Dante Enigma, de Matteo Strukul, Editura Humanitas Fiction – recenzie

Dante: Enigma

(Dante enigma – 2021)

Matteo Strukul

Editura Humanitas Fiction

Colecția Raftul Denisei

Traducere din limba italiană de Gabriela Lungu

Nr. de pagini: 304

An apariție: 2022

MATTEO STRUKUL s-a născut pe 8 septembrie 1973, la Padova. A studiat Dreptul la Universitatea din Padova și a obținut titlul de doctor în Drept European la Universitatea Ca’ Foscari din Veneția. După cum declară el însuși, trăiește în mai multe locuri, împărțindu-și timpul între Padova, Berlin și Transilvania. Este romancier, autor de proză scurtă și eseist, scenarist, autor de benzi desenate (a publicat în 2019 primele două volume dintr-o trilogie despre Vlad Ţepeș), traducător, jurnalist și profesor de scriere creativă. În anul 2009, împreună cu Matteo Righetto, a pus bazele mișcării literare SugarPulp, devenind curând și directorul artistic al Festivalului SugarCon. Din 2015 este directorul artistic al Festivalului Chronicae, primul festival italian dedicat exclusiv romanului istoric. A publicat până în present 14 romane, proze scurte, două biografii muzicale și romane grafice. Romanele sale istorice sunt bestselleruri în Italia, fiind traduse în 20 de limbi. În 2017 a primit prestigiosul premiu Bancarella pentru primul roman din tetralogia I Medici, ale cărei volume (Una dinastia al potere, Un uomo al potere, Una regina al potere, Decadenza di una famiglia) au apărut în perioada 2016–2017. În 2018, Matteo Strukul a publicat două romane istorice: Giacomo Casanova. Sonata inimilor frânte (Giacomo Casanova. La sonata dei cuori infranti; Humanitas Fiction, 2019), distins cu Premiul Emilio Salgari, și Michelangelo ereticul (Inquisizione Michelangelo; Humanitas Fiction, 2021), fiecare ajungând în vârful topurilor de vânzări din Italia.

În 2021, când s-au împlinit 700 de ani de la moartea lui Dante, Matteo Strukul a publicat romanul de față, care ne oferă o imagine inedită asupra tinereții florentinului și evenimentelor legate de geneza Divinei Comedii. Romanul Dante: Enigmă a ajuns imediat după apariție în vârful topurilor de vânzări din Italia.

Florența, 1288. Un oraș sumbru, terifiat, aflat în mâinile lui Corso Donați, conducătorul guelfilor cel însetat de sângele ghibelinilor care i-au măcelărit aliații la Pieve al Toppo. În acest teatru al apocalipsei se mișcă Dante Alighieri: demn, curajos, devotat lui Beatrice, dar nevoit să trăiască alături de soția să Gemma, prieten cu Giotto, iubitor de poezie și artă, dar chemat să-și facă datoria pe câmpul de lupta. Dante va înfruntă moartea la Campaldino, într-o zi sângeroasă care a schimbat cursul istoriei. Bărbat zbuciumat, războinic lucid, poet îndrăgostit - un Dante necunoscut.

Acum mai bine de trei ani, l-am descoperit pe Matteo Strukul prin intermediul romanului „Casanova. Sonata inimilor frânte”. Ulterior, am avut plăcerea să aprofundez stilul autorului prin lectura romanului „Michelangelo ereticul”. Așadar, am continuat promenada prin galeria de personaje vestite readuse în prim-plan de autorul din Padova cu această apariție, cea mai recent tradusă pe piața noastră de carte, în aceeași colecție – Raftul Denisei – care ne prilejuiește o nouă întâlnire cu romanul de ficțiune istorică de calitate: „Dante: Enigma”.

Matteo Strukul a ales, precum în romanele anterioare, încă o personalitate de marcă a culturii italiene, pe nimeni altul decât Dante Alighieri, autorul operei „Divina comedie”, una dintre cele mai celebre lucrări poetice din Europa medievală, cu scopul de a capta o porțiune din viața lui și de a-l aduce mai aproape pe omul Dante, de a-l plasa în contextul epocii sale. De altminteri, și în romanele precedente autorul a folosit aceeași tehnică, aceea de a reda câțiva ani din viața personalităților pe care a pus lumina reflectorului, o perioadă scurtă de timp, însă semnificativă pentru destinele celor în cauză. În acest caz anume, cele trăite de către Dante între 1288 și 1293 vor pune bazele viziunii sale, care la rândul ei va duce la scrierea Divinei comedii.

Romanul este format din patru părți: Neliniștea (Vara anului 1288), Frica (Iarna 1288-1289), Furia (Primăvara anului 1289) și Întoarcerea (Primăvara anului 1290), urmate de un epilog – Rebeliunea (Iarna 1292-1293).

Începutul îl plasează pe Dante în Florența sa de baștină, drept un tânăr care visa la poezie și arte, căsătorit cu tânăra Gemma Donati, verișoara puternicului Corso Donati. Căsătoria fusese aranjată, iar Dante era îndrăgostit de la distanță, încă din copilărie, de Beatrice Portinari, pe care o vedea drept idealul feminin, simbolul frumuseții și al purității. Accentul romanului în această privință cade însă mai puțin pe Beatrice și mai mult pe personalitatea Gemmei, o tânără soție care nu dorește altceva decât afecțiunea unui soț prea distant. Gemma este cea care încearcă să țină frâiele gospodăriei, în timp ce Dante e preocupat de scrierile și visurile lui.

