Cercul lupilor de Nicholas Evans, Editura Vivaldi – recenzie

39

Cercul lupilor (The Loop

Nicholas Evans

Editura Vivaldi

Traducere: Ioana Ruxandra Fruntelată

511 pagini

După ce au fost măcelăriţi cu miile în urmă cu un secol, lupii se reîntoc sângeroşi în adormitul orăşel Hope din Munţii Stâncoşi, statul Montana. Deşi sunt ocrotiţi de lege, fiind o specie pe cale de dispariţie, prezenţa lor reînvie o ură străveche ce va scinda şi o familie şi, în final, întreaga comunitate.
De la primul capitol şi până la deznodământul devastator, CERCUL LUPILOR este un roman plin de pasiuni primare şi iubiri salvatoare, explorând conflictul omului cu natura şi cu instinctele sale sălbatice.

Cercul lupilor este o carte foarte captivantă, răvășitoare, scrisă cu multă emoție și sensibilitate. Intriga cărții este deosebit de interesantă și pornește de la veșnicul conflict al omului cu natura și animalele sălbatice, luptă în care a fost deopotrivă atât victimă cât și prădător. Autorul dovedește o foarte bună documentare asupra vieții lupilor, reușind să ne facă să înțelegem ierarhia dintr-o haită, modul lor de a acționa și instinctele primare ce-i călăuzesc.
În plan secundar, asistăm la o foarte frumoasă poveste de iubire, neobișnuită și înduioșătoare, dintre un cuplu atipic, ea fiind mai mare decât el cu 11 ani,  ambii persoane singuratice și neînțelese de cei din jur, fiecare dintre ei găsind în celălalt sufletul lui pereche.
Acțiunea cărții se petrece în micul orășel Hope din Munții Stâncoși, statul Montana. Acolo, de-a lungul unui an fatidic, se vor petrece mai multe evenimente dramatice, ce-și vor pune amprenta pe viețile tuturor celor implicați, schimbându-le radical destinul. Reapariția lupilor în zonă a fost catalizatorul ce a declanșat un întreg carusel de evenimente, stârnind pasiuni ce mocneau până atunci în stare latentă. Ura, ambiția, mândria, orgoliu nemăsurat, lăcomia au răzbătut la suprafață, provocând efecte imprevizibile, pe care iubirea, bunătatea, blândețea, altruismul și generozitatea cu greu le puteau contracara.
În acel mic orășel, în urmă cu o sută cincizeci de ani, lupii fuseseră măcelăriți cu miile de prinzători dornici de înavuțire, fiind o mare cerere de blană de lup. Vânătorii erau încurajați frenetic de un predicator fanatic, Josiah.
”Duminică seara, în funcție de vreme și de cantitatea de whisky consumată în seara precedentă, Josiah le spunea celor adunați să-l asculte că lupul nu era un simplu dăunător, ci apoteoza încarnată a răului. Și practica anihilarea lui cu un entuziasm atât de contagios, încât prinzătorii din Hope ajunseseră să se considere niște cruciați ai vremurilor noi, reclamându-și frontiera de la bestia păgână și pretinzând că îndeplinesc o răzbunare sfântă.”
Lucrarea Domnului era, bineînțeles, și foarte bine plătită de către stat, plus o recompensă suplimentară plătită de crescătorii de vite, care nu aveau nevoie de îndemnul vreunui preot pentru a-i urî din suflet pe lupi. Bizonul fiind mai înainte exterminat de aceeași prinzători zeloși, elanii și căprioarele împuținându-se, lupii prinseseră gustul cărnii de vită, care erau și mai lente și mai ușor de prins. După doar câțiva ani de vânătoare entuziastă, lupul ajunsese o specie pe cale de dispariție.
În prezent, guvernul luase o serie de măsuri pentru protejarea lupilor, fiind interzis să împuști un lup, pedeapsa fiind o amendă substanțială și privarea de libertate până la un an de zile.
