Creierul. Povestea noastră de David Eagleman, Editura Humanitas – recenzie

Creierul. Povestea noastră

(The Brain: The Story of You – 2015)

David Eagleman

Editura Humanitas

Colecția Știință

Traducere: Elena Ciocoiu

Nr. Pagini: 240

An apariție: 2018

DAVID EAGLEMAN (n. 1971) este, printre altele, specialist în neuroştiinţe, membru al Consiliului Forumului Economic Internaţional, cercetător în cadrul Institutului pentru Etică şi Tehnologii Inovatoare. În 2012, a fost inclus de revista italiană Style în „Lista personalităţilor geniale” („Brightest Idea Guys”). După cum se prezintă singur, în timpul zilei David Eagleman este directorul Laboratorului de Percepţie şi Acţiune din cadrul Facultăţii de medicină Baylor (Houston, Texas), unde coordonează şi Centrul de cercetare în neuroştiinţe şi legislaţie. Studiile sale privesc percepţia omului asupra timpului, capacitatea de adaptare a creierului, sinestezia şi interconexiunile dintre neuroştiinţe şi sistemul juridic. A mai publicat: Wednesday is Indigo Blue. Discovering the Brain of Synesthesia (2009), Why the Net Matters(2010), Incognito. The Secret Lives of the Brain (2011; în curs de apariţie la Humanitas). (www.eagleman.com)

Închis în tăcerea și întunericul propriului craniu, creierul ne țese povestea realității și a identității care ne definesc. Renumitul specialist în neuroștiințe David Eagleman ne poartă într-o inedită călătorie în care vom descoperi alcătuirea misterioasă a existenței umane. Ce este realitatea? Cine ești „tu“? Cum iei decizii? De ce are nevoie creierul tău de alți oameni? În ce fel poate schimba tehnologia omul așa cum îl cunoaștem? Pe parcursul cercetării sale, Eagleman ne călăuzește prin lumea sporturilor extreme, a criminalității, a expresiilor faciale, a neurochirurgiei, a intuiției, a roboticii și a căutării nemuririi. Vom putea afla astfel povestea felului în care viața ne modelează creierul și a felului în care creierul ne modelează viața.

„Cuprinzătoarea sinteză realizată de David Eagleman asupra stadiului actual al cunoaşterii în privinţa creierului este concisă, accesibilă şi adesea foarte surprinzătoare. Descoperi în capul tău o ciudată lume nouă.“ – BRIAN ENO

„La fiecare pagină din Creierul se produce o revelaţie atât de fantastică, încât ţi se taie respiraţia. Ar fi imposibil de absorbit dacă nu am avea cu toţii acel element de-a dreptul extraordinar: creierul. Eagleman se apropie mai mult decât oricine de dezlegarea misterului căutării sinelui înăuntrul materiei cenuşii electrice aflate între urechile noastre.“ – STEPHEN FRY

„David Eagleman ne ajută să înţelegem cea mai complexă colecţie de celule din cosmos: propriul creier. Dacă neuroştiinţa ar avea un superstar, el ar fi acela.“ – RUBY WAX

„Creierul. Povestea noastră” de David Eagleman este o carte uluitoare care educă și fascinează publicul cu o minunată prezentare a creierului, într-un limbaj perfect accesibil, grupată în șase capitole:

1. Cine sunt eu?

2. Ce este realitatea?

3. Cine deține controlul?

4. Cum iau decizii?

5. Am oare nevoie de tine?

6. Cine vom fi?

V-ați  fi putut imagina că ați putea vedea cu limba sau că ați putea auzi cu spatele? Pare scenariu SF, dar teoria a fost deja implementată cu succes pe oameni reali.

De altfel, pe tot parcursul cărții, autorul își susține toate ideile expuse prin imagini deosebit de sugestive și exemple din viața reală ale unor persoane.

Desi neuroștiința este o știință relativ nouă, ea își trage rădăcinile încă din antichitate. Grecii antici au sugerat că ar trebui să ne gândim la viața noastră ca la un car tras de doi cai, calul alb al rațiunii și calul negru al pasiunii, fiecare încercând să tragă în în direcții opuse. Misiunea noastră este de a păstra controlul ambilor cai, mergând în mijlocul drumului.

