Crucea de cenușă de Antoine Sénanque, Editura TREI – fragment în avanpremieră

Crucea de cenușă

Antoine Sénanque

Editura Trei

Colecția Fiction Connection

Titlu original: Croix de cendre – 2023

Limba originală: franceză

Traducere: Liliana Urian

Nr. pagini: 400

ISBN: 978-606-40-2372-8

Format: 130x200mm, paperback cu clape

Antoine Sénanque s-a născut în 1959, este medic neurolog și autorul mai multor romane, printre care Blouse (2004), La grande garde (Prix Jean Bernard, 2007), L’ami de jeunesse (Prix Découverte Figaro Magazine, 2008), Salut Marie! (Prix Version Femina, 2012) și Que sont nos amis devenus? (2020).

În 1367, doi tineri frați dominicani pleacă la Toulouse pentru a găsi pergamentul de care starețul lor are nevoie ca să-și scrie memoriile. Însă povestea vieții acestuia și a întâlnirii sale cu Eckhart de Hochheim, teolog mistic și predicatorul cel mai admirat al creștinătății, riscă să zguduie Biserica. În plus, ea ar dezvălui adevărul despre originile marii epidemii de ciumă, Moartea Neagră, care a devastat Europa în 1348.

Într-o carte excepțională, deopotrivă roman de aventuri și frescă istorică, Antoine Sénanque împletește destinele unor personaje reale și fictive, ne poartă în inima Evului Mediu și ne povestește despre războaie, Inchiziție, persecuții și trădări, dar și despre prietenie, curaj și puterea credinței.

„Crucea de cenușă ne poartă într-o Europă în care mănăstirile sunt numeroase, mântuirea sufletului e o prioritate, iar diavolul, o prezență de care nu te îndoiești.“ – Le Figaro

„Un roman care îmbină erudiția istorică, intriga polițistă și o atmosferă monahală.“ – Le Monde

„Suspans uimitor și intrigi în culisele Bisericii din secolul al XIV-lea… Acest roman selecționat de juriul Premiului Goncourt îi va încânta pe cititorii nostalgici după Numele trandafirului de

Umberto Eco.“ – Ouest – France

„Crucea de cenușă este un roman la fel de luminos precum cele mai frumoase pagini ale unui manuscris și la fel de întunecat precum ciuma!“ – France Info

Fragment din cartea Crucea de cenușă:

CAPITOLUL 41 Mirosul păcatului

Departe de casa Seilhan, un bărbat singur medita. Obiectele din aur din camera lui și parfumul de tămâie nu aveau nimic în comun cu austeritatea odăilor inchi­zitorului, dar îi plăcea să se lase dus cu gândul la acele locuri pentru a regăsi un frate demn de încrederea lui.

Papa strângea în pumn nota Consiliului. În ea era examinată finanțarea noii cruciade pe care o promisese creștinătății… Examinată… Cum îndrăzneau? Nu mai tolera puterea acestui cerc asupra decretelor lui. Membrii săi nu se temeau să le dezbată în prezența lui. Se credeau egalii săi. Egalii săi! El, succesorul apostolului Pavel, suve­ranul pontif și vicarul lui Christos pe pământ, a cărui au­toritate nu era supusă decât lui Dumnezeu. Inchizitorul îi dăduse dovezi că dominicanii din Consiliu puneau în discuție această filiație sacră. Îl tratau ca pe un „arendaș“ însărcinat să administreze câmpurile Bisericii pentru ei. „Un arendaș!“, repeta el cu furie când părăsea acea sală în care toți ar fi trebuit să îngenuncheze în fața lui.

Funcția pe care o deținea făcuse din existența lui un spațiu steril, un loc lipsit de probitate și de afecțiune. Ni­meni nu primea atâtea mărturii false. Fidelitate, loialitate, devotament… Nu era înconjurat decât de suflete servile și ipocrite.

Inchizitorul era singurul care nu‑i înșelase așteptările și el îl respecta. Nu doar pentru inteligența și cultura lui. Considera că are virtute și un elan pe care inima lui obosită îl pierduse. Acest om detestat, ridiculi­zat și frate întru singurătate știuse să‑și păstreze intactă ardoarea pentru justiție. A lui se uzase. În acest palat din Avignon pe ale cărui largi culoare treceau atâția oameni meschini și atâtea pasiuni neînsemnate, papa se gândea adesea la silueta rotofeie a acestui confrate îndepărtat. Ea era pe măsura locului și a timpului. Și ecoul pașilor săi grei aproape de ai lui îi însoțea prietenește umorile melancolice.