În momentul în care în zonă își face apariția un lup ce omoară câinele unei familii de fermieri, străvechea ură reînvie în sufletul tuturor fermierilor din zonă.
Buck Calder, un bărbat puternic și carismatic, cel mai important și bogat fermier din zonă, declanșează un întreg circ mediatic, exagerând pericolul, dorind să influențeze opinia publică și să schimbe legea ce i se părea nedreaptă.
Buck, la fel ca și tatăl lui cu o generație mai înainte, fusese un mare cuceritor, având nenumărate aventuri până să se căsătorească cu Eleanor, o tânără catolică încântătoare și elegantă. Fidelitatea lui nu durase prea mult, după doar câțiva ani Buck reluându-și vechile obiceiuri, având aventuri peste aventuri, unele chiar cu prietene ale soției lui. Cei doi avuseseră patru copii împreună, doi băieți și două fete. În timp ce Henry, băiatul cel mare îi semănase leit tatălui,  moștenindu-i duritatea și spiritul războinic, Luke, băiatul cel mai mic, moștenise genele mamei, fiind bun și sensibil, cu pielea albă și ochii verzi. De mic copil, Luke fusese copleșit de personalitatea tatălui, care nu avea răbdare cu el și îi făcea mereu observații, nemulțumit de felul lui de a fi. Prin urmare, băiețelul începuse să se bâlbăie imediat ce începuse să vorbească, bâlbâit ce i s-a accentuat tot mai mult pe măsură ce tatăl lui se răstea tot mai des la el. Iar când Luke avea doar șapte ani, iar fratele lui cincisprezece, o tragedie cumplită le-a lovit familia. Henry, ce tocmai învăța să conducă, a plecat cu bunicul lui în oraș pentru a-l lua pe fratele lui de la logoped. Pe drum avusese loc un accident și cei doi se prăbușiseră cu mașina într-o râpă, murind pe loc. Cei doi soți, deja înstrăinați, în loc să-și ofere alinare reciprocă, și-au amplificat unul altuia durerea, ca doi poli ce se respingeau.
”Ca străinii naufragiați, pluteau fiecare spre țărm de unul singur, de parcă le-ar fi fost frică să nu fie târâți și înecați de valul de durere dacă s-ar fi ajutat între ei.”
Prea preocupat de propria durere, nici unul nu se gândise să-l aline pe micul băiețel, care, urmând logica neabătută a celor șapte ani ai săi, ajunsese la concluzia că el îi omorâse pe bunicul și pe fratele lui – o povară uriașă pentru micuții lui umeri fragili!
Luke avea acum optsprezece ani, iar tatăl lui își ascundea cu greu dezamăgirea pe care i-o provoca. Tentativa de a-l transforma într-un vânător eșuase lamentabil pe când Luke avea treisprezece ani. Deși era un excelent țintaș, în momentul în care au ajuns într-o poiană în care păștea liniștită o familie de elani, Luke a fost sfâșiat de contradicția dintre a-i face pe plac tatălui său și mila față de bietul elan. Scena, deosebit de emoționantă și bulversantă, mi-a adus aminte de poezia Moartea căprioarei de Nicolae Labiș. În final, deși elanul a fost ucis, concluzia a fost foarte clară: Luke nu va putea fi niciodată un vânător.

De fapt, Luke, în sinea lui, era un mare iubitor de animale. Deși înalt și puternic, dădea dovadă de mare bunătate și blândețe și, singuratic, cutreiera munții de unul singur. El descoperise de mult familia de lupi și le urmărise fascinat comportamentul. Luke fusese trist în momentul în care lupul atacase câinele realizând că acesta, urmându-și instinctele sălbatice, își pusese în pericol întreaga familie.
Cu multă măiestrie, autorul reușește să ne facă și pe noi să înțelegem mentalitatea lupilor, descriind cu lux de amănunte o scenă în care un mascul alfa lup vânează un elan, închizând un cerc străvechi în care viața se transformă în moarte, iar din moarte se trăgea viața.

