Comisarul si cei sapte pitici de Sergiu Somesan, Smart Publishing – recenzie

36

Comisarul și cei șapte pitici
Sergiu Someșan
Smart Publishing
Număr pagini: 146
Genul: polițist

Despre autor, Sergiu Someșan, aflăm din cele declarate de dânsul în ”Revista de suspans” : ”M-am născut la 8 decembrie 1954, în oraşul Reghin, iar şcoala am făcut-o în prea multe localităţi pentru a le menţiona pe toate. (Le amintesc pe cele unde am stat cel puţin un an, în ordine cronologică: Ocniţa, Teaca, Lunca, Codlea, Petroşani, Braşov). De scris am început să scriu prin clasa a şasea, pe când învăţam în Codlea şi profesorul meu de română mi-a sesizat talentul de povestitor, îndemnându-mă să scriu. Iar pentru a scrie – mi-a spus el – trebuie să practic cât mai multe meserii pentru ca, atunci când voi ajunge scriitor – el era convins de asta – şi voi scrie despre un personaj sau altul, să ştiu despre ce vorbesc. De aici multitudinea de meserii practicate până la cei aproape 62 de ani pe care îi voi împlini anul ăsta. Mai importante mi se par cărţile scrise şi pe care le-am publicat de-a lungul anilor: Sa n-o saruti pe Isabel (2000, 2005), Radiestezia – realitate si mister (2001), Carte de magie (2002), Cadouri de Craciun (2003), Poiana ingerilor (2004), Numarul fiarei (2004), Aproape ingeri (2004, 2005), Cum sa cumperi un calculator (2005), Sapte flori erotice (2006), Do not kiss Isabel (2007), Apocalipsa după Ceauşescu (2012), URSSA (2014), Vampirul de pe strada Sforii (2015), Întâlnire cu Dragonul (2015)
O serie de crime bizare zguduie din temelii liniştea Braşovului. Unul după altul, şapte bărbaţi sunt ucişi în acest oraş. Toţi şapte aveau un singur punct comun: erau pitici. După ce ultimul pitic este ucis, echipa de criminaliști, frustrată de lipsa probelor materiale, se îndreaptă, un cele din urmă, spre cele lăsate de criminalul însuşi: o foaie de hârtie, prinsă pe pieptul fiecărei victime, cu câte un bold, pe care sunt desenaţi şapte pitici. Pe măsură ce ucide piticii, criminalul şterge pe desen cu un „X”, făcut cu vopsea roşie, pe cel pe care tocmai l-a ucis.
Recunosc că nu mai citisem de mult o carte poliţistă, şi a fost o schimbare de „ritm” binevenită. M-au intrigat de la început titlul şi descrierea cărţii. Sunt foarte receptivă la coperta unei cărţi, care îmi dă un prim indiciu asupra cărţii chiar dinainte de a o deschide, iar coperta acestei cărţi mi-a plăcut, e frumoasă şi inspirată.
Ţin să remarc în mod deosebit personajele cărţii, foarte credibile, şi bine conturate.
Cartea urmăreşte două planuri care alternează, capitol cu capitol. Pe de o parte, cunoaştem pe rând victimele, cei şapte bărbaţi pitici, suntem introduşi în viaţa lor, aflăm cine sunt, cum îşi câştigă existenţa, chiar câteva detalii din trecutul lor, empatizam cu ei, pentru ca în final să fim martorii morţii lor violente. Pe de altă parte, cunoaştem echipa de criminalişti şi urmărim felul în care interacţionează şi acţionează după fiecare caz în parte, urmărim nerăbdători căutarea şi interpretarea indiciilor care vor duce în final la rezolvarea acestui puzzle.
Acţiunea se petrece în Braşov, în zilele noastre.
Primul pitic care ne este prezentat este Octavian Lazăr, de 35 de ani, care îşi câştiga existenţa întreţinând atmosfera la barul „Medieval”, interpretându-l pe Tyrion Lannister, piticul beţiv din „Urzeala tronurilor”, purtând o arbaletă pe care o folosea efectiv la finalul programului, când trăgea o săgeată într-un măr aflat pe capul unei tinere, o blondă frumoasă de care lui Octavian îi plăcea în secret.
