Delicatese Literare
Recenzii

Copilul care a găsit soarele noaptea de Luca di Fulvio, Editura RAO – recenzie

Copilul care a găsit soarele noaptea

(Das Kind, das nachts die Sonne fand – 2015)

Luca di Fulvio

Editura RAO

Traducere: GRAAL Soft

An apariție: 2019

Nr. pagini: 704

Luca di Fulvio s-a născut în 1957 și locuiește și scrie la Roma. Talentul său multilateral îi permite să scrie cu aceeași ușurință thrillere palpitante pentru adulți și povești vesele pentru copii (pe acestea din urmă le publică sub pseudonim). Unul din thrillerele sale anterioare, L’Impagliatore (Taxidermistul), a fost ecranizat în Italia. Înainte să devină scriitor, a studiat dramaturgia la Roma, maestrul său fiind bine cunoscutul Andrea Camilleri.

Acțiunea romanului se desfăşoară începând cu anul 1407. Eroul principal, Marcus, este un băiat de zece ani, fiul lui Marcus I de Saxa, principele unei mici feude dintr-o zonă de munte. După ce asistă la atacul unei bande de asasini, care îi ucide întreaga familie, copilul reuşeşte să fugă din castel, scăpând de criminalii trimiși acolo de un nobil din vecinătate. Pentru a supravieţui, se dă drept un copil orfan
și este silit să îndure toate lipsurile și umilințele vieții unui țăran șerb. Este însă ajutat de moașa sa și de Rafael, un personaj misterios care îl învață să lupte, deoarece tânărul dorește să-și recapete principatul. În paralel, între Marcus și Eloise, tovarășa sa de joacă din copilărie, se desfășoară o poveste de dragoste.

Copilul care a găsit soarele noaptea este o carte splendidă, cu o intrigă deosebit de captivantă și mesaje de viață foarte profunde. Luca di Fulvio este un adevărat magician al cuvintelor, acordând o mare atenție detaliilor. De-a lungul acțiunii cărții am trăit cu sufletul alături de personaje, m-am emoționat, m-am revoltat, m-am înduioșat, am râs, am plâns și am sperat de mai multe ori.

Urmărind firul narativ al cărții, deosebit de complex, cu comploturi, trădări, uzurpări, nedreptăți, crime sângeroase, luptă pentru libertate, ură, dragoste, compasiune și răzbunare, ne facem o idee cuprinzătoare despre acea societate, marcată de inechități și frământări sociale, care a trăit între amurgul Evului Mediu și zorii epocii moderne. Este o perioadă frământată din istoria omenirii, în care societatea era împărțită în șerbi (țărani fără drepturi, care lucrează pământul) și stăpâni (seniori care exercită, prin investitură imperială, puteri absolute asupra feudei lor).

Eroul principal al cărții, Marcus al II-lea, va parcurge un drum sinuos, plin de obstacole și pericole, încercând să-și recapete demnitatea și controlul asupra propriului destin, devenind un simbol al luptei pentru libertate.

Acțiunea cărții începe în anul 1407, în Rauhnvahl, o mică vale în Alpii Orientali. Marcus I de Saxa era principele domnitor peste acea feudă, un stăpân aspru, dar drept.

Primul capitol al cărții este de o mare forță.

Dovedind multă grijă la detalii, autorul ni-l prezintă la începutul acțiunii pe prințișorul Marcus al II-lea, un copil în vârstă de nouă ani, delicat și răsfățat, crescut în puf.

”În dimineața aceea, micul Marcus al II-lea de Saxa stătea zgribulit, gol și somnoros, în patul său uriaș, pe salteaua matlasată cu pene calde și moi de gâscă, iar picioarele i se bălăbăneau în gol, fără să atingă podeaua, deși era înalt pentru cei nouă ani ai lui. Avea ochii verzi și leneși ca ai unei pisici, părul lung și blond căzându-i pe umeri și încrețindu-se în bucle mătăsoase și o piele atât de fină și de albă încât părea o fetiță. Eilika, guvernanta care avea grijă de el zi și noapte, dormind ca un câine credincios pe un culcuș de paie la picioarele patului micului ei stăpân, acoperi umerii copilului cu o pânză de in, înmuiată în apă fierbinte și apoi stoarsă. Prințișorul mormăi de plăcere la atingerea pânzei călduțe și închise ochii.”

