Cutiuța cu surprize romantice – gânduri și recomandări Tyna

Pe soțul meu aș fi putut să-l cunosc încă din copilărie, ținând cont că am locuit în același cartier, în blocuri învecinate, am urmat aceleași școli, am învățat în aceleași clase și am avut aceiași profesori, eu fiind însă cu un an mai mică. Ne-am cunoscut însă abia la facultate, când am ajuns în aceeași grupă, el făcând armata timp de un an înainte de începerea studiilor universitare, așa cum se obișnuia atunci. Timp de trei ani de zile, am fost cei mai buni prieteni, schimbând cursuri între noi și mergând adesea împreună pe drumul spre și dinspre facultate. El a fost cel care a făcut primul pas, conducând relația noastră în zona romantică. La început, am fost ușor sceptică, deși îmi plăcea mult de el, temându-mă să nu stricăm astfel o relație perfectă de prietenie, însă el era decis să nu renunțe, mărturisindu-mi că se îndrăgostise de mine încă din primul an. Doi ani mai târziu ne-am căsătorit și, de aproape trei decenii, consider că a fost cea mai bună decizie din viața mea, el dovedindu-se a fi, cu adevărat, sufletul meu pereche.

Cu puțin timp înainte de a ne căsători, am descoperit o întâmplare amuzantă din trecutul nostru. În clasa a VII-a, soțul meu a câștigat premiul I în clasa lui. La acea vreme, premianții locului I purtau o coroniță pe cap la festivitatea de premiere, însă părinții lui au considerat că era prea mare pentru o astfel de podoabă și nu i-au cumpărat-o. Întrucât toți ceilalți premianți ai locului I de la celelalte clase aveau coronițe, diriginta i-a împrumutat o coroniță de la cineva pentru a o purta pe cap când se urca pe podium și își primea premiul. De la cine credeți că a luat-o? De la mine! Culmea e că nici eu nu știusem, până când mi-a povestit el, pentru cine îmi ceruse coronița profesoara mea 😍Este doar una dintr-un lung șir de coincidențe, majoritatea dintre ele fericite, care mi s-au întâmplat de-a lungul vieții.

Melodia mea romantică preferată, încă din momentul în care a fost lansată în anul 1986, este ”Lady in Red” de Chris De Burgh.

La nunta fiicei noastre s-a cântat această melodie și, poate că pentru că eram îmbrăcată în roșu, cameramanul ne-a filmat, pe tot parcursul melodiei, doar pe mine și pe soțul meu. 💝

Luna de miere am petrecut-o la Predeal și am multe amintiri frumoase legate de acea perioadă. Douăzeci și patru de ani mai târziu, am revenit în Predeal și am avut parte de un concediu minunat acolo, refăcând multe din traseele făcute în acea perioadă idilică de după căsătoria noastră, cum ar fi cel spre Cascada Urlătoare.

De cele mai surprinzătoare coincidențe am avut însă parte la aniversarea a 25 de ani de la căsătorie când, printr-un concurs de împrejurări, s-a nimerit ca exact în acea perioadă să plecăm împreună cu un grup de prieteni în Republica Dominicană, o destinație de vis, cu peisaje extraordinare.

La puțin timp după ce am ajuns acolo, am găsit în camera de hotel o scrisoare prin care eram anunțați că ni s-a oferit o oră gratuită la un spa (care contra cost era 100 USD) și eram invitați să mergem să ne facem programarea. Deși sincer uimiți, nu puteam rata ocazia. Nimeni altcineva din grupul nostru nu mai primise o astfel de invitație și cu toții erau curioși de motivul invitației. Nu știu dacă avea vreo legătură însă, în urmă cu o seară, fuseserăm opriți de un fucționar al complexului hotelier și rugați să le oferim un feed-back. Le-am răspuns cu amabilitate, având o singură observație de făcut, anume aceea că la masă nu am găsit scobitori pe nicăieri. Inutil să mai spun că a doua zi erau scobitori pe toate mesele 😄După ce ne-am amuzat cu toții pe seama posibilei explicații, în seara dinaintea plecării am mai avut parte de o surpriză foarte plăcută. Un angajat al hotelului a bătut la ușă și ne-a oferit ”cu complimente din partea conducerii” o sticlă de șampanie și o tavă cu căpșuni trase în ciocolată! Nici până în ziua de azi nu sunt pe deplin lămurită de motivul acelor galanterii 😍

Să nu credeți însă că viața mea a fost un șir de întâmplări plăcute, amuzante și fericite. Destinul m-a pus la încercare adesea, m-am spart în bucăți și a trebuit să mă adun de mai multe ori. În urmă cu trei ani, viața mea a fost puternic zgâlțâită din temelii când, din senin și fără semne prevestitoare, soțul meu a fost diagnosticat cu o boală cumplită. Șocul a fost teribil. Lumea rămăsese aceeași ca până dinainte să primesc eu vestea, dar mie mi se părea că nimic nu e la fel, nici culorile, nici sunetele, nici măcar aerul pe care-l respiram. Ca o coincidență tulburătoare, în acea zi îmi apăruse pe site recenzia la cartea ”Fără speranță” de Colleen Hoover, iar eu mă simțeam de parcă întreg universul conspira împotriva mea. Ajunsă acasă, stăteam ca paralizată, incapabilă să fac nimic, cu o privire bântuită de parcă intrasem într-o altă dimensiune, guvernată de reguli necunoscute și în care nu știam cum să mă comport în continuare.