Lui Guillaume îi era frig. Inchizitorul îi întinse pă­tura care îi acoperea picioarele și ceru să fie ațâțat focul. Ridicându‑și cu greutate trupul durduliu, el refuză aju­torul fratelui pe care‑l chemase și merse câțiva pași prin încăperea înghețată. O tuse seacă îl apucă pe Guillaume, care încerca să‑și recapete suflul printre accesele violente. Inchizitorul propuse să pună pe cineva să‑l conducă, ceea ce starețul refuză. Medicul de la casa Seilhan putea să‑l primească la infirmerie, dar Guillaume răspunse că nu avea nevoie de îngrijiri.

Inchizitorul aprecia în sinea lui tăria sufletească a oaspetelui său. Luă loc alături de el și zise cu o voce liniștitoare:

— Ai scris o carte de confesiuni, Guillaume. Caravana nu este un păcat pe care l‑ai comis tu. Nu ordinul domi­nican se va înfățișa în curând în fața lui Dumnezeu, ci doar tu singur. Tu va trebui să răspunzi pentru propriile păcate. Și știu că există în paginile pe care le‑ai scris adevărul despre un dușman al credinței, un om pe care l‑ai slujit și deci l‑ai ajutat să corupă atâtea minți sim­ple și pure. Greșelile lui sunt și ale tale și trebuie să le mărturisești pentru a spera la iertarea lor.

El își ridică în semn de închinare cupa goală.

— Pentru stăpânul tău! zise el cu ironie. Închin această cupă goală în onoarea lui. Este ceea ce merită toți oa­menii de altfel, cupe goale pentru a ciocni în sănătatea destinelor lor mizerabile.

— Eckhart avea mai multă ambiție decât tine în ceea ce‑i privește pe oameni.

— Uniunea cu Dumnezeu, ce să‑ți spun… oftă inchizi­torul. Maestrul tău era un fanatic, Guillaume. Cum poți să‑i aperi memoria?

— Nu memoria lui o apăr, ci operele lui.

— Tocmai, operele lui… se spune că le răspândești și că, în secret, călugării tăi le copiază fără încetare.

— Nu‑i adevărat.

Inchizitorul se încordă.

— N‑am terminat cu Eckhart, Guillaume. Biserica nu l‑a pedepsit niciodată așa cum merita. Un om de o asemenea anvergură nu merita o pedeapsă atât de ridicolă precum cenzurarea câtorva fraze din discursurile lui.

Își puse mâna grea, care purta inelul, pe cea a starețului.

— De altfel, ar însemna să‑i aduc omagiu stăpânului tău dacă l‑aș onora cu o condamnare pe măsură. N‑am cunos­cut niciodată un om atât de ilustru. Ce crezi? Care este, după părerea ta, pedeapsa care ar fi demnă de Eckhart?

— Odihna, răspunse Guillaume.

Inchizitorul își retrase mâna.

— Sunt sigur că mai cultivi semințe diabolice în grădina ta de la Verfeil. Am găsit niște predici care purtau marca scriptoriului tău.

— De mult timp nu mai copiez predicile lui Eckhart, zise Guillaume. Datoria mea a încetat odată cu moartea lui.

— Moartea lui? Au trecut aproape patruzeci de ani de atunci, te‑am ascultat când ai depus mărturie în fața Cu­riei care te interoga despre sfârșitul maestrului tău. Și am simțit ceva… Păcatele au un miros, Guillaume. La tribunal, închid adesea ochii și‑i cer acuzatului să tacă pentru a adulmeca parfumul cuvintelor pe care tocmai le‑a rostit în apărarea lui. Cuvintele vinovaților put. Și cuvintele tale despre dispariția maestrului tău în apele Rinului aveau același gust de stricat. Eckhart era un băr­bat viguros și flacăra lui interioară era destul de puternică pentru a rezista la atacurile timpului și poate chiar la marea urgie prin care am trecut cu toții.

