Copilul lui Noe de Eric-Emmanuel Schmitt, Editura Reader’s Digest – recenzie

Copilul lui Noe 

(L’enfant de Noé – 2004)

Eric-Emmanuel Schmitt

Editura Reader`s Digest

Traducere: Elena Ciocoiu

An apariție în România: 2007

Pag. 196-265

Copilul lui Noe face parte dintr-o selecție de patru romane (ediție prescurtată) realizată de Editura Reader`s Digest (574 pagini):

1. Odiseea troiană de Clive Cussler – recenzia
2. Copilul lui Noe de Eric-Emmanuel Schmitt
3. Momeala de Karen Robards – recenzia
4. O clipă de luciditate de Rose Connors – recenzia

Copilul lui Noe de Eric-Emmanuel Schmitt

Eric Emmanuel Schmitt este doctor în filozofie, care știe să trateze probleme grave în cuvinte simple, prin intermediul unor personaje plămădite din duioșie și umor, în care fiecare poate să regăsească o parte din el însuși. Un studiu american, Tendințe de publicare, îl situează pe acesta pe lista celor mai citiți cincisprezece scriitori din lume – singurul francez.

Copilul lui Noe de Eric-Emmanuel Schmitt ne oferă o poveste tulburătoare și emoționantă, inspirată de povestea adevărată a unui copil ascuns, Pierre Peremulter, și a protectorului sau, abatele André, vicarul parohiei Saint-Jean-Baptiste de Naumur, care a salvat mai mulți copii de la moarte în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Misiunea autoasumată a abatelui André de a salva copii inocenți a capătat dimensiunile simbolice ale salvării moștenirilor culturale periclitate de nesăbuința semenilor.

Cartea este scrisă, cu multă duioșie și un umor fin, sub formă unui monolog interior emoționant al unui copil evreu în vârstă de șapte ani, care reușește să te impresioneze până la lacrimi în unele momente, iar în altele să te facă să zâmbești, în ciuda dramatismului situației. Cu un talent magistral, în cuvinte simple, autorul reușește să redea în mod credibil gândurile și sentimentele unui copil inocent, care își descoperă identitatea și menirea într-o lume amenințată de autodistrugere, în timpul unor evenimente dramatice care au marcat destinul omenirii.

Acțiunea se petrece în timpul celui de-al doilea război mondial. Amenințați cu deportarea, părinții lui Joseph recurg la o soluție disperată. Pentru a-și salva fiul, părinții îl duc pe Joseph la o familie nobilă, un conte și o contesă. Neînțelegând dramatismul situației și pericolul extrem care plana asupra lui, Joseph este nedumerit. Dacă părinții lui l-au lăsat aici și au plecat, asta ce înseamnă? Că și el e nobil?

”În timpul cinei, m-am achitat politicos de îndatoririle conversației, cu toate că mă măcina problema asta a originii: eram sau nu nobil? Oare familia Sully era gata să mă ajute și să mă primească pentru că apațineam aceluiași neam?”

Din nefericire, refugiul ales nu îi putea oferi protecția necesară lui Joseph. În curând, o razie îi pune din nou viața în pericol. În urmă unui denunț, naziștii năvălesc și răscolesc toată casă. Dând dovadă de un curaj remarcabil, contesa reușește să salveze situația, spunându-le naziștilor că Joseph era nepotul ei, fiul unui general. Totuși, deși pe moment scăpase, era evident că Joseph nu putea rămâne în continuare acolo, întrucât, chiar și în urmă unei verificări sumare, adevărul ar fi ieșit la iveală. Astfel, contesa îl duce pe Joseph la un internat, Vila Galbenă, condus de părintele Pons, un preot catolic, un om cu totul deosebit, de o mare noblețe sufletească și bunătate, care se implicase cu mult curaj în lupta contra naziștilor.

În interiorul internatului, copiii evrei erau amestecați cu ceilalți copii, pentru a li se pierde urma. Actele de identitate necesare pentru a le asigura o identitate falsă erau fabricate de Marcelle, o farmacistă ce era complet atee, dar care avea un suflet de aur.

Pentru a i se putea asigura protecția, Joseph este învățat să mintă pentru a-și ascunde adevărata identitate. Pentru a nu-l tulbura pe copil, Marcelle tratează totul ca pe un joc, răsplătindu-l pe Joseph cu câte o bomboană de fiecare dată când acesta își recita, cu mult sârg, noua identitate.

”- Mă numesc Joseph Bertin, am șase ani, m-am născut la Anvers și părinții mei au murit iarna trecută de gripă.

– Bine. Ia o bomboană de mentă.

Când îi făceam pe plac, făcea niște gesturi de dresor: îmi arunca o bomboană pe care trebuia să o prind din zbor.”

Mai mult, pentru a nu stârni bănuieli, Joseph trebuia să meargă la biserica catolică, la fel ca și ceilalți copii din internat.

Momentul în care Joseph participă la prima lui slujbă este redat de autor cu multă duioșie și umor, surprinzând cu mult talent trăirile copilului care, inocent și confuz, încearcă din răsputeri să înțeleagă tainele noii religii. Astfel, când intră pentru prima dată în biserică, Joseph este complet impresionat de casa Domnului. Totuși, în momentul în care și-a băgat degetele în agheasmă, a început să-i fie frică să nu fie denunțat cumva ca impostor de o voce mânioasă, venită de sus. S-a liniștit însă văzând că nu se întâmplă nimic și a continuat să contemple ceremonia, fermecat.