Percepția realității este diferită de la individ la individ, în funcție de propriile sinapse (conexiunile între neuroni). Interesant este că maximul de sinapse – vreo 100.000 de miliarde – există la vârsta de doi-trei ani, după care unele sinapse – cele exersate și considerate folositoare – rămân, iar cele considerate inutile dispar.

„Într-o anumită măsură, procesul prin care devii cine eşti este definit de eliminarea posibilităţilor care existau deja. Devii cine eşti nu datorită elementelor care ţi se dezvoltă în creier, ci datorită elementelor care sunt îndepărtate.”

Cu șapte miliarde de creiere umane (și trilioane de creiere animale), nu există o singură versiune a realității. Fiecare creier are propriul său adevăr.

Nici amintirile nu sunt fidele. Ceea ce știm despre trecutul nostru nu este o înregistrare exactă, fiind, de fapt, o reconstrucție și, uneori, poate ajunge chiar o ficțiune. Când revedem cu ochii minții amintirile vieții noastre, ar trebui să fim conștienți că nu toate detaliile pe care ni le aducem aminte sunt corecte.

Pe de altă parte, de multe ori ”nu vezi” ceea ce vezi. Pe acest lucru se bazează, de fapt, și trucurile magicienilor. Din totalul de calorii pe care le consumă zilnic corpul nostru, peste 20% sunt utilizate de creier. Pentru a se eficientiza, creierul are tendința de a simplifica percepția realității, reținând doar ceea ce consideră că este esențial, ignorând zone întregi pe care nu le consideră relevante conform propriilor tipare. Interesant este că tu nu ești conștient de acest lucru, ci ai impresia că ai văzut totul. Un experiment efectuat în acest sens a demonstrat cu succes acest lucru. Subiecților li s-a cerut să privească atent un tablou și să rețină toate detaliile. Deși cu toții au fost convinși că au înregistrat în memorie imaginea exactă, în momentul în care li s-a cerut să răspundă la un set de întrebări a reieșit evident că fiecare nu observase mai multe amănunte.

Partea conștientă este cea mai mică parte din activitatea creierului tău, fiind doar vârful icebergului. Acțiunile, convingerile și prejudecățile tale sunt conduse de rețele în creierul tău, la care nu ai acces conștient. De altfel, cea mai mare performanță se obține când creierul lucrează ”în flux”, apelând la tipare din zona subconțientă a creierului, construite în urma acumulării de cunoștințe și informații din trecut.

Nu v-ați întrebat niciodată cum a fost posibil să conduceți mașina și să ajungeți la destinație fără a vă aminti nimic din drumul parcurs? Acest lucru a fost posibil întrucât creierul a trecut pe ”pilot automat”, accesând zona subconștientă a creierului, în care erau stocate informațiile necesare conducerii mașinii.

Culmea este că aceste acţiuni pe care noi le desfăşurăm, cu ușurință, din instinct, fără măcar să fim conștienți de complexitatea operațiunilor desfășurate, sunt extrem de dificil de implementat în cazul roboţilor ultraperformanți.

”Imaginează-ţi că stăm amândoi într-o cafenea. în timp ce discutăm, vezi cum îmi ridic ceaşca de cafea ca să iau o înghiţitură. Acţiunea este atât de obişnuită, încât de obicei nu este luată în seamă dacă nu-mi vărs cafea pe cămaşă. dar trebuie să recunoaştem acest lucru: nu-i deloc uşor să duc ceaşca la gură. În domeniul roboticii încă se fac eforturi pentru a îndeplini fără probleme această sarcină. De ce? Pentru că această acţiune simplă se bazează pe miliarde de impulsuri electrice pe care creierul meu le coordonează cu meticulozitate.”

Încă din copilărie ni s-a tot repetat că voința ”se educă”. De fapt, voința este și ea tot o resursă limitată. Indiferent cât de mult am lucra la ea, voința se epuizează dacă o utilizăm excesiv.

Mi s-a părut foarte interesant și termenul de ”contractul lui Ulise”, care reprezintă un contract pe care sinele din prezent îl face cu sinele din viitor, atunci când îi este teamă că partea rațională nu va putea funcționa corespunzător. Conceptul a fost inspirat de experiența lui Ulise. Lui Ulise cel înțelept din prezent i-a fost teamă că, în viitor, nu va putea rezista tentației exercitată de cântecul sirenelor, astfel că le-a poruncit marinarilor să-l lege de catarg și să nu se abată din drum, indiferent de poruncile pe care el le va striga.

Foarte multe persoane utilizează, conștient sau inconștient, acest ”contract al lui Ulise” atunci când vor să se asigure că vor întreprinde o anumită acțiune în viitor. Autorul ne furnizează în acest sens un exemplu personal, foarte ușor de înțeles. Dorind să se asigure că se va duce la următorul antrenament de la sală și nu se va lăsa abătut de alte tentații, a stabilit o întâlnire acolo cu un prieten. Astfel, în momentul în care s-a apropiat ora stabilită, propriul cod al onoarei l-a obligat să se ducă la sală, chiar dacă diverse alte zone din creier încercau să tragă în alte direcții, motivându-l să ia alte decizii.

Este fascinant modul în care se formează deciziile în creierul nostru, circumstanțele și factorii exteriori exercitând o influență notabilă.

Este bulversant experimentul relatat de autor, cel cu tramvaiul care vine în viteză. Astfel, mai multor subiecți li s-a expus următoarea situație ipotetică: observi că vine un tramvai în mare viteză, iar pe șină se află patru muncitori care lucrează și care nu au nicio posibilitate să se ferească, urmând să fie omorâți de tramvai când vor fi izbiți. Totuși, tu ai posibilitatea să apeși un buton și să deviezi tramvaiul pe o altă șină, dar pe care se află și acolo un muncitor. Ce faci? Apeși butonul? Încercați să vă puneți aceeași întrebare. Dacă ați răspuns că ați fi apăsat butonul, să știți că așa au răspuns și majoritatea celor intervievați. La următorul scenariu, s-a reluat aceeași situație ipotetică, însă cu o mică, dar esențială, modificare: de data aceasta nu te mai afli lângă șină, ci într-un turn de apă aflat deasupra acesteia. Lângă tine se află o persoană corpolentă pe care, dacă o împingi, va cădea pe șine și va bloca tramvaiul, salvându-i astfel pe cei patru muncitori. Ce faci? Împingi acea persoană? Sunt convinsă că ați răspuns ”nu”, la fel ca toți cei intervievați. De ce? Teoretic este același lucru, ai salva patru oameni sacrificând unul și, totuși, pare complet diferit.

În prima situație, decizia o ia o porțiune a creierului responsabilă cu rezolvarea problemelor logice, tratând dilema ca o problemă matematică. Astfel, patru sunt mai mulți ca unul, de unde decizia de a apăsa butonul. În al doilea caz, decizia este luată de o altă porțiune a creierului, responsabilă cu latura emoțională.

Acest mecanism de luare a deciziilor explică de ce este posibil să se ia cu ușurință o decizie în cazul războaielor purtate la distanță, în ciuda faptului că sunt sacrificate nenumărate vieți omenești. Decizia privind acționarea rachetei este luată de latura logică a creierului, întocmai ca într-un joc pe computer, în care ești detașat emoțional de viețile pe care le sacrifici, concentrându-te doar pe deciziile tactice. Unele persoane au sugerat ca butonul privind acționarea rachetei să fie introdus în pieptul celui mai bun prieten al președintelui, iar acesta să nu-l poată acționa fără a-l sacrifica pe acesta…

În funcție de circumstanțe, o persoană poate lua decizii diametral opuse în momente diferite de timp, de multe ori fiind condiționată chiar de propria biologie. Este ușor să te gândești la creier ca fiind cel care comandă corpul dar, de fapt, creierul este în feedback constant cu corpul nostru.

Indiferent cât am dori să fim obiectivi, există nenumărați factori care ne pot influența.  O analiză făcută în Statele Unite asupra deciziilor judecătorilor a scos în evidență faptul halucinant că aceștia au dat verdicte diametral opuse în două cazuri identice, explicația fiind că în primul caz s-au pronunțat înainte de pauza de masă, iar în al doilea caz după aceasta! Cred că mulți am constat, la rândul nostru, că nota pe care ți-o acorda un profesor la un examen oral era adesea influențată de dispoziția în care se afla acesta…

Foarte captivant mi s-a părut și capitolul care tratează dependența socială a fiecărui individ. De fapt, există doar sinele în raport cu altul, sinele într-un vid absolut nu este posibil.

Oamenii sunt ființe foarte sociale și empatizează profund cu ceilalți. Astfel se explică de ce plângem la un film sau la o carte, deși suntem perfect conștienți că este pură ficțiune.

”A empatiza cu o persoană înseamnă a-i simți durerea. Parcurgi o simulare convingătoare a felului în care te-ai simți dacă ai fi în acea situție. Capacitatea noastră de a face acest lucru explică de ce poveștile – precum filmele și romanele – sunt atât de captivante și de răspândite în culturile umanității. Fie că este vorba de necunoscuți sau de personaje inventate, cunoști agonia și extazul lor. Te transformi în ele, le trăiești viața și privești din punctul lor de vedere. Când vezi o altă persoană suferind, ai putea să-ți spui că e problema ei, nu a ta, dar neuronii din creierul tău nu pot face o astfel de distincție.”

Oamenii tind să se reunească în grupuri mai mari sau mai mici în funcție de diverse criterii, formând endogrupurile. Din păcate, atâta timp cât există endogrupurile, există și exogrupurile. În momentul în care ești exclus dintr-un grup din care ai vrea să faci parte, în creier se declanșează o matrice a durerii care te face să suferi.

Totuși, dacă oamenii sunt persoane profund sociale și empatice, cum au fost totuși posibile genocidele?

În anul 1917, turcii au omorât peste un milion de armeni, în 1937 japonezii au invadat China și au omorât sute de mii de civili chinezi neînarmați, naziștii au omorât milioane de evrei în timpul celui de-al doilea război mondial. S-ar fi putut crede că omenirea și-a învățat lecția. Totuși, între 1992 și 1995 sârbii au omorât peste o sută de mii de musulmani bosniaci.

Răspunsul constă în sindromul E. Ce este acesta? Sindromul E se caracterizează printr-o reactivitate emoțională diminuată, care permite acte repetitive de violență.  Dacă nu consideri că anumite persoane sunt oameni, atunci acestora nu li se aplică regulile obișnuite. Nu o să suferi niciodată pentru distrugerea unui lucru cum ai suferi pentru uciderea unui om. Cum este declanșat acest sindrom E? Prin propagandă. În urma acesteia, naziștii îi priveau pe evrei ca pe niște suboameni. În cazul sârbilor, ura față de bosniaci a fost declanșată de o serii de campanii mincinoase, culminând cu informația complet eronată că bosniacii hrăneau leii de la o grădină zoologică cu bebeluși sârbi.

Ar putea oare omenirea să prevină în viitor acest lucru? Da, s-ar putea preveni prin educație și prin conștientizarea faptului că regulile sunt arbitrare și, chiar dacă acum te afli într-un grup favorizat, mâine regulile s-ar putea schimba drastic și ai putea ajunge să faci parte dintr-un grup ostracizat.

Ce ne așteaptă în viitor?

Secretul înțelegerii succesului nostru – și oportunitățile noastră viitoare – constă în capacitatea enormă a creierului de a se adapta, cunoscută sub numele de plasticitatea creierului.

S-ar putea extinde toate capacitățile noastre senzoriale? Multe experimente realizate cu succes ne dau speranțe în acest sens.

S-ar putea transfera toate informațiile noastre într-un computer? Știința afirmă că da, iar aceasta ar fi calea spre nemurire.  Dar am mai fi oare tot noi?

Sunt mult informații și ipoteze fascinante în carte, dar vă las plăcerea să le descoperiți.

”Specia noastră abia acum descoperă instrumentele prin care putem să ne modelăm destinul.

De noi depinde cine vom deveni.”

Vă recomand cartea, cu siguranță după lectura ei îi veți înțelege mai bine pe cei din jur, dar și pe voi înșivă!

Cartea „Creierul. Povestea noastră” de David Eagleman poate fi comandată pe cartepedia.ro

Recenzii și prezentări cărți Editura Humanitas

Recenzii și prezentări cărți de nonficțiune