Copiii pierduți ai anilor roșii de Delia Oltea Rusu, Editura Herg Benet – recenzie

14

Copiii pierduți ai anilor roșii

Delia Oltea Rusu

Editura : Herg Benet

Colecția : Radical din 7

An apariție : 2019

Nr. pagini: 264

Delia Oltea Rusu cucerește printr-o scriitură fluidă, capabilă să pătrundă în cele mai intime încăperi ale sufletului. A dovedit-o cu prisosință în „Sârme și portocali”, romanul despre care n-aș fi zis niciodată că este „de debut”, judecând după maturitatea și talentul cu care autoarea și-a povestit zilele și nopțile unui exil fabulos, încărcat de trăiri și emoții nemaiîntâlnite.
Povestitoare înnăscută, pare că nu face niciun efort să scrie; scrisul îi curge asemeni unei cascade, descriind sinuozități discrete, fine, oferindu-i cititorului posibilitatea să facă parte din poveste, să se integreze, să-și amintească propriile trăiri, poate la fel de puternice, dar neexprimate.
În „Copiii pierduți ai anilor roșii”, Delia Oltea Rusu își reconfirmă starea de scriitoare. Cumva, prin modul în care își răscolește propria viață, oferindu-ne bucăți nemestecate din ea, ne expune unui fenomen ciudat; ne transformă în martorii unor stări, mai mult decât în cititorii unui roman. Am convingerea că Delia Oltea Rusu se va impune, în literatură, în special pentru măiestria cu care jonglează printre sentimente, dar și printre epoci, lăsând impresia unui călător vigilent, îndârjit, capabil să-și zgârie propria existență pentru a ne face să înțelegem frumosul, urâtul, iubirea, ura, gingășia, grotescul, în fond, viața.
Eugenia Crainic 