Ferit de urâțenia vieții, Marcus n-avea nici cea mai mică idee despre sărăcia în care se zbăteau șerbii. Era 21 septembrie 1407, iar Marcus se bucura din plin de prima zăpadă a anului, neștiind că pentru alții zăpada era un blestem, aducându-le doar frig și foame.

”– Zăpada e foarte frumoasă!

– Tu ai haine călduroase, prințișorule. Și mănuși pentru mânuțele tale prețioase. Și căciuli de blană, zise Eilika, trăgând pe el puloverul de lână tricotat, gros, și șosetele pe care i le făcuse ea însăși.

− În schimb, pentru toți ceilalți zăpada înseamnă că frigul le va mușca din oase.

– Atunci de ce nu-și pun și ei haine călduroase?

Eilika se uită la copil. Încuviință. Îl mângâie pe cap.

– Da, mă întreb și eu, uneori. Apoi adăugă, aproape ca pentru sine: Dar în șoaptă, altfel îmi taie capul.”

Văzând cât de inocent, delicat și sensibil era fiul său, tatăl lui – un bărbat uriaș, cu fața și trupul marcate de numeroase cicatrice, care în tot și toate semăna mai mult cu un soldățoi decât cu un principe rafinat -, era îngrijorat că acesta nu era pregătit pentru viața care i se așternea în față.

”– Marcus, ți-am spus deja de mai multe ori. Dar am să-ți repet până ai să înveți. Tu trebuie să devii un războinic.

– Dar mie nu-mi place să mă bat… spuse copilul.

– Cât ar putea supraviețui în pădurile noastre un lup care nu are instinctul sângelui? Marcus I izbi cu pumnul în masă. Asta suntem noi, principii de Saxa, niște lupi! Sortiți să poruncim și să supunem alți lupi.

Copilul făcu un pas înapoi, ca să se elibereze din strânsoarea tatălui.

– Soațe, îl sperii, spuse principesa.

Marcus I de Saxa trase adânc aer în piept, încercând să se liniștească. Era roșu la față și avea vinele de la gât umflate. Îl trase spre el pe moștenitorul lui.

– Fiule, ascultă-mă bine! Eu nu știu dacă e adevărat ce povestește Biserica, anume că am primit puterea și rangul direct din mâinile Domnului. Însă ceva știu sigur: ca să păstrezi puterea și rangul nu poți să te bizui pe Dumnezeu, ci numai pe tine însuți. Pe forța și pe hotărârea ta, mă înțelegi? Copilul încuviință încet.

– Trebuie să înveți să lupți, continuă tatăl. Ai să trăiești în sânge, ca mine și ca toți strămoșii noștri. Asta este soarta și condamnarea noastră. Acum ești respectat pentru că ești fiul meu. Dar trebuie să înveți să te faci respectat pentru tine însuți. E limpede?”

Evenimentele ulterioare vor confirma din plin înțelepciunea cuvintelor tatălui.   

Pe moment însă, Marcus nu dorea decât să se joace. Când a fost interpelat de Eloisa, fiica moașei, o fetiță de aceeași vârstă cu el, care i-a cerut să-i dea ei budinca lui de carne, Marcus i-a cedat-o agasat, vrând să scape cât mai repede de ea, privind-o cu dispreț.

”Fetița se uită în tăcere la el. Avea o rochie din pânză grosolană, roșie, cu cusături și tiv de piele, iar deasupra purta o jachetă de moleschin, plină de pete negre. Nu avea ciorapi și în picioare purta saboți ciopliți din lemn. Unul era spart și legat cu o sfoară.”

Ironic, tocmai acea fetiță îl va scăpa în scurt timp de la moarte.

Un complot odios pus la cale de principele Ojsternig, care stăpânea orașul minier învecinat și dorea să-și însușească și feuda lui Marcus, a condus la un adevărat măcel.

Ascuns într-o capelă, Marcus al II-lea a asistat îngrozit la masacrarea fără milă a întregii sale familii și a tuturor celor care-i slujeau la castel. Scena descrisă este cumplită.