Iată însă că vremurile tulburi nu-i permit acestuia să își ducă existența pe care și-o dorește, iar conflictul dintre guelfi și ghibelini îl va prinde și pe el în vârtejul său.

Ne aflăm într-o epocă de profunde frământări între diversele orașe italiene, fiecare arborând cauza uneia dinte facțiuni: fie guelfi, susținători ai Papei, fie ghibelini, cei devotați împăratului (romano-german). Florența este guelfă, înfruntările din acea perioadă escaladează, ducând la numeroase operațiuni militare efectuate de către cele două tabere, iar Dante este nevoit să participe la lupte.

De această dată, Matteo Strukul nu lasă reflectorul numai asupra personajului emblematic, cel la care se referă titlul romanului și a apropiaților săi (cum ar fi cei doi prieteni din lumea artelor, Guido Cavalcanti și pictorul Giotto, prinși și ei în aceleași împrejurări războinice), ci îl tot mută de la un personaj istoric la altul, aparținând ambelor facțiuni, creând momente puternice de surprindere a diverselor puncte-cheie, care vor duce la confruntarea majoră din roman, bătălia de la Campaldino. Dante este nevoit să vadă ororile războiului la prima mână, să trăiască cu teama de a ucide sau a fi ucis, de a-și ține în frâu firea plină de emoție și boala care îi provoacă atacuri în momentele cele mai nepotrivite. Totodată, el trebuie să facă față pierderii Beatricei și să își pună de acord mintea și inima, pentru a lămuri propriile sentimente încurcate pe care le are pentru soția sa, Gemma.

Dante nu e portretizat drept un erou invincibil, ci ca un om pus în fața unor situații dificile, peste care trebuie să treacă așa cum poate. Diferența dintre caracterul său, firea îndreptată către artă și cel care trebuie să își îmbrace armura, să ridice spada și să pornească la luptă sunt generatoare de tumult interior.

Personajele alese pentru a completa acest tablou de sfârșit de secol XIII florentin sunt diverse și bine creionate – oameni politici, oameni de arme, de la cei faimoși la soldați de rând și nu în ultimul rând femeile – cele care trebuie să îndure consecințele pornirilor bătăioase ale bărbaților și să-și vadă căminul sfărâmat. Capuana, soția nobilului Ugolino, cel condamnat să piară de foame într-un turn, împreună cu fiii și nepoții săi, este un astfel de exemplu, iar povestea ei și a ostașului Lancia este una bine inserată în carte, o poveste cu final fericit, care oglindește modul în care viața merge înainte, chiar și în mijlocul vicisitudinilor.

Pentru a putea crea, Dante trebuie să facă pace cu el însuși. Cei din jur nu îi pot desluși enigma, cade în sarcina lui acest lucru. Nosce te ipsum.

Descrierea bătăliei de la Campaldino poate ridica o chestiune importantă: dacă Dante Alighieri ar fi pierit în acea confruntare sângeroasă, evident, n-ar mai fi existat „Divina Comedie”. Oare câte capodopere, câte invenții, câte acte de creație și de cultură au fost anulate de miile de bătălii purtate de-a lungul secolelor? Câte idei geniale nu au văzut niciodată concretizarea, fiindcă autorii lor au pierit de timpuriu în diverse conflicte, care până la urmă nu au rezolvat nimic? Pe de altă parte, o concluzie e clară: omenirea nu s-a schimbat din epoca medievală încoace, cel puțin nu în părțile esențiale. E doar o spoială aurie care ascunde tot plumb și fier.

Un roman cu caracter istoric mai pronunțat, unde autorul a păstrat un echilibru între prezentarea personalității protagonistului și a cadrelor epocii în care e plasat. În anumite sensuri, de astă dată s-a îndepărtat puțin de picarescul lui Casanova, dar și de efigia mai degrabă severă a unui Michelangelo matur, pentru a deschide poarta către un erou improbabil și, totuși, atât de uman. Dante Alighieri.

„Dante îi înțelegea privirea. O avea și el atunci când găsea cuvintele potrivite pentru a defini melancolia și nemulțumirea, fericirea și prietenia, trădarea și îndoiala, aspirațiile și spaimele, când încerca să prindă în cuvinte apusul speranței sau zorii unei noi pasiuni. Faptul de a reuși să redea clarobscurul vieții de zi cu zi într-o singură frază era cea mai frumoasă recompensă, capturarea acelei alternanțe de tonuri care se aprindeau ca fulgere neașteptate în clipele care meritau să fie trăite și se transformau din nou în întunericul cel mai adânc din cauza mediocrității și a lăcomiei oamenilor.

Aceea era magia artei, fie ea pictură sau literatură, imagine sau cuvânt.”

„Și totuși, în ciuda fricii, în partea aceea ciudată a Italiei părea să încolțească zi după zi o ură care îi atrăgea în ciocniri fratricide pe locuitorii orașelor Florența, Siena, Pisa, Volterra, Lucca, Arezzo, Pistoia. Era un mister, dar și un adevăr incontestabil și plin de cruzime, iar dacă cineva l-ar fi întrebat pe Lancia care era moticul acelei uri, ei bine, el n-ar fi știut ce să răspundă. Poate în lumea aceea nu puteai alege: ori erai guelf, ori erai ghibelin, și poate chiar și cine nu alegea se trezea oricum purtând un semn de infamie aplicat de una din cele două facțiuni, care, neacceptând neutralitatea, și-l imagina pe cetățeanul imparțial ca pe un aliat al dușmanului.

Era o ură atavică ce sfâșia acel teritoriu din timpuri străvechi. Și cu cât Lancia se gândea mai mult, cu atât își dădea seama de înspăimântătoarea nerozie a speciei umane.”