Delicatese Literare
Recenzii

Colibri de Sandro Veronesi, Editura Litera – recenzie

Colibri

(Colibri – 2019)

Sandro Veronesi

Editura Litera

Colecția Clasici Contemporani

Traducere din limba italiană de Oana Boșca-Mălin și Cristina Gogianu

Nr. de pagini: 384

An apariție: 2021

Marco Carrera, oftalmolog de profesie, este „colibri“, un om cu o capacitate aproape supranaturală de a rămâne mereu pe loc, în timp ce lumea din jurul lui se află în permanentă schimbare. Dar, la fel ca pasărea colibri, care are nevoie de șaptezeci de bătăi de aripi pe secundă ca să rămână acolo unde este deja, și Marco își folosește toată energia pentru a rămâne în același punct fix, iar efortul pe care-l presupune această mișcare-n nemișcare este mistuitor.

Pe măsură ce înfruntă provocările vieții – trebuie să facă față morții surorii lui și absenței fratelui; să aibă grijă de părinți când li se apropie sfârșitul; să-și crească nepoata după ce mama acesteia, fiica lui Marco, nu o mai poate face; să se împace în sufletul lui cu iubirea de-o viață pentru enigmatica Luisa –, Marco Carrera ajunge să reprezinte eroismul tacit care ne marchează profund existența cotidiană.

Un roman fascinant, despre nevoia de a privi cu speranță spre viitor și de a trăi cu înflăcărare până la final.

Magistral: un cabinet de curiozități plin cu mici minunății.“ Ian McEwan

„Înflăcărat, fascinant și ingenios până în miezul său.“ Jhumpa Lahiri

„O realizare remarcabilă, un adevărat dar oferit lumii.Michael Cunningham

„Veronesi reușește performanța extraordinară de a te face să crezi că scrie doar pentru tine.“ Howard Jacobson

„O experiență fascinantă: un roman inteligent, amuzant și profund răvășitor.“ Roddy Doyle

„Colibri este un roman plin de inspirație, scris de unul dintre cei mai inspirați scriitori ai noștri.“ Alessandro Piperno

„Colibri”, de Sandro Veronesi, un roman pe care l-am început fără să știu nimic despre autor, stilul lui de scriere sau alte romane semnate de acesta. Nu mi se întâmplă foarte des, însă îmi place să explorez din când în când fără o foarte intensă documentare anterioară. În majoritatea timpului prefer însă varianta cu documentare, oricât de sumară.
Am perceput acest roman ca pe unul aflat în tendințe, un roman realist, dar conținând și elemente care ar putea fi considerate din sfera neobișnuitului, cum ar fi diversele idei referitoare la predestinare, dar și influența vechiului prieten al protagonistului Marco Carrera, amic poreclit Nenumitul.
Marco este de profesie oftalmolog, toscan la origine, cel în jurul căruia autorul plasează atât acțiunea, cât și personajele. „În jurul” nu este, în acest caz, numai o formulare și atât: efectiv, lucrurile par mereu să se întâmple în jurul lui Marco, fără că el să aibă prea multe de zis în acest sens. Se pune accentul pe această fatalitate a lui, punctată pe alocuri de evenimente care par să îi răstoarne existența, cum ar fi sinuciderea surorii sale Irene, momentul în care coboară, la îndemnul lui Duccio Chilleri, prietenul amintit mai sus, dintr-un avion care urma să se prăbușească, ori acea seară când, după dispariția fiicei sale, având în grijă pe micuța lui nepoată și anesteziat de vechiul viciu al cărților de joc, câștigă o sumă fabuloasă pe care o refuză.
Cartea este scrisă într-un stil destul de folosit în literatura contemporană, în secvențe întrerupte care au rolul de a evidenția planurile temporale, de a-l purta pe Marco Carrera din trecut în prezent, iar apoi chiar și în viitor. Autorul inserează între aceste planuri epistole scrise și primite de Marco de-a lungul anilor, corespondența purtată cu iubirea sa din adolescență, rămasă intensă, dar platonică de-a lungul timpului, Luisa Lattes sau cu fratele înstrăinat, Giacomo, de la care nu primește răspuns.
Veronesi îl însoțește, practic, pe Carrera de-a lungul drumului, permițând cititorului o incursiune profundă în viața lui, pornind de la părinți, sora mai mare și fratele mai mic, relația ambiguă cu Luisa, căsătoria, nașterea fiicei, divorțul urât, venirea pe lume a nepoatei, Miraijin, „omul viitorului”, cum s-ar traduce acest nume din japoneză. Marco este un om obișnuit, nevoit să treacă prin multe pierderi, prin durere, să găsească o metodă de a face față tăvălugului existențial și de a găsi sensul unei vieți, altminteri, desfășurată între o fatalitate sau alta, un mic erou cotidian.
Toate detaliile oferite de autor (inclusiv o listă cu bunuri moștenite de la părinți, trimisă către frate), au scopul de a da autenticitate poveștii, însă cu riscul de a deveni plictisitoare pe alocuri.
În afară de acele inserții cu iz paranormal, autorul este foarte plastic și prozaic în redarea evenimentelor parcurse de Marco și a traseului lui. Cu toate că accentul este pus pe personaj, eu nu l-am simțit schițat cu forță, mai degrabă ca și cum el ar fi trăit în umbra propriei vieți. Abia spre final, iese la lumină ceva intens pornit din mintea și sufletul acestui om, trecut prin multe, ajuns la niște concluzii. Momentul ar fi fost mai emoționant dacă aș fi reușit să mă conectez mai din vreme cu trăirile eroului, însă este ceva subiectiv.
Veronesi are grijă să își expună ideile socio-politice spre final, prin vocea lui Marco, dornic de a crede că noua generație poate încheia veșnicele disensiuni care caracterizează omenirea. De fapt, el insistă (prea mult, aș zice) să explice totul, nelăsând cititorului prea mult spațiu pentru desfășurarea propriei imaginații. Acesta e un lucru pe care eu, din nou zic, subiectiv, nu îl caut în mod special în romane, preferând anumite trimiteri mai subtile, ceva mai mult simbolism neexplicat. Mai ales că a încercat să introducă acele elemente de realism magic, care nu se încadrează într-un mod armonios cu restul construcției.
Titlul romanului se leagă de problemele de creștere ale micului Marco, rezolvate fie prin tratament endocrinologic, fie prin propria structura genetică – sunt ipotezele părinților foarte diferiți ai lui Marco. Aici se ascunde simbolul izbucnirii lui din timp în timp, după ce pare să își conserve energia pentru acele momente când trebuie, într-adevăr, să reacționeze.
Dacă vă plac poveștile de viață cu oameni obișnuiți, puși în situații dificile, purtând cu sine relații de familie și sentimentale încurcate, dar care reușesc să găsească totuși scopul vieții, scrise de un condei mai degrabă de arhivar, „Colibri” poate fi o experiență literară interesantă.
„Și-am înțeles pe neașteptate (iată pentru ce tot pe neașteptate îți scriu, chiar dacă știu că nu-mi vei răspunde) că tu eșți într-adevăr un colibri. Dar firește. A fost un moment epifanic: tu eșți într-adevăr un colibri. Dar nu din motivele pentru care ți-a fost dată această poreclă; tu ești un colibri pentru că asemenea unui colibri îți folosești toată energia pentru a rămâne nemișcat. Șaptezeci de bătăi de aripi pe secundă ca să rămâi acolo unde ești deja. În asta ești de neîntrecut. Reușești să te oprești din lume și din timp, reușești să oprești lumea și timpul în jurul tău, iar uneori reușești chiar să urci din nou pe firul timpului și să-l regăsești pe cel pierdut, așa cum un colibri e capabil să zboare cu spatele. Și iată de ce e atât de frumos să-ți fiu în preajmă.”

11 Comments

Spune-ți părerea!