”Într-o clipă, am înțeles totul: Dumnezeu era acolo. Peste tot în jurul nostru. Peste tot deasupra noastră. El era aerul care tremura, aerul care cânta, aerul care dansa sub bolți. El era aerul care se topea în nuanțele vitraliilor, aerul în care scânteia lumina, aerul care mirosea a tămâie, ceară de albine și parfum dulceag de crini.

Inima mi-era plină. Îl respiram pe Dumnezeu din rărunchi, și puțin lipsea să leșin.”

Discursul părintelui însă, i-a depășit puterea lui de înțelegere. Dumnezeu era unul, apoi doi – Tatăl și Fiul, iar uneori trei – Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Joseph este complet nedumerit. Cine mai era și Sfântul Duh? Un văr, poate? Zăpăcit de înmulțirea bruscă a zeilor, Joseph a abandonat meditația și a început să cânte, că tare îi mai plăcea să-i fie auzită vocea.

Profund impresionat de slujba la care asistase, Joseph i-a declarat părintelui Pons că ar vrea să devină și el catolic. Cu multă blândețe, părintele i-a explicat lui Joseph că el era evreu și că trebuia să fie mândru de originea lui, întrucât provenea dintr-o rasă veche de mii de ani și face parte din poporul ales. Joseph era de-a dreptul fericit, întrucât cuvintele părintelui îi confirmaseră ceea ce și el bănuia. Pentru a se asigura pe deplin, l-a întrebat pe acesta dacă asta înseamnă că el era nobil. Răspunsul pozitiv al părintelui l-a bucurat nespus pe Joseph, până când acesta a adăugat că pentru el toți oamenii sunt nobili. Nemulțumit de completare, Joseph a decis să o ignore.

Printr-un concurs de împrejurări, Joseph a descoperit că părintele Pons avea un secret. Astfel, în fiecare noapte acesta pleca pe furiș la o capelă, unde, peste puțin timp, venea cineva îi aducea un sac. Intrigat la culme și din cale afară de curios, Joseph îl urmărește într-o noapte și reușește să se strecoare înăuntru. Văzându-l, părintele Pons îl face părtaș la taina lui. Coborând din capelă într-o pivniță, părintele Pons îi arată cele două colecții pe care le aduna: colecția țigănească și colecția evreiască, tot ceea ce Hitler încerca să distrugă. Astfel, în cazul în care potopul va continua și nu va mai rămâne nici un evreu în toată lumea, părintele Pons va putea, folosindu-se de tot ceea ce adunase în colecție, să-l învețe pe Joseph despre cultură ebraică, iar acesta va putea transmite mai departe informațiile aflate generațiilor viitoare. Este evidentă asemănarea cu Noe, iar Joseph ajunge să se considere copilul lui Noe.

”- O să facem o înțelegere, Joseph. Tu o să te porți ca și când ai fi creștin, iar eu mă voi purta ca și când aș fi evreu. Tu vei merge la slujbă, la catehism, tu vei învăța povestea lui Isus din Noul Testament, în timp ce eu îți voi povesti Tora, Michna, Talmudul și vom desena împreună literele din ebraică. Vrei?

– De acord!”

În lunile care au urmat, Joseph a petrecut o perioada constructivă și fascinantă în micuța capela. Cu ajutorul părintelui Pons, Joseph a descoperit diferențele și asemănările dintre evrei și creștini, ajungând totodată la concluzia că Dumnezeu era unul și același pentru ambele credințe.

Deși Joseph a petrecut trei ani în internat, alături de ceilalți copii, timp în care pericolul a planat în permanentă asupra lor, sub oblăduirea părintelui Pons, cu toții au reușit să facă față cu seninătate.

La sfârșitul războiului Joseph și-a regăsit părinții. Totuși, deși s-a bucurat foarte mult când i-a văzut, prima lui reacție a fost aceea de a le cere să rămână alături de părintele Pons. Acesta însă i-a dat o palmă, menită să-l trezească la realitate. Nu trebuie să ne uităm niciodată rădăcinile și datoria pe care o avem față de înaintașii noștri. Deși se atașase foarte mult de părintele Pons, locul lui Joseph era lângă familia lui.

De-a lungul vieții Joseph a păstrat mereu legătură cu mentorul său, ale cărui învățăminte i-au influențat destinul.

Credincios principiilor sale profund umaniste, părintele Pons și-a urmat chemarea și în anii de după război. De fiecare dată când afla că o nouă moștenire culturală este amenințată, părintele Pons începea o nouă colecție, ca măsură de precauție pentru viitor.

”… dar de fiecare dată când un popor din lumea asta era amenințat de nebunia altor oameni, părintele începea să salveze obiectele care stăteau mărturie pentru spiritul amenințat. E ca și cum ai spune că a adunat o mulțime de catrafuse în arca lui de Noe: au fost colecția indienilor din America, colecția vietnameză, colecția călugărilor tibetani.”