În seara respectivă, Octavian a plecat spre casă, pe drumul sau obişnuit, prin parcul Tractorul – un loc nu tocmai sigur de traversat după lăsarea serii – purtând, ca de obicei, arbaleta asupra lui, şi visând cu ochii deschişi la o posibilă aventură cu Violeta, colega lui de la bar.
Abia făcuse câţiva paşi şi văzu cu coada ochiului o umbră, care lui i se păru uriaşă, şi o clipă mai târziu simţi o durere cumplită în ceafă şi se scufundă într-un întuneric profund, pe care nici o lumină, fie apropiată sau îndepărtată, nu-l mai întrerupea.
Când şi-a revenit, era legat de un copac, iar umbra pe care o zărise mai devreme s-a dovedit a fi a unui bărbat înalt şi masiv, care îl privea fix de la câţiva paşi.
Mobilul sechestrării ne nedumereşte, ca şi pe Octavian, care a fost omorât cu sânge rece, fără să-şi dea seama de ce!
– De fapt, nu bani vreau eu de la tine, ci doar să văd dacă şi eu pot mânui arbaleta la fel de bine ca tine. Şi, eventual, să aflu cine a fost regizorul. O să te întreb o singură dată: ştii cine a fost Regizorul? 
Octavian Lazăr încerca disperat să înţeleagă despre ce vorbea străinul.
– Nu cunosc nici un regizor, reuşi el să spună într-un sfârşit.
– Aşa mă gândeam şi eu, spuse bărbatul şi, în timp ce răspunse ridică arbaleta din iarbă, gata armată (…)
De la o distanţa atât de mică, săgeata de oţel îşi păstră întreaga putere, astfel că, după ce îi străpunse craniul, se înfipse adânc în trunchiul ulmului pitic, cufundându-l pe Octavian într-un întuneric pe care nici o dâră de lumină nu îl mai putea străpunge.
Cu o clipă înainte de a mai înceta să gândească, un fragment de idee îl mai bântui: „Ce bine că nu am chemat-o pe Violeta cu mine în seara asta…”
Bărbatul uriaş privi curios spasmele piticului, apoi, după ce corpul acestuia încetă să se mai mişte, aruncă arbaleta într-un tufiş şi scoase din buzunar un petic de hârtie pe care îl prinse cu un bold de pieptul cadavrului. Apoi, folosindu-se de un cleşte puternic, îi tăie degetul mic de la mâna stângă şi îl puse într-o pungă transparentă. Zâmbind absent, îl vârî în buzunarul de la spate al pantalonilor şi se îndreptă spre ieşirea din parc cu paşi mari şi egali.”
În acest timp, la serviciul Omucideri, comisarul-şef Câmpeanu şi cei patru subordonaţi ai săi – comisarul Brumaru şi inspectorii Alina Daciulescu, Tudor Mihăilă şi Vladimir Crăciun – sperau la o zi liniştită, dar nu a fost să fie…
Mi-a plăcut personajul Brumaru, ca şi Alina Daciulescu – singura femeie şi, în acelaşi timp, cel mai tânăr membru din echipă, ce avea un fler şi o intuiţie care de multe ori au ghidat cursul anchetei, după cum veţi vedea.
Al doilea pitic – Vasile Muscalu, cunoscut drept Vasilică de la Bobinaj, avea un mic atelier de reparaţii electrocasnice. Era un bărbat amabil, priceput în ceea ce făcea şi respectat de clienţi, aşa încât, când a fost solicitat pentru o reparaţie în afara orelor de program, nu a stat pe gânduri şi a deschis uşa bărbatului masiv care îl cauta. Mare greşeală, dar oricum deznodământul ar fi fost acelaşi…
– Nu vreau nici bani, nici lucruri de valoare…vreau doar să văd cum arată un mic Casanova. Şi, eventual, să te întreb dacă ştii cine a fost Regizorul?
O întrebare la care nici acesta nu a avut răspuns!
Scena s-a terminat cu o improvizarea unei execuţii pe scaunul electric…

politie

Sosiţi la faţa locului, criminaliştii găsesc aceleaşi indicii că la primul caz: o foaie prinsă pe pieptul victimei, pe care erau desenaţi cei şapte pitici, din care doi erau deja tăiaţi cu un „X”. Și acestei victime îi fusese tăiat degetul mic de la mâna stângă…
Să fie oare vorba de un ucigaş în serie?
Vrând să fie cu un pas înaintea criminalui, comisarul-şef încearcă să identifice toţi bărbaţii pitici din Braşov – inutil efort!
Comisarul-şef primi datele despre Alexandru Mare de la Direcţia Paşapoarte, singurul pitic cu paşaport din Braşov, cam în acelaşi timp în care doctorul patolog Ovidiu Rizescu fu chemat să-i constate decesul.”
Alexandru Mare era un pictor cunoscut atât în ţară, cât şi la Paris, unde-şi descoperise talentul, în urma unuia din drumurile făcute acolo pentru un costisitor tratament cu hormoni de creştere, dar care nu îl ajutase să treacă de un metru şi treizeci de centimetri. Ideea e că până acum, piticii ucişi nu păreau să aibă nimic în comun în afară de înălţimea mică.
Cătălin Ene -al patrulea pitic- un muzeograf care a acceptat să facă un tur privat al unuia din corpurile muzeului – cel în care se afla un instrument de tortură inedit, o cuşcă denumită Fecioara de Fier- pentru un client cu o statură impresionantă. Bănuiţi ce a urmat…
Comandantul poliţiei braşovene, în faţa acestei avalanşe de crime fără precedent, îi presează pe criminalişti să rezolve cazul, trasându-le ca sarcină identificarea şi protejarea posibilelor victime vizate de criminal.
Dacă presupunerile voastre sunt adevărate, criminalul va dori să mai ucidă trei pitici. Din pământ, din iarbă verde trebuie să îi găsiţi şi să staţi cu ochii pe ei. Nu ne mai putem permite alte trei crime sau va trebui să plecăm toţi, cu mine în frunte, bineînţeles.”
…timp în care a sunat doctorul Rizescu. Tocmai fusese chemat să constate moartea a doi pitici gemeni, acrobaţi la „Circul Mare”…
De acum mai rămăsese un singur pitic de luat în calcul, dar n-a durat mult până când au primit un plic cu binecunoscută poză a celor şapte pitici, tăiaţi toţi cu câte un „X”, iar alături o harta din satelit a staţiunii Sugaş-Băi, iar la vreun km de staţiune fatidicul „X”! Bineînţeles că indiciul era perfect valabil, astfel încât, mergând la faţa locului, criminaliştii n-au avut decât să descopere cel de-al şaptelea pitic, ucis de asemenea cu cruzime, de această dată fiind vorba de viceprimarul localităţii Sugaş- Băi!
Dacă şi ce puteau avea în comun cei şapte pitici? Răspunul evident ar fi: o Albă-ca-Zăpada, numai că nimic nu e ca în poveste…
Să fie vorba ”doar” de un criminal în serie? Să fie mai mult de atât?
Pe urmele ucigașului, îl vom însoți pe comisarul Brumaru la Budapesta, iar apoi în Franța, la Marsilia, iar de acolo tocmai în Africa, în Guineea Franceză.
Adormi greu, dar în cele din urmă adormi. Gândul că este aproape de ținta lui îl făcu să aibă un vis agitat, cu urmăriri și oameni cu fețele vopsite care trăgeau în el. Se trezi la un moment dat pentru că simți o apăsare rece pe gât, dădu cu mâna s-o îndepărteze și descoperi că nu se poate mișca.
Era în patul lui, cu fața în jos și mâinile legate la spate, cu un cuțit rece și bine ascuțit la gât.
  • Am auzit că mă cauți? Întrebă o voce răgușită și Brumaru își aminti de cei șapte pitici și de degetele lor tăiate. ”Oare o să-mi taie și mie degetul mic, după ce mă ucide?”, se întrebă el în timp ce era întors brutal cu fața în sus.”…
Presupunerile, ipotezele  și concluziile la care ajung anchetatorii variază, iar lipsa indiciilor, în afara celor lăsate în mod voit de criminalul însuși, îngreunează rezolvarea cazului. Cititorii au un indiciu în plus pentru a-si forma propriile supoziții: întrebarea pusă fiecărui pitic în parte  de către ucigaș -”Cine este regizorul?
Nu vă dezvălui mai mult, vă las să dezlegați, alături de echipa de criminaliști, ițele acestui caz încâlcit. Sper că v-am trezit interesul în privința acestei interesante povești. Cartea se citeşte uşor, nu e stufoasă, nu plictiseşte cititorul, stilul de scriere e lejer, captivant, iar acţiunea şi momentele de suspans sunt bine gradate, autorul având darul de a menţine atenţia cititorului trează până la ultima pagină.
Mulțumim autorului Sergiu Someșan pentru exemplarul oferit pentru recenzie.
Cartea poate fi comandată AICI sau AICI.

 

 

About Author

36 de comentarii

  1. Foarte interesantă recenzia! O să citesc și eu cartea, sunt curioasă care era misterul.

  2. Suna bine recenzia ta, Ella! Chiar pare o carte interesanta! Plus ca atata acțiune in doar 150 de pagini…nu-mi vine sa cred! Felicitari!

    • Ma bucur ca iti place recenzia Geo. E o carte cu o actiune foarte bine condensata, sunt 150 de pagini, intr-adevar, dar la final ai impresia ca ai citit mult mai multe!

    • Dana, nici eu nu mai citisem de mult o carte politista, sa stii ca mi-a facut placere schimbarea „registrului”…

  3. Barbalata Mirela on

    Pare interesanta cartea. Cel putin recenzia ta Oli asta lasa se se inteleaga. Mersi frumos de recomandare. Intr-adevar nu strica sa mai schimbam genul din cand in cand.

    • Felicitari pentru carte, mi-a facut placere lectura ei!
      Multumesc si eu pentru apreciere, ma bucur daca am reusit sa trezesc interesul in privinta cartii!

  4. Eu de obicei nu ma dau in vânt dupa cartile politiste, dar pana si pe mine ma tenteaza!
    Felicitari, domnului autor pentru carte!

  5. sacadat2016 on

    fara a face comparatii intrea utori si titluri , cartea imi aduce aminte de romanele politiste de Horia Tecuceanu si al lui Capitanul Apostolescu. pe care ;le citeam in adolescenta. Recenzia mi- facut pofta sa mai incerc genul politist . Succes autorului si multumsc pentru recenzie .

  6. Daniela Cusa on

    Felicitari pentru frumoasa recenzie Oli! Din pacate, romanele politiste nu prea ma prind pe mine.

    • Multumesc! Nu sunt nici genul meu preferat, dar daca sunt bine scrise, le citesc pe nerasuflate! (Cum a fost cel de fata)

  7. Câteva amănunte pentru cei care au citit sau vor citi „comisarul şi cei şapte pitici”. Am scris patru romane poliţiste toate cu aceaşi echipă de criminalişti:

    – „Vampirul de pe strada Sforii” apărut în urmă cu un an şi care poate fi achiziţionat la un preţ extraordinar de redus de aici:
    http://www.librarie.net/cautare-rezultate.php?au=12497

    – „Pisica şi căpcăunul” apărut deocamdată în foileton aici:
    http://fanzin.clubsf.ro/pisica-si-capcaunul-i/

    Pentru acest roman caut o modalitate de a-l pune gratuit la dispoziţia cititorilor aşa că puteţi să îl descărcaţi şi distribui la liber.

    – Cel mai bun dintre ele este de departe „Comisarul şi blestemul sângelui” terminat zilele trecut şi pe care o să îl trimit după o corectură sumară la vreo editură.

    • Multumim mult! Foarte bune vesti, chiar mi-as fi dorit sa-i reintalnesc pe comisarul Brumaru, Alina Daciulescu si ceilalti inspectori din echipa de criminalisti in actiune, asa ca am trecut toate aceste carti pe lista mea cu lecturi.
      Succes cu „Comisarul si blestemul sangelui”, sa il vedem tiparit cat mai curand!

  8. Interesanta recenzie! Trebuie sa îmi fac si eu listă „de cumparaturi” numai cu autori romani pentru urmatoarea comanda

  9. Aşa zic şi eu: noroc cu recenziile. Scriitori stau de multe ori departe de lumina reflectoarelor şi nu prea aude lumea de ei indiferent cum scriu. 🙂

Lasă un răspuns