Aşa stând lucrurile, a fost adulat, contestat şi discreditat deopotrivă. „Cel mai sociabil scriitor al românilor”, marele epicureu „campion al colaţiunilor bucureştene” şi „marele zugrav de moravuri” a fost fluierat la premiere pentru incom patibilitate cu high life-ul epocii, a fost refuzat de două ori la premiul Academiei, i s-au înscenat procese de plagiat, i s-a decretat perisabilitatea operei ş.a., „grecul genial” fiind considerat când „arhicanalie”, când „ultimul ocupant fanariot” al României. Era fatal, aşadar, ca, în relaţie cu societatea autohtonă, scriitorul să practice constant „jocuri cu mai multe strategii”, iar omul să-şi plănuiască tenace „exilul voluntar” dinspre Regat către Apus, fie la Braşov, Sibiu, Cluj, fie, în final, la Berlin. A fost gazetar, sufleur, revizor şcolar, copist, profesor, corector, registrator, director general al Teatrelor, patron de berării falimentare ş.a., iar în politică a slujit nonşalant, cu pragmatic sarcasm, cameleonismul, trecând pe la conservatori şi socialişti, la liberali, junimişti şi radicali, pentru a campa – sexagenar jovial, dar nu doar ludic – în „takismul” conservator-democrat. Un clasic provocator, de redescoperit şi recalibrat cu fiecare generaţie.

Emil Gârleanu (n. 5 ianuarie 1878, Iași – d. 2 iulie 1914, Câmpulung) a fost un prozator, regizor, scenarist de film și jurnalist român. A debutat cu volumul Bătrânii (1905), în care sunt evocați boieri de viță veche, patriarhali și visători, superiori lumii noi, burgheze, care i-a ruinat. Cel mai cunoscut volum a lui Emil Gârleanu este Din lumea celor care nu cuvântă (1910), în care a relatat întâmplări alegorice din viața gâzelor, păsărilor, animalelor și plantelor. Un alt volum, Nucul lui Odobac (1910), dezvoltă tot o temă semănătoristă: dispariția țărănimii patriarhale și a obiceiurilor tradiționale.

Cartea Cele mai frumoase povestiri, pe care am găsit-o pe stoc pe Libris, cuprinde o selecție de 6 povestiri pline de tâlc, care au fermecat generații întregi de copii, fascinându-i, amuzându-i, uluindu-i, stârnindu-le imaginația, stimulându-le inteligența și dezvoltându-le orizontul: