Delicatese Literare
Recenzii

Cioburi de stele de Amie Kaufman si Meagan Spooner, Editura Trei – recenzie carte

Cioburi de stele

Amie Kaufman și Meagan Spooner

Editura Trei

Titlul original: These Broken Stars
Traducere de: Luminiţa Gavrilă
Nr. de pagini: 480
Cioburi de stele este primul volum din trilogia Constelații (Starbound): These Broken Stars (Cioburi de stele); This Night So Dark ( #1,5); This Shattered World (Fărâme de șoapte); Their Fractured Light (Frânturi de lumină)
Trei lumi. Trei poveşti de iubire.
Un singur duşman.
”Cioburi de stele” a fost recompensată cu cel mai prestigios premiu pentru science-fiction și fantasy din Australia, Aurelis Award for Best Young Adult Novel. De asemenea, s-a aflat pe lista finalistelor la Inky Teen Choice Awards pe 2014.
Dacă ar fi să fac o comparație, aș descrie această carte ca pe o combinație foarte reușită între Războiul stelelor și Gazda (de Stephanie Meyer). E o carte distopică, cu un subiect deosebit, în care găsim aventură, conspirații, lumi fascinante, romantism și răsturnări de situații care ne fac să o citim pe nerasuflate, în ciuda numărului mare de pagini. Stilul cărții este foarte atractiv, cu o acțiune cursivă și un suspans bine gradat, punctat de un dialog spumos între personaje, din care nu lipsește o fină notă de umor.
Țin să remarc coperta, superbă, care o respectă pe cea originală, și foarte inspirata traducere a titlului.
Povestea se petrece într-un viitor îndepărtat, în care Pământul nu mai este locuibil, în schimb au fost colonizate alte planete, existând tehnologia necesară pentru terraformarea acestora.
Personajele principale sunt Lilac LaRoux, răsfățata fiică a celui mai bogat om din univers, și comandantul Tarver Merendsen, deja erou de război, la doar 18 ani ai săi (16 ani era vârsta la care tinerii se înrolau și deveneau soldați). Cei doi proveneau de pe planete diferite, din clase sociale diferite, iar prăpastia socială între acestea era de netrecut.
Cartea este scrisă la persoana întâi, alternativ, din perspectiva celor doi tineri. La începutul fiecărui capitol avem câte un scurt fragment dintr-un interogatoriu la care este supus Traver ulterior evenimentelor din carte, astfel încât, din întrebările puse și răspunsurile date, avem un indiciu asupra acestora, pe care le vedem într-o altă lumină…
Prima întâlnire dintre Lilac și Traver are loc pe Icarus, o uriaşă navă spaţială, proprietate a companiei LaRoux, care călătoreşte prin hiperspaţiu cu viteză superluminică.
Prima lui impresie despre ea:
Privirea îmi este atrasă de o fată care stă singură la o masă și se uită la mulțime cu un aer dezinvolt. După pielea ei albă, perfectă, îmi dau seama că este una de-a lor, dar privirea ei spune că este deasupra celorlalți, superioară, inaccesibilă. Poartă o rochie albastră ca uniforma marinei, iar umerii ei goi îmi rețin privirea preț de o clipă. Să fiu al naibii dacă nu-i vine culoarea asta mai bine decât oricărui marinar pe care îl știu. Părul roșu îi coboară puțin mai jos de umeri. Are nasul cam cârn, dar asta o face și mai frumoasă. O face reală. Frumoasă e puțin spus. Este superbă. ”
Prima ei impresie despe el:
Expresia de pe figura comandantuli s-a schimbat. Încordarea și nesiguranța au dispărut, iar acum zâmbește relaxat. Îmi dau seama cu surprindere că era emoționat. Că el voia, într-adevăr, sincer, să mă invite pe puntea panoramică. Ochii lui, de aceeași nuanță maro ca părul, sunt fixați asupra mea. Doamne, măcar de n-ar arăta atât de bine! (…) Timp de un moment, mă uit lung la el. Nu reușesc să-mi aduc aminte când am vorbit ultima oară cu cineva care nu știe cine sunt (…) Mi-aș dori să mă opresc și să savurez acest moment. Să mă bucur de compania cuiva care n-o vede în mine pe Lilac LaRoux, moștenitoarea imperiului LaRouxIndustries, cea mai bogată fată din galaxie. Dar nu pot să mă opresc. Nu pot să-mi permit să-l las pe acest soldat naiv și ridicol să mă revadă. Tatăl meu va alfla și, chiar așa neștiutor cum pare, comandantul Merendsen nu merită să fie pedepsit.
Prin urmare, din motive altruiste – deși el nu avea de unde să știe atunci acest lucru – Lilac îl respinge categoric, punându-l la punct și umilindu-l în fața însoțitoarelor sale. Din atracție reciprocă, au ajuns astfel la antipatie.

cioburi 2

Traver spera să nu mai aibă de-a face cu ea niciodată, dar soarta a vrut altfel: Icarus explodează, iar şi Tarver sunt singurii supravieţuitori ai dezastrului, din cincizeci de mii de suflete, câte se aflau acolo. Momentele prin care trec când nava explodează sunt dramatice (foarte intense, citind despre ele mi-au venit în minte imaginile din filmul Titanic).
În ultimul moment se îmbarcă pe o navetă de salvare, care îi duce pe o planetă pustie, lucru ciudat, deoarece era terraformată, și ar fi trebuit să fie colonizată, acesta fiind scopul terraformării. Aerul era respirabil, dar flora și fauna erau nefirești, plantele crescuseră prea mari, iar animalele (are loc un episod foarte periculos, cînd Lilac este la un pas de a fi omorîtă de o imensă felină) suferiseră mutații genetice.
Inițial, au sperat că vor Icarus s-a salvat și vor trimite navete după ei, dar, escaladînd un munte pentru a privi de jur-împrejur au parte de o priveliște terifiantă: sunt martorii prăbușirii lui Icarus!
”La orizont, resturi de navă cad din cer ca o ploaie de meteoriți, lăsând în văzduh dâre incandescente. Icarus se prăbușește. Seamănă cu un animal uriaș care geme și se leagănă greoi, luptându-se în zadar să învingă gravitația. Câteva clipe pare că a rămas suspendată în aer, eclipsând una dintre lunile planetei, palidă în lumina după-amiezii. Dar prăbușirea este inevitabilă.
O cuprind cu brațul pe după umeri pe fata de lângă mine și asistăm amândoi la moartea navei care se descompune în cădere. Se prăbușește îndreptându-se oblic spre un lanț muntos dincolo de câmpie. Fragmente gigantice zboară prin aer, și fiindcă forța de frecare este imensă, nava se rupe în două. În cădere, mici cioburi incandescente țâșnesc din ea, traversând cerul ca niște stele căzătoare(…) Icarus lovește muntele ca o piatră care ricoșează pe suprafața apei, apoi dispare dincolo de el. Pentru totdeauna.”
Au de înfruntat foamea, frigul cumplit, setea, spaima de a fi în necunoscut, ei doi singuri, împotriva a tot…Și în plus, ea era îmbrăcată într-o rochie de gală, și cu pantofi cu toc! Așa ”echipată”, au pornit să străbată întinderea planetei până la locul prăbușirii navei, gândindu-se că poate există supraviețuitori, sau, în orice caz, vor veni echipe de salvare la fața locului. Vor străbate păduri întunecate, cu creaturi oribile, câmpii cu ierburi foșnitoare măturate de revărsări de ape, munți abrubți și înzăpeziți, aproape imposibil de traversat, pentru a ajunge la locul naufragiului – un imens cimitir…
Mi-a plăcut foarte mult interacțiunea celor doi, conversațiile lor de multe ori ironice și amuzante, transformarea și maturizarea lui Lilac, care devine, dintr-o tânără răsfățată, un camarad de nădejde. Fondul ei era foarte bun, dar era întrucâtva victima mediului în care fusese crescută, cu prejudecăți și cu o atitudine ușor disprețuitoare față de cei din clasele ”inferioare”, care se schimbă radical pe parcurs. Situațiile și pericolele întâlnite în cale le pun de câteva ori viața în pericol, și fiecare îl salvează pe celălalt la un moment dat, ca o adevărată echipă, în ciuda neîncrederii inițiale a unuia față de celalalt, neîncredere care era să-i coste viața pe fiecare…
Pe parcursul drumului lor, fenomene ciudate încep să aibă loc, voci aduse de vânt, vedenii ce par aievea. La început, doar Lilac le aude/vede, astfel încât începe să creadă că își pierde mințile, dar când, într-una din zile, în fața ochilor li se înfățișează amândurora casa părintească a lui Tarver, reprodusă în cele mai mici detalii, realizează că sunt martorii a ceva peste puterea lor de înțelegere.
În cele din urmă, ajung la locul prăbușirii, dar…degeaba! Nu existau supraviețuitori, iar de echipe de salvare nici vorbă! Singurul lucru bun e că și-au refăcut proviziile de mâncare, medicamente și haine. Lilac reușise în sfârșit să renunțe la zdrențuita ei rochie verde de mătase și la pantofii distruși pentru o salopetă și bocanci. După câteva zile, sunt nevoiți să plece de la locul prăbușirii, întrucât exista pericolul unei infecții, cu atâtea cadavre în apropiere.
Treptat, devin mai mult decât tovarăși de drum, sentimentele lor devin din ce în ce mai puternice, iar povestea lor de iubire e minunată.
Nu mai rezist și mă aplec să o sărut. Mă străbate un fior pe șira spinării când buzele noastre se întâlnesc (…)Dorința mea de a o săruta este irezistibilă și, de data asta, când mă aplec spre ea, ea nu se mai opune. O cuprind cu o mână de mijloc și, trăgând-o spre mine, îi mușc ușor buza de jos. Cu un efort imens, mă îndepărtez puțin de ea și-i spun cu o voce pe care nici eu nu mi-o recunosc.
  • Dacă vrei să mă opresc, spune-mi.
Mă apucă de mânecă și mă trage spre ea tremurând.
  • Dacă te oprești acum , îmi șoptește ea, n-am să te iert niciodată.
Dacă aș ști că în clipa asta a aterizat o navă de salvare în poiană, eu aș rămâne aici, în peșteră…”
O să vă dezvălui că pe această planetă exista o formă ciudată de viaţă, pe care ei o vor numi „fiinţele şoptitoare”, supusă unui experiment secret condamnabil, iniţiat de tatăl lui Lilac, lucru pe care îl vor descoperi cu stupoare, și care le va pune viața într-un pericol mai mare decât cele de până atunci, după cum veți vedea.
Ființele acestea nu erau ostile, din contră, încercau să îi ajute și să îi îndrume, după cum vor realiza la un moment dat. O avertizează pe Lilac să părăsească o grotă în care se adăpostiseră chiar înainte de a se surpa, dar puterea lor era mai mare decât cea telepatică, putând să recreeze aidoma lucruri materiale, să transforme energia în materie. Cum își dau seama Lilac și Tavers de asta? Când sunt în pericol să moară de sete pentru că recipientul de apă rămăsese în grota prăbușită, găsesc altul în drumul lor, la momentul potrivit. Nu altul…ci același!!!
Urmând semnalele transmise de ființele șoptitoare (o cărare de flori ce se deschide deodată înaintea lor), ajung în cele din urmă la o clădire intactă, creată de mâna omului, părăsită, dar nu pustie…
Aici vor dezleaga misterul „fiinţelor şoptitoare” şi află că ar putea fi salvaţi. Și nimic nu va mai fi la fel!
Totodată, cei doi îndrăgostiți încep să-și facă planuri și promisiuni de viitor.
Tatăl meu este un om puternic, transformă galaxia după bunul plac, dar de data asta nu va schimba nimic. Am să-l înfrunt.
Ochii ei albaștri mă privesc gravi, hotărâți și calmi.
  • Am să-l înfrunt pentru tine, adaugă ea.”
Dar, vai! Nu știa nici unul ce avea să urmeze. Pentru a intra în clădire, trebuie să arunce intrarea în aer, iar acea explozie va schimba totul!
O doare undeva, dar nu-mi dau seama unde, Cu mâinile tremurânde, încep să-i deschei cămașa…apoi ridică mâna de pe abdomen și îmi arată ce ascunde: un amestec de carne însângerată și material textil în care se vede strălucind o bucată de metal înfiptă adânc. Nu mai aud și nu mai văd. Mintea îmi stă în loc (…) Brațul îi devine inert și simt cum își dă ultima suflare. O clipă, rămânem amândoi perfect nemișcați. Apoi plămânii mei perfizi se contractă și mă forțează să respir. Dar Lilac rămâne nemișcată, tăcută. În ochii ei mari, ca două lacuri, se reflectă copacii, frunzele, cerul.”
În fiecare zi mă duc la mormântul ei și schimb florile ofilite cu altele proaspete. Am pierdut deja șirul zilelor. Sunt incapabil să gândesc. Incapabil să mă concentrez. Incapabil să intru în clădire. Nu vreau să plec de-aici. Dorm. Mănânc.”
Vă spun sincer, am plâns la fazele astea, durerea lui e cumplită și mi-a fost greu să citesc despre ea.
Tarver începe să aibă vedenii, în care o vede pe Lilac, dar care se destramă în cele din urmă, până când, într-una din zile se întâmplă ceva diferit. Vedenia se dă înapoi speriată, doboară butelca de apă și scoate un țipăt, îndepărtându-se. Cade, se ridică, și dispare prin ieșirea din peșteră. Era îmbrăcată în rochia verde de mătase rămasă de mult în urmă…Iar pe locul unde a căzut, a rămas o pată de sânge! El, înnebunit, o urmărește până în luminișul unde a murit Lilac…
Ea înlță capul și se uită în direcția mea. Este îmbujorată din cauza epuizării și are fața scăldată de lacrimi. Ochii pe care îi înălțase spre cer mă privesc mari și temători. Deschide gura încet, făcând un efort vizibil ca să vorbească.
  • …Tarver?

these-broken-stars-couple

– Tarver, eu sunt.
Îmi dă drumul de umăr și mă atinge cu mâna pe obraz. Degetele lui mă ard. Fac un efort imens să nu mă feresc. Pe chipul lui apare un licăr de speranță, care aproape imediat se transformă în furie și durere.
  • Ce ești tu? Repetă el, în șoaptă de data asta.
Abia când lasă arma să-i cadă din mână îmi dau seama că o ținea lipită de mine. Mai bine apăsa pe trăgaci. Ar fi fost mai simplu. Mă forțez să-l privesc în ochi, luptând cu instinctul care îmi spune să fug, să mă întorc în întuneric, frig și liniște.
  • Nu știu.
Ce era ea? Ce se întâmplă mai departe? Care era misterul ființelor șoptitoare? Vă las să descoperiți singuri. Este o poveste minunată și emoționantă, care vă va rămâne mult timp în amintire.

cioburi

 

66 Comments

Spune-ți părerea!