Paradoxal, cel care m-a încurajat a fost chiar soțul meu, care primise remarcabil de bine vestea: ”Nu suport să te văd așa descurajată. De ce nu citești o carte? Asta îți făcea plăcere întotdeauna.”. Deși îmi era teamă că nu mă voi putea concentra să citesc nimic, m-am dus totuși la raftul cu cărți necitite, iar prima carte pe care mi-a căzut privirea a fost ”O rază de speranță” de Amanda Quick. Încurajată brusc de titlu, am început să o citesc și, în scurt timp, am fost absorbită de poveste și am început să râd după câteva pagini, moment în care l-am auzit pe soțul meu spunând: ”Ce bine îmi face să te aud că râzi! Îmi era teamă că n-o să te mai aud râzând vreodată”. Am realizat atunci că, spre binele lui și al meu, era esențial să-mi regăsesc pofta de viață.

Peste două săptămâni trebuia să plecăm în Thailanda, având deja cumpărate biletele de concediu. Primul impuls a fost să ne anulăm concediul, însă doctorii au insistat să plecăm, întrucât până să iasă rezultatul de la biopsie oricum nu se putea începe vreun tratament.

Nu știu prin ce minune, eu și soțul meu am reușit să ignorăm sabia care plutea deasupra capetelor noastre și ne-am distrat ca doi copii în Thailanda de parcă, aflați la mii de kilometri de casă, luasem o pauză de la realitatea teribilă care ne aștepta la întoarcere. Am călărit tauri, ne-am plimbat pe spinarea elefanților, am vizitat temple budhiste și cluburi de noapte, am mâncat carne de crocodil și ne-am plimbat pe străduțele ce forfoteau de agitație.

Bula de fericire s-a spart brusc la revenirea în țară, rezultatul biopsiei confirmând, din păcate, diagnosticul inițial… În ultimii trei ani, am trecut de la agonie la extaz de mai multe ori. Ce m-a ajutat să mă ridic de fiecare dată? Pozitivitatea și simțul umorului, plus că am încercat mereu să-mi țin mintea ocupată, fie muncind, fie discutând cu alte persoane, fie pierzându-mă în universul unei cărți. Am citit ori de câte ori am avut o clipă liberă – seara înainte de culcare, în tren, în metrou sau pe holurile Institutului Oncologic. Incredibil cât de mult te poate ajuta și întări experiența altor persoane, fie ea reală ori imaginară.

Pe de altă parte, atât eu cât și soțul meu, am încercat să ne ascundem trăirile față de cei din jur. Lumea nu se simte confortabil în prezența persoanelor care se confruntă cu o tragedie în viața personală, idee subliniată foarte bine în ”Aripi de brumă” de Sylvia Day.

”- Durerea lui mă face să mă simt… stingherită. Adică, dacă spun ceva greșit?”

O prietenă cu care m-am reîntâlnit de curând și care abia acum a aflat de boala soțului meu, mi-a mărturisit că m-a invidiat de mai multe ori urmărindu-mi postarile de pe FB, în care apăream mereu zâmbitoare și fericită, de parcă nu mă apăsa nicio grijă. Să nu invidiezi niciodată pe nimeni, întrucât nu poți să știi ce se poate ascunde în spatele unui zâmbet…

În urmă cu o săptămână, o nouă analiză m-a bulversat din nou și iar am simțit că pământul îmi fuge iar de sub picioare, până când mi-am amintit o zicală: ”Nu crede în miracole. Bazează-te pe ele!”. Uneori, chiar ține… Orice problemă are o soluție, trebuie doar să o cauți și să speri că o vei găsi la timp.

”Dar cel mai greu este să rămân. Să trăiesc cu ideea de moarte. Să iubesc în prezența ideii de moarte. Cel mai greu este să iubesc, fără dată de expirare, fără calificative, fără plasă de siguranță. O iubire care cere acceptarea tuturor lucrurilor pe care nu le pot schimba. Iubirea care nu urmează un plan.”

M-au înduioșat și impresionat multe pasaje din carte, precum și mesajele transmise. Iubirea are marea capacitate de a acționa ca un balsam asupra sufletului, oferindu-i forța necesară de a lupta. Iar când trăirile sunt la intensitate maximă, prioritățile se schimbă, făcându-te să-ți reconsideri dorințele și obiectivele. Cartea se termină într-o notă pozitivă, finalul fiind oarecum deschis. Eu aleg să cred în varianta optimistă, întrucât viața are propriile ei resurse de miracole neașteptate, iar medicina avansează în ritm accelerat.

”Nimic nu este în viață pentru totdeauna. Dar dacă iubești pe cineva și ești iubit, ai putea găsi eternitatea. Sub orice formă și oriunde s-ar afla.”

În încheiere, vă voi recomanda două comedii romantice, foarte potrivite pentru luna iubirii, care pe mine m-au binedispus teribil – Amnezie cu surprize (Overboard), atât varianta originală din anul 1987 cu Goldie Hawn și Kurt Russell în rolurile principale, cât și varianta în oglindă din 2018, cu Anna Feris și Eugenio Derbez în rolurile principale.

Amnezie cu surprize (Overboard), 1987 – Umor și fantezie într-o combinație perfect dozată. Joanna, o bogătașă răsfățată de soartă, decide că a sosit vremea să schimbe ceva în viața ei. Alege, așadar, schimbarea cabinei ei de pe iahtul conjugal, refuzându-i, însă lui Dean, tâmplarul, plata pentru munca făcută. În timpul croazierei ce urmează, Joanna cade peste bord și este recuperată… de cine altul decât Dean! Amnezia totală a Joannei dă naștere unui intreg șir de aventuri (casnice) incredibile, din care este greu de ieșit, dar nu și imposibil: și, mai ales, nu cu buzunarele goale!