Copiii pierduți ai anilor roșii de Delia Oltea Rusu mi-a atras atenția datorită titlului, unul interesant și, în același timp, incisiv, dar și a copertei, foarte sugestivă, care m-au dus cu gândul la copilăria și adolescența mea, trăite în perioada comunistă. Deși nu sunt fan al poveștilor despre anii sumbri ai acestei perioade, intuiția îmi spunea că lecturarea acestei cărți va fi diferită. Astfel, am profitat de șansa pe care mi-a oferit-o Herg Benet să o citesc și… nu m-am înșelat! Romanul este copleșitor! 
Prin Ada – eroina noastră – Delia Oltea Rusu ne invită într-o călătorie tumultoasă înapoi în trecut, o călătorie ce trezește amintiri, ce străpunge bariere sufletești. Pe fundalul sumbru al vieții de zi cu zi în comunism, autoarea evocă stări și trăiri din trecutul nostru, ce nu pot fi uitate.
Ada își așterne pe hârtie propriile gânduri, emoții, sentimente. O însoțim în călătoria vieții ei, a copilăriei și adolescenței trăite în perioada comunistă, apoi studenția și viața nouă de soție și mamă, complet diferită, în anii haotici ce au urmat după sangerosul decembrie 1989. 
Deși a avut o copilărie normală, înconjurată de dragostea părinților și a bunicilor, Ada se transformă, treptat, dintr-un copil timorat într-o adolescentă rebelă. Cu o personalitate puternică, Ada reușește să aducă la suprafață eul pătrunzător, viu, ascuns sub masca timidității. Dintr-un copil plin de complexe, cu o alură fizică mai puțin atrăgătoare, cu o inteligență normală fără însă a excela, Ada renaște, brusc, din propria cenușă.
Cu doi părinți inteligenți, bine văzuți în societate, dar complet diferiți ca și mentalitate, Ada nu reușește să găsească un echilibru în sânul familiei. Complexele sale sunt imense, iar ceea ce o va marca ani întregi este sentimentul dezamăgirii. 
„A știut mereu că-l dezamăgise. Că-l întrista copilul lui, prin ceea ce nu era. În primul rând, nu era băiat. În plus că era fată, una anostă, care era și grasă, pe deasupra. Mediocră la școală, habar n-avea de matematică și nu excela la nimic. Nu doar că nu excela, mai degrabă se ținea cu greu pe linia de plutire și trecea clasa undeva prin batalionul de mijloc, a celor nesemnificativi. Nu o certa pentru asta, de fapt aproape că n-o mai certa pentru nimic, părea resemnat, mai ales de când a încercat chiar el s-o învețe matematică, dar și-a dat seama că nu are pe cine.”
Fără să știe însă, tocmai tatăl ei, un om cu o minte pătrunzătoare, cu o mentalitate total inadecvată pentru perioada trăită, își va lăsa o amprentă puternică asupra evoluției ei ca om. 
Lucrurile se vor schimba din momentul în care eroina noastră simte primii fiori ai dragostei. Iubirea o schimbă complet. Dacă dragostea este factorul catalizator al transformării sale, oamenii dragi, educația dată de părinți și bunici o vor urmări însă, în toți anii care au urmat și îi vor sedimenta personalitatea. 
Narată la persoana a III-a din perspectiva Adei și cu un stil de scriere simplu și lejer, narațiunea curge lin reușind să capteze atenția. Deși nu are o acțiune propriu zisă, romanul Copiii pierduți ai anilor roșii  reușește să impresioneze, să atingă corzi sensibile prin prisma amintirilor, ale Adei dar și ale cititorilor. Povestea Adei reușește să trezească nostalgii acelora dintre noi care ne-am trăit copilăria și adolescența în perioada comunistă, dar și amintiri crunte acelora – părinți, bunici – care și-au trăit întreaga viață sub lupa despotică a comunismului: Securitatea și sistemul său de turnători, viața personală plină de frici, temeri și urât, intimitate individuală redusă aproape la zero datorită amestecului continuu al sistemului .
„Erau înconjurați de urât, din toate părțile. Erau practic asaltați de urâțenie: cartierul care se înghesuia pe zi ce trece cu blocuri strâmbe; cenușiul clădirilor, praful, vopseaua verde de peste tot. Uniformele diforme, mobilierul scorojit din școli, din restaurante, din dispensare; autobuzele cu burduf, în care oamenii călătoreau spânzurați pe scări și sufocați de înghesuială; galantarele goale și murdare; peștii de sticlă de pe televizoare; pungile de plastic, pe care le spălau și refoloseau. Urâtul, alături de minciună, erau singurele lor realități concrete, realități despre care au crezut multă vreme că vor trebui să le accepte toată viața lor. 
Mereu au avut strada ca pe o ultimă baricadă a luptei contra aplatizării și a uniformizării la care voia partidul să-i alinieze. Pe stradă era distracție; băieții jucau campionate de fotbal, fetele făceau galerie sau, pur și simplu, stăteau ca să fie văzute. Se adunau tot la blocurile lamă, acolo terenul de fotbal improvizat scăpase liber, ca prin minune. Restul terenurilor au fost toate înghițite de blocurile noi, din plăci prefabricate și de mania partidului de a utiliza toate spațiile posibile. Din cartier au dispărut spațiile verzi, aleile curate din beton și casele, care erau toate una cu pământul. Blocurile inegale au crescut în locul tuturor, au rămas în urma construcțiilor șanțuri neastupate, noroaie și drumuri sparte.” 
„La școală erau obligați să poarte uniforme, dar asta nu era suficient. Trebuia să aibă matricola cusută pe uniforme, la vedere. Matricola îi scotea din anonimat, oricine ar fi putut să identifice un elev după numărul pe care îl purta marcat pe ea. Erau numerotați, numele lor aproape că nu mai contau. Purtau cordeluțe albe, care trebuia să le mențină părul ordonat și să lase fruntea liberă. N-aveau voie să poarte ciorapi subțiri, de mătase fină, de altă culoare decât maro. La un liceu din oraș nu aveau voie decât cu ciorapi groși, de culoarea piciorului, care se adunau în jurul pulpei și le făcea piciorul butucănos și urât. Tot acolo, fetele n-aveau voie cu pantaloni sub uniformă, nici chiar iarna, pe ger. Uniforma era dintr-o stofă subțire, transparență și care ținea de frig, nu de cald. Fetele mergeau până la poarta școlii cu pantalonii, iar acolo îi dădeau jos și-i ascundeau în ghiozdan. Iarna în clase era doar puțin mai cald decât afară, iar elevii stăteau îmbrăcați, cu mănușile pe mâini și căciulile pe cap. Erau singurele ore la care nimeni nu mai întreba de cordeluțe, pentru că profesorii sufereau de frig tot atât de mult ca elevii. Băieții n-aveau voie cu părul lung, fetele nu aveau voie să se machieze și nici să poarte tocuri la școală. Dacă ar fi putut, i-ar fi obligat să poarte uniforme tot timpul și poate că nici nu mai era mult până să se ajungă și acolo.”
Vă sună cunoscut? Recunosc că mie mi-au trezit amintiri și nu toate sunt frumoase. Sunt una dintre persoanele care nu plâng după acea perioadă. Deși aveam paisprezece ani atunci când „a căzut Ceaușescu” în decembrie 1989, îmi aduc aminte, ca și cum ar fi fost ieri, frenezia acelor zile. Simțeam teamă și bucurie deopotrivă. 
Copiii pierduți ai anilor roșii de Delia Oltea Rusu m-a ținut „prinsă” de la prima filă până la ultima. Pe alocuri m-am identificat cu eroina noastră, i-am înțeles trăirile, dezamăgirile, frustrările. Pe de altă parte, nu am reușit să o înțeleg. Dar, poate, autoarea nici nu și-a dorit ca cititorul să o înțeleagă pe Ada, în totalitate. Ci doar să putem identifica acele stări, emoții, ale propriului eu, să putem privi adânc în sufletul nostru, să nu uităm că viața merge înainte, iar viitorul este al nostru. În mijlocul hăului, înconjurați de hidoșenie, întotdeauna există frumusețe, speranță.
„Fericirea era simplă în acei ani, conta doar calitatea prietenilor pe care puteai să-i aduni în jurul tău, cu care puteai să împarți ceaiul puturos și berea tulbure.”
Mi-a plăcut finalul romanului, unul bulversant. Te copleșește! De ce? Va trebui să citiți cartea pentru a înțelege. O veți cunoaște pe Ada, fetița , adolescenta, studenta, soția, mama și, nu în ultimul rând, FEMEIA. 

Romanul Copiii pierduți ai anilor roșii de Delia Oltea Rusu poate fi achiziționat de pe hergbenet.ro, elefant.ro, libris.ro, carturesti.ro

Recenzii și prezentări de cărți Editura Herg Benet

Recenzii și prezentări cărți autori români

About Author

14 comentarii

  1. familiasimionescuyahooro on

    Superba recenzia, Mirela! ❤Felicitari! Multumesc mult pentru deosebita recomandare!❤

  2. Foarte frumoasă recenzia! ❤ O carte foarte interesantă, mai ales pentru cei care am trăit în acele vremuri. Mulțumesc pentru recomandare! ❤

  3. O recenzie foarte reusita, iar citatele alese sunt edificatoare. Cenusiul si uratenia afisate in anii ’80 mi le amintesc foarte bine, poate de aceea caut cu atata asiduitate frumosul si arta in ziua de azi. Multumesc pentru recomandarea interesanta!

Spune-ți părerea!