„Ai să trăiești în sânge, ca mine și ca toți strămoșii noștri. Asta este soarta și condamnarea noastră“ îi spusese în acea dimineață tatăl lui. Iar acum micul Marcus înțelegea ce însemnau spusele acelea și ce însemnau discuțiile despre lupi. Și vedea ce războinic nemaipomenit era tatăl lui. Avea să-i salveze, gândi. Dar în clipa aceea principele de Saxa fu izbit de o lovitură în piept. Se clătină, rânji, arătându-și dinții, exact ca un lup. Se îndreptă și continuă să lupte, aruncându-se într-un grup de bandiți pe care îi zvârlise de pe cai. Copilul îl văzu cum dispare printre dușmanii prea numeroși. Spadele se roteau. Și, în cele din urmă, grămada se deschise. Trei bandiți erau la pământ, storși de sânge. Principele de Saxa era în genunchi, fără forță, și se sprijinea în spadă ca un moșneag în toiag. Unul dintre bandiți – trebuie să fi fost mai-marele lor, gândi micul Marcus – se apropie încet. Principele își întoarse capul spre el, fără frică, și îl scuipă în față. Banditul rânji. Îi făcu semn unuia dintre oamenii lui. Acela sosi trăgând după el o femeie ciufulită, care avea chipul răvășit de durere. Ținea în mâini un nou-născut, care semăna cu o păpușă de cârpă. Roșie.

– Mamă… murmură copilul.

Șeful bandiților o înșfăcă pe principesă de un braț și, arătându-i-o principelui, îi sfâșie rochia, dezvelindu-i sânul și pipăindu-i-l. Principele încercă să se ridice, dar pierdea sânge de peste tot și fața lui marcată de cicatrice era palidă. Împrejur, toți bandiții râdeau. Atunci, principele duse o mână la pumnalul pe care îl avea la cingătoare și, cu o mișcare rapidă, i-l aruncă soției. Principesa prinse cuțitul și se uită fix la soțul ei, fără să scoată un cuvânt. Dar era ca și cum ochii lor și-ar fi vorbit, ca și cum n-ar mai fi fost zgomote în jur și totul dispăruse. Apoi, femeia, fără ezitări, își înfipse lama în inimă și căzu ușor la pământ, fără să o lase din mâini pe fetița ei moartă și fără să-și ia privirea de la soțul ei, în timp ce viața i se scurgea din ochi. Copilul văzu apoi chipul tatălui brăzdat de lacrimi uitându-se cum îi moare soția. Și pe urmă îl văzu pe conducătorul bandiților, înfuriat, ridicând spada asupra tatălui și decapitându-l.”

Negăsindu-l pe micul principe, bandiții au dat foc la întregul castel, pentru a se asigura că nimeni nu va putea scăpa cu viață. Norocul lui Marcus a fost că Eloisa, dovedind o voință și o putere ieșită din comun, l-a găsit la timp, scoțându-l din ascunzătoarea lui și târându-l până la ea acasă.

Agnete, mama Eloisei, deși știa prea bine că riscau să-și piardă viața adăpostindu-l, nu a putut să-l alunge și să-l condamne astfel la o moarte sigură. Totuși, se impuneau reguli ferme pentru a reuși să supraviețuiască. Prima dintre ele era că Marcus trebuia să-și schimbe numele, ocazie cu care acesta va primi o lecție importantă – aceea că în viață trebuie să fii în stare să iei decizii. Aflat în stare de șoc, Marcus nu a putut să dea niciun răspuns când Agnete i-a cerut să-și aleagă noul nume, Eloisa fiind cea care a hotărât să-i spună Mikael.

”- Atunci o să te cheme Mikael, zise Agnete. Dar dacă-ți va plăcea numele ăsta, n-ai niciun merit, fiindcă ți l-a dat fata mea. Dar dacă nu-ți va plăcea, va trebui să te superi numai pe tine pentru că nu ai știut să te hotărăști. În viață trebuie să te hotărăști, nu uita!”

Un alt lucru important era găsirea unei explicații pentru apariția lui Mikael în casa lui Agnete. Ideea era ca Agnete să pretindă că l-a cumpărat de la un samsar de copii pentru a o ajuta în gospodărie. Însă pentru acest lucru trebuiau să mai aștepte, întrucât bucălat și bine îngrijit cum se prezenta Mikael, nimeni nu ar fi crezut acea explicație. Astfel, pe moment, Mikael a fost tuns aproape chilug, dezbrăcat de hainele lui luxoase și călduroase, care au fost puse imediat pe foc, îmbrăcat cu haine subțiri și aspre și coborât într-o hrubă întunecoasă, aflată sub coliba lui Agnete, unde primea de mâncare doar o dată pe zi o supă cu pâine uscată, ceapa sau o bucățică de slănină din când în când fiind adevărate delicatese.

