Dincolo: Am murit, din fericire 3 de Theo Anghel, Editura Quantum Publishers – recenzie

46

Dincolo: Am murit, din fericire 3

Autor: Theo Anghel

Editura: QUANTUM PUBLISHERS
FANTASY FANATIC – TEEN COLLECTION
Data apariție: Mai 2016
Nr. pagini: 327
Face parte din seria ”Am murit, din fericire”: 1.”Întoarcerea”; 2. ”Chaos”; 3. ”Dincolo”; 4. Purgatorio„; 5. Diabolic
După extragere, Oriana ajunge Dincolo, alături de cei doi îngeri, Ama și Abel. În așteptarea judecății, se petrec lucruri care răstoarnă toate ideile ei despre ce credea că i se poate întâmpla pe acest tărâm…
“Să nu speraţi a mai privi la ceruri,
voi, care treceţi dincolo cu mine,
în bezna fără veac, în foc şi-în geruri.” (
Dante Alighieri – INFERNUL)
Am terminat de citit ”Dincolo”, al treilea volum al extraordinarei serii „Am murit, din fericire” şi sunt în sevraj!!! Când apare următorul volum?!
”Dincolo” e un roman senzaţional, nu ştiu cum să vă povestesc ca să vă redau cât mai bine lumea în care tocmai am însoţit-o pe Oriana. Dacă s-ar face un film după această carte, ar fi unul grozav! Descrierile sunt atât de detaliate – imaginile vizuale şi senzoriale sunt precise, intense, redate aproape cu voluptate – încât m-am simţit efectiv teleportată în incredibila lume de Dincolo, imaginată cu măiestrie de către autoare.
Stilul cărții este la fel de savuros ca în primele două volume, dar accentul se pune mai mult pe situațiile dramatice și tensionate decât pe umor, dar care bineînțeles că nu lipsește, conversațiile dintre personaje fiind delicioase. Personajele sunt foarte bine conturate, atât Oriana, Ama și Abel (de care mi-a plăcut în mod deosebit în această carte, de multe ori fiind pionul numărul unu sau șef ad-hoc în diferite situații cărora le va face față foarte bine), pe care îi știm deja, cât și cele nou apărute în acțiune. Apare și Marc în poveste, dar doar în visele Orianei.
La finalul volumului anterior, Oriana este extrasă din Chaos şi se trezeşte pe ”tărâmul celălalt”, într-un deşert cât vezi cu ochii, împreună cu îngerii ei.
Un zgomot ca de fâlfâit de aripi se auzi deasupra mea. Doi îngeri imenși, unul alb și altul negru, planau liniștiți, așteptând să-mi revin. Mă priveau curioași cu perechi de ochi într-o culoare de neimaginat în Chaos. La ceva depărtare, Ama și Abel încă zăceau în nisip cu fețele în jos. Pe spate le crescuseră aripi micuțe, incolore. Eram Dincolo.”
Se aflau în interiorul unor porţi – ce se deschideau doar pentru a arunca înăuntru câte un extras – alături de alte câteva zeci de recuperatori însoţiţi de îngerii lor. Erau în Transeo, unde ”prezentul era atât de copleșitor că strivea sub greutatea lui orice imagine păstrată în memorie.” Atmosfera era una apăsătoare, apatie amestecată cu descurajare, frustrare şi revoltă mocnită. Nu mai erau oameni, dar oare ce erau acum? Şi ce aşteptau? Nimeni nu ştia ce urmă să li se întâmple. Nu aveau nevoie de somn, şi nici de hrană sau apă, dar li se dădea câte o cană de ima, o băutură asemănătoare apei, pe care le-o servea o arătare ca o nălucă ce venea zilnic. Nu vă dezvălui, dar n-o să vă vină să credeţi cine era năluca!!
Treptat, Oriana începe să interacţioneze cu câţiva din ceilalţi ”condamnaţi” nu se ştie la ce…
Abel şi Ama se ţineau deoparte, supăraţi pe ea şi învinuind-o în sinea lor de situaţia în care se găseau toți trei.
Adevărul e că nu erau ţinuţi cu forţa, ar fi putut ieşi în deşertul de dincolo de porţi, însă tumultul de senzaţii care se abătea asupra lor odată ieşiţi era de neîndurat, amintirile și regretele din viața lor ca oameni năvălind cu forță asupra lor și bântuindu-i, aşa că stăteau cu toţii resemnaţi înăuntrul porţilor ocrotitoare.
Dintre nefericiţii ce se aflau acolo, facem cunoştinţă cu câţiva, printre care Alvira, care era o damnum, apoi africana Eshe, irlandeza Keeva, și moldoveanul Ghenadie. Deşi erau de naţionalităţi diferite, se înţelegeau între ei într-o limba comună tuturor, pe care toţi o ştiau de la sine din momentul în care ajungeau în Transeo.
După săptămâni de aşteptare în care nimic nu părea pe cale să se întâmple, iar așteptarea se prelungise mult peste limitele mentale acceptabile, era de aşteptat ca în momentul în care Ghenadie – ce aduna din ce în ce mai mulţi simpatizanţi în jurul lui – ia iniţiativa de a evada într-o noapte anume, despre care ştia că e oarbă că neantul, o mulţime de oameni să-l urmeze în necunoscut, spre ”o fâșie de lume pe care n-o stăpânește nici Iadul. Nici Raiul. Se spune că nici îngerii și nici diavolii nu au acces acolo. E o bucată scăpată din greșeală. Se cheamă Purgatorio.” Oriana nu făcea parte dintre aceştia – mai ales că nici nu îl simpatiza, având un presentiment rău în privinţa lui – dar, spre descurajarea ei, Abel şi Ama l-au urmat, iar ei i-a fost imposibil să rămână în urmă, fără îngerii ei.
Au pornit în beznă, un imens lanţ uman sudat mâna de mâna. Dacă ar fi ştiut ce-i aşteaptă…
La capătul unei nopți epuizante de alergat peste puterile lor, unii s-au pierdut pe drum, căzând leșinați. Oriana la rândul ei și-a pierdut cunoștința la un moment dat, însă nu a fost abandonată de îngerii ei și de un mic grup care a rămas în preajma acestora.
Am deschis ochii. O rază albicioasă și caldă îmi străpunse retina. Am privit în altă parte. Deasupra mea, crengi imense de conifere se întrepătrundeau între ele, țâșnind din trunchiuri groase. Păsări mici se alergau printre ramuri și se chemau între ele cu ciripituri pline de vioiciune. M-am ridicat în șezut. Lângă mine se aflau îngerii, Keeva, Eshe și încă vreo patru necunoscuți.
Au crezut că au ajuns la liman. Părea raiul, deși până când un răget cumplit s-a auzit dintr-un desiș, mult prea aproape. Au fugit, dar unii din ei nu îndeajuns de repede, când în luminiș și-au făcut apariția trei leoaice fioroase care, ca orice creatură carnivoră din Purgatoriu, preferau carnea de înger!
Tot alergând, în față ni se așternea o masă aridă, roșie, și, la câteva sute de metri în față, un bloc de argilă, tăiat în bucăți abrupte.”
Nu știau în acel moment, dar blocul acela de argilă va fi unul din reperele călătoriei lor, deși cu siguranță nu acela este limanul!
Mare le-a fost surpriza când, apropiindu-se de stâncă, au văzut că pe suprafața ei era o deschizătură ce ducea într-o peșteră, iar dinăuntru se auzeau pași ce s-au materializat în silueta unui bătrân care le-a ieșit în întâmpinare și i-a poftit înăuntru. Bătrânul, Grim pe numele lui, dar doritor să i se spună Tallylolate, nu era prea primitor, dar, deoarece de optzeci de ani stătea singur acolo, înconjurat doar de niște schelete, era mulțumit de companie.
Au stat ei ce-au stat acolo, au învățat să vâneze și să-și facă cât de cât rost de hrană ca să poată supraviețui, dar, după ce moșul a murit – asta e o altă poveste, pe care vă las s-o descoperiți singuri – au plecat mai departe, dar nu mai erau în formație completă…
Însă, până să plece de acolo, într-una din zile Oriana a aflat taina lui Abel, ”motivul pentru care se afla acum în situația de a purta două aripi negre pe spate”. După cum am spus, odată ieșiți din Transeo, toate amintirile și regretele le-au revenit, așa că acum toți îngeri, deci inclusiv Abel și Ama știau ce aveau de împărțit din perioada vieții lor umane. Iar secretul care îi lega și despărțea în același timp era cumplit, după cum veți vedea!
Ama privea în sus, spre noi. Ochii lui Abel luciră metalic când se înfipseră într-ai ei. Fata îl înfrunta disprețuitoare. Totul, începând cu postura corpului, tonul bătăios, felul în care musculatura fină i se încorda pe sub piele, exprima ura cea mai profundă. O ură densă, vâscoasă, al cărei obiect era băiatul diabolic din dreapta mea. Înțelegerea m-a scuturat ca un șoc electric. Ama era fata din povestea lui Abel.”
Din păcate, nu descifraseră harta pe care o găsiseră printre lucrurile lui Grim, astfel nu s-ar fi îndreptat în singura direcție pe care trebuiai s-o evite, nimerind, după cum aveau să realizeze mult prea târziu, drept în Gura Iadului, unde demonii, în frunte cu Belzebut, i-au luat în primire!
Și ce demoni!
Belzebut”Gluga părăsi capul bărbatului. Din nefericire, fiindcă ceea ce ni se revelă de sub întunecimea ei ne îngrozi (…) Capul lui Belzebut era un amestec grotesc între om și țap. Părul scurt, năclăit, îi acoperea mare parte din obraji, se prelingea într-un smoc în dreptul bărbiei, apoi cobora pe gât. Deasupra urechilor ascuțite se ițeau două coarne răsucite, de dimensiuni inegale.”
Gresil – ”O creatură imposibil de descris în cuvinte păși între noi. Trupul diform era acoperit de o plagă purulentă și răni în diferite stadii de infecție. Viermi albicioși colcăiau prin carnea putredă. Își ițeau capetele oarbe pentru o secundă, apoi se afundau din nou în găurile săpate în mușchii cenușii.”
Asmondai – ”Un demon vicios ce adora desfrîul și răzbunarea (…) Purta câte o armă cât el de mare în fiecare mână, un arc pe spinare, o tolbă de săgeți și un soi de semicerc plin cu țepi, cuțite și săbii la cingătoare și în niște chingi din jurul gleznei. Era întruchiparea expresiei ”Înarmat până în dinți”. De sub o glugă ce părea făcută din piele de șobolan i se vedeau doi ochi din metal lichid, incandescent, și o botniță ce-i ascundea restul feței.”
Rosier – Ei, da!!! Păcat că acesta e un demon irecuperabil! “La vederea lui ne-au picat feţele. Mai ales nouă, fiicelor Evei. Avea un păr lung, negru şi greu, lucios precum coama unui cal. Trăsături perfecte descriau harta supremei senyualităţi masculine. Pielea măslinie îi lucea peste musculatura puternic conturată. Avea o expresie dură, o privire ca oţelul, întunecată, dar cu toate astea, al naibii de incitantă (…) Un val de căldură s+a ridicat din tălpi, mi-a traversat pântecele şi s-a înfipt ca o sentinţă definitivă în creier, paralizându-mi gândurile.”
Extraordinar imaginate şi descrise aceste personaje malefice, iar interacţiunea cu ele va fi pe măsură! Dură, tensionată, plină de dramatism, dar autoarea nu se dezminte nici de această dată, stropind totul cu un umor fin, savuros, cu atât mai mult cu cât intervine în cele mai neaşteptate situaţii.
A, și să nu uit, am aflat condiția numărul unu a unei existențe liniștite, o știa Belzebut: ”Voi oamenii, chiar dacă faceți umbră pământului, degeaba în opinia mea, n-ați învățat un lucru elementar: nepăsarea față de ceilalți e condiția numărul unu a unei existențe liniștite.”
Revenind la firul acțiunii, cum vor reuşi să scape amărâții noștrii fugari din mâinile lor? Impulsionaţi de preţul prea mare pe care l-au avut de plătit, şi anume viaţa Keevei, vor acţiona fără să se gândească prea mult, dar fiind mai mult decât hotărâţi să reuşească. Scena ar trebui să fie una dramatică, dar a reuşit să mă facă să râd în hohote!
Ne-am bulucit ca zănatecii în cortul lui Belzebut (…) Eram surescitați și nici unul nu-și mai amintea că săvârșeam o faptă ce presupunea să fim cât mai silențioși cu putință. Icneam ca niște babe lovite de lombosciatică, ne ciocneam unul de altul și trăgeam ca nerozii de același obiect. Am ieșit prima și m-am îndepărtat de cortul lui Belzebut, sperând să-I văd și pe zăluzii mei parteneri cât mai curând alături și s-o luăm la sănătoasa.”
Ce-i așteaptă în continuare, vă las să descoperiți singuri, vă spun doar că suspansul atinge cote maxime, ca și răsturnările de situații, iar conceptul de ”mai rău” sau ”din lac în puț” e ridicat la rang de artă. Când crezi că s-a ajuns la o limită, că nu are ce să se întâmple mai rău de atât, vei fi surprins, tot timpul e loc de mai rău, iar întâmplările din carte o dovedesc cu prisosință.
Transeo, cu așteptarea nesfârșită a…nimic,  Purgatoriul, cu deșertul, stâncile și junglele sale cu animale fioroase, plante otrăvitoare, Gura Iadului cu demonii săi, și, mai rău decât toate, triburile de degenerați din care lipsea orice urmă de umanitate sau simț moral, canibali mâncători de îngeri ce își mâncau și propriile progenituri! Tuturor acestora sunt nevoiți eroii noștri să le facă față și în plus, propriilor slăbiciuni, regrete, amintiri și dorințe care îi hăituiesc! Vor reuși?
Timpul parcă se oprise în loc și mă vedeam pe mine însămi alergând cu încetinitorul. Puteam să jur că imediat ce ritmul avea să fie reluat, sabia celui ce se afla la nici doi metri în spatele meu îmi va crăpa țeasta. Se întunecase de-a binelea. Nu mai vedeam la un pas în față. Deodată, pământul mi-a dispărut de sub tălpi și am plonjat în gol. M-am rotit în aer și după o plutire ce în același timp, mi-a părut și nesfârșită, dar și incredibil de scurtă, ca și cum două realități paralele s-ar fi intersectat pe nepusă masă, am căzut pe spate...”
 colaj dincolo1
Mulțumim Editura Quantum Publishers pentru exemplarul oferit pentru recenzie.
Cartea poate fi comandata de pe site-ul editurii, de AICI.
Quantum
Până apare următorul volum, ne consolăm cu un tentant fragment pe care autoarea ni l-a oferit în avanpremieră, mulţumim Theo Anghel!
Fragment din vol. 4, Am murit, din fericire
Întrebările nu s-au mai auzit, iar eu priveam stânjenită la bătrânul ce rumega pe îndelete la cele auzite. M-am uitat afară, printre crengile ușii, la amurgul care se adâncise.
— Alvira e fata pe care ai adus-o la infirmerie? A rămas grea în urma abuzurilor sălbaticilor? zise, la un moment dat.
— Mă bazez pe discreția dumneavoastră, am replicat în loc de răspuns. Ea nu vrea să se afle; de înțeles, dealtfel. Nu e tocmai ceva cu care te-ai făli în mijlocul pieței. Regula se aplică și celorlalte, vă rog!
Mă privi, însă am avut impresia că nu mă vedea cu adevărat. Cu o expresie de suprinzătoare visare, s-a ridicat, a mers până într-un colț al camerei și a îngenuncheat lângă un cufăr confecționat din aceleași crengi împletite. Mâna i-a tremurat când a scos un fel de șal străveziu, de un albastru închis.
— Am dat o pipă pentru asta, râse, ținând obiectul diafan în fața ochilor. Nu știu de ce l-am vrut… Adică, n-am știut până acum, dar, văzând ce culoare au ochii tăi, mi-e foarte clar: e pentru tine.
Mi-am încleștat degetele în jurul marginilor scaunului, crezând că omul făcea o patetică încercare de a mă agăța, însă m-am rușinat de propriul gând când i-am zărit privirea sinceră.
— Mi-ar fi plăcut să am un copil; o fată. Dar n-a fost să fie.
Se apropie și îmi puse șalul pe umeri, apoi se dădu un pas înapoi, pentru a vedea cum îmi stătea. Aprobă cu un mormăit favorabil.
— Domnule, am îndrăznit, ce importanță au cele despre care v-am vorbit? Păreați îngrijorat.
Se așeză iar, oftând.
— Încă nu știu, dar… Pot avea încredere că nu vei împărtăși nimănui ceea ce îți voi spune?
Am încuviințat.
— Până acum ceva timp, Purgatoriul era un loc uitat de ambele forțe de Dincolo. Tot divinul sau diabolicul pe care îl întâlneai aici, era adus de recuperatori și îngeri. Și aceluia îi puteam face față. Dacă lipsa ochiului Lui te putea îngrozi, te consola gândul că nici Lucifer nu avea habar de existența noastră. Însă acum, din ce am auzit, de la tine și de la alții înaintea ta, Iadul caută ceva aici. Asta mă sperie.”

 

About Author

46 de comentarii

  1. Superba recenzie. Cartea astept sa ajunga si la mine in curand. Pare cu mult mai alerta si intensa decat primele volume ale seriei.

  2. Felicitări pentru o recenzie extrem de convingătoare! Abia aștept să citesc și eu întreaga serie, care cred că îmi va plăcea maxim.

  3. Frumoasă recenzia, felicitări! Mi-am propus sa îmi cumpăr si eu această serie, când o sa -mi permită bugetul.

  4. Balan Daniela on

    o recenzie absolut superba ,felicitari <3 o serie pe care mi-o doresc sper ca in curand s-o achizitionez !

  5. Barbalata Mirela on

    Frumoasa recenzia Oli 🙂
    Se vede ca ti-a placut mult cartea. Din cuvinte realizat ca practic ai trait fiecare clipa impreuna cu personajul/personajele.
    Ce sa spun. Imi doresc si eu sa citesc si sper, treptat, sa le pot achizitiona. Pana atunci ma delectez cu renziile 🙂

    • Asa e Mirela, mi-a placut, ma bucur ca am reusit sa transmit asta!
      Astept cu interes sa incepi sa citesti acest gen – fantasy – s-ar putea sa fii mai mult decat placut surprinsa!

  6. Clipa Narcisa on

    O recenzie minunata! Inca nu am apucat sa citesc aceasta serie, dar o sa o fac cat mai curand. Ador ideea cartilor, dar si mai mult ador fragmentul din al 4 lea volum, e absolut superb.

  7. Daniela Cusa on

    Seria o am pe lista inca de la prezentarea primului volum. Trebuie sa mai strang banutii doar. :))
    Felicitari pentru recenzie!

  8. Fetelor! Văd că sunteți multe cele care doriți să citiți seria, însă strâmtoarea financiară vă împiedică. De înțeles! Celor care nu au cărțile seriei Am murit, din fericire le pot oferi câte un exemplar din vol. 1, Întoarcerea, ediția 2014. 2014, da? Nu 2016, ediția apărută la Quantum Publishers. Doritoarele să-mi lase mesaj pe pagina mea de FB, personală sau de autor, nu contează.
    Numărul de exemplare este limitat.

  9. Barbalata Mirela on

    Am terminat, in sfarsit, si volumul 3 „Dincolo” de Theo Anghel. Intr-adevar este o serie minunata 🙂
    Totusi, volumul acesta a fost cireasa de pe tort. Dintre cele trei aparute pana acum (si citite 😉 ) acesta din urma mi-a placut cel mai mult. M-am distrat la maxim 😛 .Chiar daca intamplarile prin care trece Oriana nu sunt dintre cele mai fericite, pe mine totusi, m-a distrat lectura cartii 😛 .
    Cred ca personajele au evoluat cu acest volum, Oriana devine mai inteleapta chiar daca nu isi da seama, iar Abel si Ama m-au facut sa imi stea inima 😀 . Sunt curioasa sa vad cum evolueaza lucrurile. Sper sa ramana in viata si ingerii Orianei dar, mai sper, sa ii vad pe Oriana si Marc impreuna 😉 🙂

    • Ai dreptate Mirela, povestea devine tot mai incitanta si complexa de la volum la volum! Sa vedem cu ce ne va surprinde Theo in volumul urmator, dar sper din suflet sa ramana impreuna Oriana si Marc, dar si ingerii ei. Ar fi si pacat altfel, dupa atata zbucium…

    • Mie mi-a placut foarte mult seria, atat povestea, cat si personajele si stilul cartii, cred ca iti va placea, merita cu siguranta citita!

Lasă un răspuns