”Numai atunci își slăbi masculul alfa strânsoarea, când bătrânul cerb nu mai tresări și luna răsări, reflectându-și o rază în oglinda neagră o ochiului lui fără viață. Lupul se ridică, își înălță spre cer botul muiat în sânge și urlă.
Și unul câte unul, toți membrii familiei i se alăturară, urlând cu botul în sus, deopotrivă cei ce uciseseră și cei care fuseseră martori.
Acolo unde cândva fusese viață, acum era moarte. Astfel, din moarte, se trăgea viața. Și în masa aceasta compactă și sângeroasă, viii și morții erau uniți într-un cerc străvechi și neschimbat ca luna suită pe boltă deasupra tuturor.”
În zonă vin reprezentanții a două departamente guvernamentale – Serviciul Pentru Protecția Animalelor Sălbatice și Serviciul de Control al Daunelor Provocate de Animale, încercând să localizeze lupii și să izoleze pericolul.
Între cele două grupuri de interes tensiunea era aproape palpabilă, fermierii insistând pentru exterminarea lupilor, iar serviciile guvernamentale pledând pentru încercarea de a-i salva, urmând să-i prindă pe lupi și să le pună o zgardă care le domolea instinctele sălbatice și prin intermediul căreia puteau fi monitorizați. Pentru realizarea acestei acțiuni este chemată să vină în orășel Helen, o bioloagă în vârstă de douăzeci și nouă de ani, specializată în comportamentul lupilor.
Helen era și ea la o răscruce a vieții. În urmă cu zece ani, pe când Helen era studentă la biologie, părinții ei divorțaseră, spunându-le senin ei și surorii ei Celia că, de fapt, ei erau despărțiți în fapt de peste șase ani de zile, fiecare având pe altcineva, și așteptaseră doar ca ele să ajungă la facultate pentru a-și oficializa despărțirea. Pentru Helen, despărțirea lor fusese un adevărat șoc care îi declanșase sentimentul de vinovăție că, din cauza ei, părinții își amânaseră șansa la fericire mai mulți ani de zile. Ipocrizia oamenilor o făcuse să aprecieze onestitatea lupilor, alegându-și ca specializare comportamentul acestora.
”Divorțul lor îi confirma bănuiala pe care o avea de mult, că animalele sunt mult mai demne de încredere decât oamenii. Și dacă se gândea bine, faptul că în acea perioadă începuse să se intereseze cu pasiune de lupi nu era o coincidență. Cu devoțiunea și loialitatea lor unii față de ceilalți, cu modul de a-și îngriji puii, păreau superiori ființelor umane în aproape toate privințele.”

De atunci, Helen avusese un șir întreg de relații nefericite, alegând de fiecare dată un bărbat nepotrivit, care invariabil o părăsea, lăsând-o nefericită și nesigură pe ea. În urmă cu doi ani, sperase că întâlnise, în sfârșit, bărbatul potrivit pentru ea. Joel era biolog, specializat în comportamentul crabilor și, o vreme, păruseră să aibă o relație perfectă, după care apăruseră mici semne, reproșuri subtile din partea lui, ca mai apoi să o anunțe că dorea să facă ceva măreț în viață și anume să plece în zonele de conflict, unde să se implice în acțiuni umanitare.
Rămasă singură și debusolată, Helen s-a implicat cu mult entuziasm în operațiunea de salvare a lupilor, ignorând cu stoicism ostilitatea și ironiile fermierilor din zonă. Un ajutor nesperat îl primește de la Luke, care dovedește abilități excepționale în urmărirea și interpretarea urmelor de animale. Munca celor doi nu era lipsită de pericole, fiind la un pas de a fi uciși în momentul în care au încercat să protejeze un pui de grizzly de un mascul grizzly feroce, știind că acesta omora masculii mai tineri, inclusiv proprii pui…
Este interesant momentul în care Luke găsește un elan ucis de lupi și, senin, își face munca fără să se arate impresionat. Helen este surprinsă, întrucât el îi povestise episodul traumatizant din trecut, când tatăl lui îl luase la vânătoare de elani. Diferența, îi explică el, pornește de la motivația faptei. În timp ce el nu avea un motiv vital, pentru lupi era o problemă de supraviețuire.
”Când împușcase elanul, n-o făcuse ca să supraviețuiască. Sigur, fusese presat de nevoia de a-i face pe plac tatălui, dar până la urmă, alesese să omoare. Luase o viață fără să aibă nevoie de ea. Lupii, ca și indienii Picioare-Negre care vânau cândva pe aici, nu aveau de ales. Pentru ei, era o problemă de a ucide sau de a muri.”
Când sosește, în sfârșit, o scrisoare de la Joel, Helen e în culmea fericirii. Plină de emoție, citește descrierea faptelor umanitare ale acestuia ca, spre sfârșit, să aibă un adevărat șoc, Joel anunțând-o că a întâlnit o doctoriță belgiană, energică și sufletistă, cu care se înțelege perfect și urmează să se căsătorească. Helen se simte brusc mică și măruntă, lipsită de valoare în comparație cu strălucita doctoriță belgiană, căzând într-o depresie profundă.
Este impresionantă până la lacrimi scena în care Luke o găsește, udă și complet apatică, zăcând în pat și, cu o infinită grijă și tandrețe, o ajută să iasă din acea stare, îmbrățișând-o, liniștind-o, ajutând-o să se schimbe în haine uscate și făcând-o să simtă că era cineva pe care se putea baza necondiționat.
”Ea începu să plângă în tăcere. Lacrimile îi lăsau dâre pe fața murdară. Nu putu suporta să vadă atâta nefericire. Se așeză lângă ea pe pat, o ridică și o luă în brațe. Era atât de rece și udă și se strădui s-o legene și s-o încălzească și o lăsă să plângă, spunându-i că e Ok, că el e acolo și totul e Ok.
N-ar fi putut spune cât stătură așa. Simțea că viața din ea era ca o flăcăruie care s-ar fi stins dacă ar fi lăsat-o.”
”Îi observă nodurile mici de pe coloana vertebrală și arcurile coastelor care o făceau să pară fragilă, ca o pasăre rănită. Fu nevoit să-i ridice fiecare braț și s-o îmbrace ca pe o păpușă.”
”În clipa aceea, tot ce știa era că o iubea și nu-i păsa de nimic altceva.”
Helen realizează că Luke o adora și își dă seama, cu surprindere, că și ea se îndrăgostise de el. Ceea ce o făcea să șovăie în a accepta o relație cu el era faptul că, pentru prima dată însă, nu se temea că va fi rănită ci că ea va fi cea care îl va răni.
”Nu știa de ce, poate din cauza vârstei lui, dar nu avea nici cea mai mică bănuială că el o va răni sau respinge, ci că ea va face mai degrabă acest lucru. Totuși, când ea încercase să-l avertizeze, îi spusese că nu-i păsa. Așa că ea de ce s-ar frământa? Nu era destul să iubească și să fie iubită? Pentru că îl iubea într-adevăr, o știa, și nu doar pentru că o salvase de la disperare. Îl iubea pentru el însuși, într-un mod nou pentru ea și ciudat de eliberator.”
Sentimentele puternice pe care le aveau unul pentru celălalt câștigă lupta contra rațiunii și cei doi devin iubiți. Pentru Luke, acest lucru însemna mult mai mult decât o relație fizică satisfăcătoare. Faptul că ea îi acordase încredere îl ajutase să se maturizeze, să privească cu speranță în viitor și în șansele lui.
”Și era mai minunat decât îndrăznise să viseze sau să-și imagineze vreodată. Și nu doar pentru carnea vie și fremătătoare, ci pentru că-l făcea să înțeleagă că nu mai era doar un bărbat bâlbâit și inutil și poate că era gata, în sfârșit, să pășească în viață. Și acest lucru, ca multe altele, i-l datora tot lui Helen.”
Și pentru Helen, relația cu Luke era eliberatoare. Cu Joel, mereu încercase să devină femeia pe care credea că și-o dorea acesta. Cu Luke putea fi ea însăși, recăpătându-și încrederea în propria feminitate, simțindu-se frumoasă și dorită.
”Acum, i se părea că adevărata intimitate este posibilă între doi oameni atunci când sunt ei înșiși, fără să se supravegheze constant. Cu Luke putea să fie așa. O făcea să se simtă dorită și frumoasă și, lucrul cel mai important, pentru prima dată în viață nu se simțea judecată de cel de lângă ea.”
Fericirea lor idilică este zgâlțâită brusc când un șir întreg de evenimente se petrec, declanșând consecințe importante, cu reacții în lanț.
Finalul este deosebit de dramatic, cu întorsături spectaculoase de situații, și, la un moment dat, îți stă inima în loc, crezând că o tragedie cumplită s-a produs. Deși finalul nu a fost fericit pentru toată lumea, efectele faptelor unora dintre cei implicați i-au schimbat, le-au schimbat perspectiva asupra lucrurilor, i-au ajutat să-și recunoască vina, să-și accepte pedeapsa și, astfel, să-și găsească ispășirea.
Mi-a plăcut că, inclusiv pentru viața lupilor în zonă, după un an de conflict sângeros în care fuseseră exterminați fără milă, s-a întrezărit o rază de speranță.
”Helen nu avea să întrebe de unde erau lupii. Dan făcuse toate aranjamentele. Nu știa decât că sunt o pereche alfa, nemarcați, fără zgărzi, de nedetectat. (…)
Apoi lupii se lansară din cuști ca două securi indiene Tomahawk. Aterizară pe pietrișul colțuros, dar nu căzură și nu se clătinară, ci se avântară întins pe pantă. Amândoi erau cenușii, de culoarea pietrelor umbrite pe care alergau.”
Helen și Luke, pe care destinul i-a pus greu la încercare, au demonstrat că sunt un cuplu indestructibil, fiecare recunoscând în celălalt sufletul lui pereche și privind cu speranță în viitor.
”În mod curios, pentru prima dată în viața de adult a lui Helen, viitorul nu părea să mai conteze. Era parcă tot ce se întâmplase îi purificase partea aceea din fire care tânjea, o sâcâia și își făcea mereu griji. Nicio îngrijorare nu putea schimba în bine orice i-ar fi așteptat de acum înainte. Poate că, așa cum sugerase de curând Celia într-o scrisoare, Helen învățase în sfârșit, împreună cu începătorul budist de tată al lor, să fie, pur și simplu. Nu mai conta decât clipa de față și faptul că era cu omul care-i era cel mai drag pe lume.”
O copertă a cărții apărută în străinătate care mi s-a părut deosebit de sugestivă:

Am inclus cartea în Top 10 cărți romantice în care eroina e mai mare decât eroul

 

 

About Author

39 de comentarii

  1. O recenzie care te lasa fara cuvinte. Perfecta si completa, asta e tot ce pot sa spun. Felicitari si da, imi place mai mult coperta din strainatate pe care ai ales-o in comparatie cu a noastra. Si a noastra e sugestiva, dar parca transmite mai multa emotie cealalta.

  2. Foarte frumoasa recenzia! Din prezentarea pe care ati facut o deduc ca este o poveste frumoasa, o carte care te face sa visezi!

  3. Nuștiam acest roman, dar sună foarte bine… Mă tentează foarte tare subiectul cărții, mi se pare inedit. Felicitări pentru recenzia extraordinară!

  4. De la ,,Dansand cu lupii ‘ nu m- a mai impresionat o carte despre ei asa de mult . MI-a placut cum ai descris evolutia celor doi, cu muuulta emotie .

Lasă un răspuns