Trecerea de la paradis la infern a fost bruscă și brutală pentru Mikael, a cărui viață atârna doar de un fir de păr, în funcție de puterea lui de adaptabilitate. Când Mikael a slăbit de a ajuns doar piele și os, cu cearcăne negre la ochi, Agnete l-a chemat pe Raphael, un bărbat misterios ce locuia izolat într-o colibă numită Bârlogul Balaurului, să întocmească planul conform căruia ea urma să îl cumpere pe Mikael de la Raphael.

Pentru ca Mikael să nu se încurce în minciuni, Raphael a venit cu ideea ca acesta să pretindă că suferă de amnezie în urma unei lovituri la cap. Iar ca totul să fie credibil, i-au crestat tâmpla lui Mikael, ca să se formeze o cicatrice corespunzătoare loviturii pretinse suferite.

La plecare, Raphael i-a mai dat o lecție importantă lui Mikael, la care cu toții ar trebui să reflectăm…   

”- Un ultim lucru, băiețaș, zise Raphael cu glasul lui adânc. Din clipa asta ai două căi în fața ta. Poți blestema soarta rea, fiindcă ți-a luat părinții, regatul, bogăția, la urma urmelor, tot ce aveai… sau îi poți mulțumi sorții bune că ești viu. Se uită intens la el. Și, după cum vei alege una sau alta dintre aceste două căi, ai să devii un om sau altul, total diferiți între ei, cu două vieți diferite.”

Ne dăm seama că Mikael a recepționat mesajul transmis din lecția pe care i-a dat-o, la rândul lui, lui Hubertus, șoricelul cu care se împrietenise în hrubă. Am zâmbit, dar mi-au dat și lacrimile…

”- Poți fi trist pentru că Agnete l-a omorât pe tatăl tău sau fericit că nu te-a strivit pe tine. Și după cum gândești, ești un tâmpit sau un tip de ispravă… Cel puțin așa cred că stau lucrurile. Oricum, n-ar trebui să te arăți lui Agnete, că te omoară și pe tine, asta e sigur.”

Mikael a primit o nouă lecție dureroasă când, din vina lui, Eloisa a fost la un pas de moarte. Ironizând-o pe aceasta că e mereu murdară și nu se spală, a rănit profund sensibilitatea acesteia, care s-a grăbit să se îmbăieze în plină iarnă. Deși Mikael a fost impresionat de frumusețea ei după ce se curățase de murdărie, Eloisa s-a îmbolnăvit grav de pneumonie.

”- Voiam să fiu… curată… ca seniorii… bâigui Eloisa între două accese de tuse.

– Sfinte Dumnezeule! Izbucni Agnete. Seniorii au șemineuri mari cât casa, saltele din lână sau din puf de gâscă, blănuri de lup și de urs. Nu culcușuri de paie umede, pături subțiri, găuri în tavan.

– Voiam să fiu… curată, repetă Eloisa, cu un glas din ce în ce mai slab.

– Tu ești curată! exclamă Agnete. Pe dinăuntru sunt oamenii murdari sau curați. Coaja nu e fructul. Dădu din cap pradă disperării. Dar cine ți-a băgat în cap… ”

Niciodată nu trebuie să te grăbești să judeci pe cineva, dacă nu cunoști toate circumstanțele… Disperarea și remușcările lui Mikael nu cunoșteau margini, rugându-se la Dumnezeu să o cruțe pe Eloisa și să-l ia pe el în schimb. Din fericire, Dumnezeu s-a milostivit de amândoi, lăsându-i în viață. Povestea lor de dragoste este una deosebit de frumoasă, rezistând multor încercări extreme și probei timpului.

Încercările erau însă departe de a se fi terminat pentru Mikael.

După ce a fost instalat oficial în casa lui Agnete, sătenii l-au primit cu neîncredere și suspiciune. Mai mult, Eberwolf, un băiat crud și rău, l-a transformat în ținta lui preferată de șicanare. După mai multe bătăi și răutăți încasate de la Eberwolf, Mikael era pe penctul de a se frânge.

Cel care i-a salvat spiritul și i-a redat mândria a fost Raphael, care l-a primit în coliba lui și l-a antrenat o perioadă după metode absolut neconvenționale, dar care s-au dovedit foarte eficiente.

Peste puțin timp, asupra întregului sat avea să se abată o năpastă cumplită. Ojsternig a decis să preia în stăpânire feuda cu forța.