— Eckhart a murit cu mult înaintea ciumei.

— Minți! Am dovada că era în viață după 1328, dată la care ai declarat decesul lui. Am mărturia unui frate ospitalier care l‑a primit la o comanderie din Savoie și tu erai prezent. Ai mințit, Guillaume. Ai trădat Inchiziția și ți‑ai trădat Biserica.

— Și chiar dacă Eckhart ar fi trăit douăzeci de ani sau o sută de ani mai mult, ce importanță are? Astăzi nu mai e nimic de făcut, el și‑a găsit sfârșitul și al nostru se pregătește. La asta ar trebui să te gândești.

Inchizitorul contempla focul arzând în vatră și mur­mură ca pentru sine:

— Dacă a trăit chiar și numai o zi în plus, această zi a scăpat de judecată.

După câteva clipe, și‑a apropiat capul masiv de foc și a scuipat în jar. Guillaume a auzit sfârâitul salivei.

— Vezi, zise el, asta înseamnă să arzi un eretic. În­seamnă să arzi un scuipat.

Guillaume nu‑l mai asculta. Confesiunea lui nu era încă pe deplin terminată. Inchizitorul nu știa adevărul despre destinul maestrului său. Numai el singur îl știa și numai el suferea.

CAPITOLUL 42 Eckhart pe rug

„Eckhart“, acest cuvânt răsuna în țeasta tunsă a inchizitorului cel gras. Nu încetase niciodată să răsune precum clopotele care băteau orele la casa Seilhan. Toată viața lui, inchizitorul luptase împotriva Spiritului Liber, a beghinelor, a misticilor de peste tot. Dar, de fapt, nu se luptase niciodată decât cu un singur om. Vocea ereziilor era cea a lui Eckhart, cel mai mare Iuda al creștinătății, care îl promitea pe Dumnezeu tuturor. Nebunia lui continua să alimenteze cele mai grave impietăți pen­tru care trimisese pe rug oameni care nu erau adevărații vinovați. Toți cei care susțineau că Biserica este inutilă, care‑i disprețuiau pe papă, pe călugări, care disprețuiau sacramentele. Toți cei care nu se bazau decât pe propriile forțe spirituale, care se simțeau capabili de Dumnezeu, toți aceia erau fiii lui Eckhart.

Inchizitorul îi vânase pe cei nesupuși, acuzați că po­sedă scrieri ale maestrului. Arsese sute de pagini din pre­dicile lui, dar nu avusese acces la bibliotecile mai-marilor regatului, nici la cele ale intelectualilor și universitarilor care mai păstrau copii ale lor. Învățătura lui Eckhart era acum o erezie de bogătan.

Devianțele care îi seduceau pe săraci erau zgomo­toase și ușor de strivit, ele antrenau mulțimi ale căror țipete sfârâiau bine în flăcări, dar niciun sunet nu ieșea din cabinetele secrete ale erudiților care studiau gândirea lui bolnavă. Ea se propaga încet de sus. Rădăcinile ei erau în cerul lumii, prea înalte pentru a fi tăiate. Niciodată un om nu i se păruse mai periculos.

Cuvintele… cuvintele lui Eckhart ascundeau corupția lor. Nu infectau mintea precum remușcările sau aminti­rile rușinoase care ne măcinau în adâncul sufletelor noas­tre. Miasmele lor nu se formau în mlaștini sau în locuri de putreziciune. Moartea nu le însoțea și ele nu îngrozeau pe nimeni. Ele vrăjeau. Vaporii lor urcau subtil pentru a trezi o dorință lascivă. Farmecul lor era acela al târfelor care te duc pe drumurile damnării. Cuvintele lui Eckhart aveau o asemenea frumusețe, gândea inchizitorul, pielea lor avea o asemenea catifelare, parfumul lor te subjuga, irezistibil. Ele trezeau dorințele cele mai ascunse, mai voluptuoase decât cele ale trupului. Ele tulburau sufletul. Îl atrăgeau precum cântecul sirenelor pentru a‑l rupe sau pentru a‑l înghiți în iluziile uniunii divine.

Pe vremea marii molime, șobolanii anunțau venirea răului, cohortele lor fugeau din fața dușmanului invizibil înainte de a fi nimicite. Cuvintele promiteau o epidemie și mai devastatoare. Ciuma șobolanilor ucidea creaturile, dar îl cruța pe Dumnezeu. Ciuma lui Eckhart îl trăgea spre pământ, îl scotea din cer aducându‑l la îndemâna omului, altfel spus în bătaia armei. Fără distanța de ma­jestate, inima lui Dumnezeu era descoperită. Era de ajuns s‑o ochești.

Inchizitorul propusese de mult timp redeschiderea procesului, dar Consiliul se opusese. În pofida rătăcirilor lui, Eckhart rămânea un mare maestru dominican. Or, papa declarase în mod categoric, procesul nu va putea să se deschidă decât cu acordul ordinului, ceea ce, în ochii tuturor, era imposibil. Velinul lui Guillaume înlătura aceste obstacole. Și așa va fi, gândea inchizitorul, căci nu se făcuse dreptate. Operele lui fuseseră cenzurate, dar omul nu fusese condamnat și distanța de majestate care garanta suveranitatea absolută a lui Dumnezeu nu fusese răzbunată așa cum o merita.

Nimic din procedură nu‑l împiedica să redeschidă un proces împotriva unui acuzat mort, dacă apăreau do­vezi noi. În ultimul secol, la Carcassonne, fuseseră arse osemintele unei femei care primise infamul sacrament al catarilor înainte de a muri.

Inchizitorul își jurase să ardă osemintele lui Eckhart! Ideea îi făcea pielea imensului său corp să se înfioare și ciliciul pedepsea această exaltare ca pe o dorință vino­vată. Instruise numeroase procese postume în cariera lui. Șaizeci și nouă de exhumări, dintre care trei ale unor preoți vinovați că au asistat la „eretizări“. Prezența trupului unui eretic profana cimitirul. Era o datorie să‑i exhumezi rămășițele blestemate care erau aruncate în niște saci, agățați de șeile cailor pentru a fi purtate pe străzi, strigându‑se numele necredinciosului, înainte de a‑i arde oasele, de a i le zdrobi și de a i le împrăștia peste bălegar.

Nu contează că trupul lui Eckhart nu putea fi smuls din odihna lui veșnică. Noua Inchiziție ar convoca spectrul spiritului său. Procesul lui Eckhart ar fi procesul tuturor intelectualilor care denaturau cuvântul lui Christos. Inchi­zitorul îi cunoscuse îndeaproape. Se luptau în universități pentru a‑și impune dogmele și ideile filosofice. Comentau summae[1], pentru care nu‑ți ajungea o viață întreagă să le citești. Propria cultură făcea din el un membru al familiei lor. Ea nu era o hrană bună pentru corpul Bisericii care avea nevoie de credință și de inocență.

— Vorbești ca un franciscan, îi spusese Guillaume au­zindu‑i cuvintele.

— Trebuie să crezi pur și simplu, îi răspunsese el. Iată secretul unei religii puternice.

— Te mai interesează religia, Louis?

— Mă interesează justiția.

Clopoțelul inchizitorului făcu să apară un frate sfrijit aducând pe o tavă două cupe de ceai de plante aburind. Îl anunțase pe Guillaume că avea de gând să deschidă o nouă procedură împotriva maestrului său. Procesul postum al lui Eckhart va avea loc pe mormântul Consiliului domini­canilor. Reîntemeierea Inchiziției ca tribunal universal le va reduce dominația la zero. Umilirea ordinului lor le va provoca prima rană și procesul lui Eckhart va fi sabia.

— Pleci la război foarte târziu.

— Inchiziția e pe moarte, Guillaume, și nu‑și mai re­vine de pe vremea ciumei, continuă el după ce luase o gură bună din băutura fierbinte, fără să pară că a simțit arsura. Știi cum numesc oamenii marea epidemie? Bi­ciul lui Dumnezeu. Este numele pe care îl dădeau tri­bunalului meu. Dar brațul care i‑a pedepsit s‑a abătut asupra lor mult mai puternic decât al meu. Ciuma e cea care a redresat creștinătatea. Niciuna dintre pedepsele noastre, niciuna dintre torturile noastre nu i‑ar fi putut îngrozi pe păcătoși atât de mult. De atunci, poporul face penitență. În Germania și de‑a lungul Rinului, între Basel și Strasbourg, grupuri de laici se adună pur și simplu pen­tru a‑i ajuta pe alții. Singura lor aspirație este să‑L imite pe Christos. Sunt numiți „prietenii lui Dumnezeu“. Ar trebui să li se spună „prietenii ciumei“. Nu sunt amenințați de erezii fiindcă ei nu stau să cugete. Ei nu gândesc credința, ci o trăiesc. Pur și simplu. Ciuma a ucis gândirea. Ideile au murit în căruțele care duceau trupurile victimelor ei. Catastrofele au acest efect asupra umanității, ele ucid ambițiile. Redau lumii smerenia și fac inchizițiile inutile. Prietenii ciumei nu vor încerca niciodată să atingă cerul. Ei îl consideră pe Iisus un model de viață. Iisus, omul, nu fiul lui Dumnezeu. Înălțarea omului, Guillaume, este altitudinea viitorului. Nimeni nu va vrea să urce mai sus.

— De aceea vrei să arzi rămășițele lui Eckhart, pentru ca nimeni să nu se înalțe mai sus?

— Nu, pentru binele lumii. Religia trebuie să supraviețuiască. Ea este garanția oricărei justiții. Oamenii au nevoie de legi cerești. Cele pe care le‑au scris cu propriile mâini nu rezistă la suferințele pământești și, fără Biserica pe care maestrul tău voia s‑o distrugă, barbaria lor va distruge tot.

— Ai foarte puțină stimă pentru aproapele tău.

— Nu există decât doi mari inchizitori capabili să in­spire destulă frică pentru a ține în frâu turma noastră: Dumnezeu și ciuma. Dumnezeu va face ca justiția să fie respectată, Guillaume, cu mai puțină vărsare de sânge. Dumnezeu sau ciuma, va trebui să alegem.

— Ți‑ai pierdut sufletul, Louis.

— Nu, singura mea ambiție este să protejez credința. Voi duce velinul la Avignon, îl voi înmâna papei și voi zdrobi orgoliul dominicanilor cu el! Nici nu‑ți închipui, Guillaume, ce‑o să fac cu amintirile tale. Ele vor marca sfârșitul tuturor tribunalelor corupte și își vor avea locul în istoria Bisericii. Nu mă reduce la acest meschin perso­naj fără onoare, pe care‑l vezi în mine! Purpura nu va fi haina avidității mele, ci a credinței mele în justiție.

Guillaume se simțea obosit, dar prezența inchizito­rului producea o impresie nelămurită în inima lui, un soi de calm care îl reținea alături de el. Nimic misterios, doar sentimentul de a fi într‑o companie plăcută cu sine însuși. De mult timp, funcția lui de stareț și conducerea fraților de la Verfeil făcuseră această companie tristă și supără­toare. Responsabilitatea conducerii sufletelor smulsese toate resturile de nepăsare care mai supraviețuiau într‑al lui. Nu încetase să lupte cu sine însuși ca să‑i protejeze pe ai săi, să le supravegheze cuvintele, conduita, deciziile și să reziste la propriile umbre. Stând în fața inchizitorului, avea, în sfârșit, un adversar exterior cu care să se lupte, binecuvântare pe care nu o primeau toți oamenii.

— Dă‑mi velinul, Guillaume, și jur în fața lui Dumne­zeu că‑ți voi elibera fratele!

Starețul ceru permisiunea să se retragă. Inchizito­rul puse să fie condus după ce îi recomandase să‑și cântărească bine decizia. Nu avea să‑i mai aștepte mult răspunsul.

Trecând pragul casei de oaspeți, Guillaume se simți împăcat. Îndoiala îl părăsise. Velinul nu va sfârși în pivnița cu relicve a unui palat, în Avignon sau la Roma, lângă coroanele de spini și cuiele adevăratei cruci pe care cruciații le aduceau de la Ierusalim. Cufere întregi pline de cuie care l‑ar putea crucifica de zece ori pe Chris­tos… Velinul era un mesaj de adevăr pentru lume și nu aparținea nimănui.

[1] Operă de sinteză a cunoștințelor despre un subiect. (N.a.)