Cu un pas prea departe de Tina Seskis, Editura Trei

Cu un pas prea departe

Tina Seskis

Editura Trei

Nr. pagini: 376

Titlu original: One Step Too Far

O căsnicie fericită. Un fiu superb. Un cămin perfect. Atunci ce anume o face pe Emily Coleman să se trezească într-o dimineaţă şi să-şi schimbe radical destinul, plecând de acasă şi lăsând în urmă tot ce a construit? Într-o Londra mai mult ostilă decât prietenoasă, cu un nume nou, cu o profesie nouă, dar cu aceleaşi vinovaţii şi coşmaruri, Emily încearcă să se reinventeze şi s-o ia de la capăt. Însă nu poate scapă de fantomele trecutului, care continuă să o bântuie. Şi curând, va trebui să se confrunte cu urmările faptelor sale – o descoperire şocantă care s-ar putea să o împingă cu un pas prea departe…

„O carte care te bântuie.“ – The Sun
„Thrillerul psihologic al Tinei Seskis ţine cititorul în suspans până în ultima clipă.“ – US Weekly
„Un roman zguduitor despre ce preţ trebuie să plătim când evadăm din propria viaţă.“ – Kirkus Reviews

Fragment:

„Mă trezesc plângând, se pare că n-am scăpat de visele clin viaţă mea anterioară. Rămân întinsă în pat, e prea devreme să mă scol. Găsesc sub pat ziarul vechi cumpărat din Crewe şi mă cufund în Sudoku, atacând de dată asta careul mai dificil, reuşesc să-l rezolv şi mă simt oarecum mulţumită de mine, de parcă ar fi cine ştie ce realizare. Mă silesc să merg la bucătărie să mănânc, după care fac lln dus şi mă îmbrac în vestimentaţia reaccesorizata, sim-tindu-mă tot complexată. Nu arată tocmai cum trebuie, poate nu-i încă în stilul lui Cât, oricare ar fi el. Am o senzaţie apăsătoare când ies din casă, însă, că întotdeauna, mă simt ceva mai bine după ce părăsesc locul ăla. E aşa o uşurare că nu mă ştie nimeni aici, că nu trebuie să-mi fac griji că mă arată cineva cu degetul şi mă bârfeşte. Angel ml-a zis să iau metroul până la Covent Garden şi de acolo w ijunge repede pe jos până la Shaftesbury Avenue şi nu mai trebuie să schimb. Mi-a împrumutat un ghid de bu-hmar al oraşului, aşa că azi mă simt mai sigură pe mine, ştiu pe unde s-o iau. Metroul e de-a dreptul scârbos. în vagon miroase a ranspiratie — transpiraţie proaspătă de la băieţii care se duc la birou, transpiraţie veche de la oamenii care probabil că au de-a face cu băi că a mea, aşa că nu s-au mai spălat de mult, şi transpiraţie permanentă, pătrunsă adânc în scaune de-a lungul zilelor, lunilor şi anilor sl care se evaporă acum prin acţiunea valului de arşiţa ne-obişnuit din ultima vreme. Genul asta de transpiraţie îmi face cel mai mult greaţă, aşa că rămân în picioare cu toate că sunt scaune libere şi mă ţin de bară galbenă, un pic deasupra unei mâini bine îngrijite, de culoare închisă, cu fluturaşi în vârful degetelor. Posesoarea mâinii pare agitată — poate întârzie la serviciu aşa că îşi bătaie şi vântură fluturaşii, se tot uită la ceasul de la mâna cealaltă şi bate încet din piciorul drept, încălţat în nişte pantofl tare frumoşi, parcă pentru a comandă trenului să go-nească şi mai tare prin tunelul negru.
Caut un internet cafe că să-mi completez CV-ul. Trebuie să-mi trec nouă adresa, noul număr de telefon şi noul nume mai scurt. Mă frustrează că n-am acces la internet şi regret că la magazinul de telefoane am insistat să cumpăr cel mai ieftin model, mai bine îl ascultăm pe vânzătorul ăla de treaba în loc să mă port că o clientă nesuferită. Resimt imposibilitatea de a intră pe Google că pe o nouă pierdere, o nouă absenţa, aşa că mă decid pe loc că, dacă o să-mi găsesc repede o slujba, n-am încotro, va trebui să sparg nişte bani că să-mi iau laptop sau un telefon din ăla scump, conectat la internet. Păcat că nu pot să-l întreb pe Ben, el ar şti sigur ce-mi trebuie. îmi iau gândul. Nu am cum să-l întreb.
Nu dau peste niciun internet caf, credeam că o să fie uşor, aşa că opresc nişte trecători că să-i întreb, însă nimeni nu ştie, cei mai mulţi n-au nevoie de-aşa ceva, doar au internet la ei acasă şi la serviciu, sunt conectaţi la restul lumii. O las baltă şi încep să bat străzile la plare, căutând aiurea, fără direcţie, cu plânsul iar în gât, până când văd nişte fete cu părul nepieptănat, murdar, şi cu piercing în nas, purtând fuste scurte, că de majorete, cu colanţi şi tenişi în picioare. Cu toate că nu mă simt în stare, le întreb pe ele, şi deşi ele vorbesc engleză foarte prost, ştiu unde e un internet cafe şi mă trimit înapoi spre Leicester Square. „