Un personaj diabolic, Ojsternig se hrănea din frica, umilirea și durerea celorlalți. Cruzimea acestuia este cumplită, iar metodele lui de tortură sunt înfiorătoare. Ojsternig, care își violase inclusiv propria fiică în vârstă de doar treisprezece ani, nu se dădea în lături să spânzure oamenii după bunul lui plac, să-i jupoaie, să-i ardă de vii sau să se amuze punându-le copiii să se bată între ei până la moarte.

Ura față de Ojsternig, despre care știa că era cel care ordonase să-i fie ucis tatăl, creștea în Mikael în fiecare zi, spornindu-i forța și determinarea.

Drumul lui Mikael pentru obținerea libertății va fi îndelungat și presărat cu multe obstacole și riscuri. Într-o perioadă de șapte ani, Mikael va avea parte de provocări și evenimente dramatice cât pentru o viață întreagă.

Galeria personajelor este și ea una impresionantă.

Pe lângă Agnete și Raphael, Volod cel Negru – conducătorul rebelilor ce se revoltaseră contra lui Ojsernig -, va contribui și el la formarea caracterului lui Mikael.

Un personaj fascinant este Emoke – tânăra care fusese crunt batjocorită de Ojsternig, care-i anulase căsătoria și o transformase mai întâi într-o proscrisă, iar mai apoi într-una din târfele de la castel. Gregor, soțul acesteia, copleșit de lașitatea și neputința lui de a protesta în vreun fel, s-a sinucis, spânzurându-se. Emoke a început să rătăcească într-o lume a ei, populată de himere. Capacitatea ei de a prezice viitorul l-a speriat pe Ojsternig, care a poruncit să fie executată. Mikael și-a riscat propria viață pentru a o salva. Destinul ulterior al lui Emoke este unul impresionant, dovedind tăria spiritului omenesc de a se salva și din cele mai crunte încercări. Magia cântecului ei și minunile săvârșite aduc o notă de paranormal cărții, adăugând un plus de savoare.

Finalul este unul magnific și emoționant, lăsându-ne cu multă speranță și căldură în suflet.    

”Merită să trăiești doar ca să vezi ce s-a întâmplat azi, continuă Mikael, în timp ce cuvintele îi ieșeau direct din inimă, vlăstare ale întregii vieți pe care o trăise, o cucerise fără să cedeze vreodată, fără să dea înapoi vreodată. Fiindcă astăzi voi ați dovedit că libertatea nu poate fi a unuia singur. Libertatea, ca să fie deplină, trebuie să fie a tuturor. Și fiecare dintre voi, azi, și-a câștigat libertatea lui și pe cea a propriului frate.”

Copilul care a găsit soarele noaptea de Luca di Fulvio poate fi comandată pe raobooks.com, elefant.ro, libris.ro, cartepedia.ro, carturesti.ro, librarie.net

Recenzii și prezentări cărți Editura RAO

Recenzii și prezentări cărți istorice

16 Comments

  • Mirela Barbălată

    Wow! Ce recenzie frumoasă! Nu prea am dat importanță acestei cărți dar acum îmi dau seama că îmi doresc cartea .
    Felicitări!

  • Oli

    Superba recenzie, Tyna! Waww, ce carte! Mi-a atras atentia de cand a aparut, iar recenzia ta m-a convins ca e un must-read, multumesc pentru excelenta recomamdare!

  • Oli

    Multumesc încă o dată, Tyna, pentru tentația de a citi această carte. ❤Am citit-o si am promis să revin cu impresii. Aproape că nu îmi gasesc cuvintele să spun cât de mult mi-a plăcut și m-a impresionat. E o poveste superbă, extraordinară și, până acum, pentru mine e „cartea anului”. Pe lânga povestea splendidă si foarte bine și frumos scrisă, care surprinde perfect atmosfera vremii respective (anii 1400), am găsit unul din cele mai frumoase omagii aduse ideii de libertate. Cât despre personaje, sunt cu adevarat remarcabile, atât bărbații, dar și femeile. Agnete e chiar un personaj pe care l-am trecut în galeria personajelor mele feminine preferate. Însa și Eloise și Emoke mi-au plăcut și le-am îndrăgit foarte mult. Despre Mikael, pot spune că e cu adevarat un erou. Țin să remarc și titlul, foarte frumos si sugestiv, o metaforă minunată. A găsi soarele noaptea, a găsi lumina din întuneric, curajul dintr-o mare de neputință. O poveste despre demnitate, onoare, sacrificiu si iubire. Am citit ultimele pagini cu lacrimi în ochi, la propriu. Nu de tristețe, ci de emoție. O recomand din suflet!

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *