Doamna cu umbrela neagra de Mary Balogh, Editura Litera, Colectia Carti Romantice – recenzie

31

Doamna cu umbrelă neagră (Lady with a Black Umbrella)

Mary Balogh 

Editura Litera / Lira

Colecția Cărți Romantice

Traducere: Iulia Bodnari

228 pagini

Lady Daisy Morrison se consideră prea bătrână pentru măritiș la cei douăzeci și cinci de ani ai ei. Și-a jurat însă să o ajute pe sora ei mai mică, Rose, să își îndeplinească visul pe care orice fată îl are – să-și găsească un soț frumos, iubitor, respectabil și bogat, cu care să ducă o viață fericită. Rose este răpitor de frumoasă, extrem de bogată și de o inocență fermecătoare. Și, mai presus de toate, o are alături pe hotărâta Daisy pentru a o ajuta să își aleagă cel mai potrivit soț dintre toți domnii eligibili prezenți la evenimentele acestui sezon.
Când îl întâlnește pe vicontele Kincade, Daisy este convinsă că a dat peste partenerul perfect pentru Rose… Numai că nu este deloc ușor să îl determine pe acest chipeș și fascinant gentleman să-și îndrepte atenția spre Rose, nu spre ea, când, prin toate acțiunile ei, reușește să-l facă să treacă dintr-o situație stânjenitoare în alta și să-l aducă la exasperare.
În plus, nici măcar tăria ei de caracter și iubirea pe care i-o poartă surorii ei n-o pot împiedica să se îndrăgostească până peste cap pentru prima dată în viață…
Mary Balogh este o maestră a cărților în care relația dintre cei doi eroi începe din rațiuni greșite, fie în urma unui scandal, fie să creeze o aparență necesară unui anumit statut, dar care se transformă în final într-o veritabilă poveste de dragoste, fiecare realizând că celălalt era sufletul lui pereche, persoana care îl întregea și îi îmbogățea viața.
De data aceasta, Mary Balogh a adăugat un condiment picant poveștii de iubire, delectându-ne cu un umor înțepător, de-a dreptul delicios, care te face să râzi în hohote la anumite pasaje.
În debutul cărții facem cunoștință cu Giles Fairhaven, viconte de Kincade, un bărbat de douăzeci și opt de ani, chipeș, bine făcut, elegant, foarte demn, care încerca să facă față cu mult curaj și o nonșalanță studiată unei situații de-a dreptul stânjenitoare. În drum spre Bath, unde părinții săi se aflau la tratament, Giles a poposit la un han, iar peste noapte i s-a furat portmoneul, lucru pe care l-a constatat dimineața devreme, când slujnica ce îl ”bucurase” toată noaptea venise să își ceară răsplata binemeritată. În momentul în care aceasta a realizat că orele ei de ”muncă grea” nu aveau să fie plătite pe loc, sau poate niciodată, a început să facă un tărăboi cumplit. Hangiul, alertat de țipetele acesteia, a venit imediat și, departe de a o potoli pe fată, a început și el să-și solicite plata serviciilor. Mai mult, Giles pierduse cu o seară înainte o sumă considerabilă la un joc de cărți în favoarea domnului Martin, iar acum trebuia să se justifice și față de acesta.
Giles dorea să plece cât mai repede către Londra, pentru a-și trimite servitorul să-i achite datoriile, iar el să uite situația de-a dreptul penibilă în care fusese pus. Din păcate, necazurile lui erau departe de a se fi terminat. Hangiul a considerat că trebuia să se asigure măcar de o metodă alternativă de plată, și a trimis trei bătăuși să-l cotonogească. La doi dintre ei, Giles a făcut față cu mult succes, dar a căzut la pământ în momentul în care a fost atacat mișelește din spate de al treilea. A fost momentul în care și-a făcut apariția formidabila doamnă cu umbrelă neagră, o femeie minionă, pe care fiecare dintre bătăuși ar fi putut s-o ridice cu o singură mână și să-i facă praf oasele. Totuși, în momentul în care tânăra, cu două cozi lungi ce-i atârnau pe spate, îmbrăcată într-o cămașă de noapte, cu fața acoperită de un ulei contra pistruilor, a început să țipe cu o voce ascuțită despre lași și bătăuși, înțepând cu vârful umbrelei rinichiul unui atacator, cei trei își luară călcâiele la spinare, năvălind în stradă fără să mai arunce o privire în urmă. După plecarea atacatorilor, tânăra a început să-l aline pe Giles, vorbindu-i ca unui bebeluș și liniștindu-l că totul o să fie bine și nimeni n-o să-l mai atace.
Totul părea desprins dintr-un vis ireal, grotesc, iar Giles nu-și dorea decât să se trezească la realitatea lui tihnită de până atunci. Refuzând oferta tinerei de a-i obloji rănile, și-a adunat din zdrențe demnitatea pierdută și a plecat înapoi spre casa lui din Londra.
Dar Daisy Morrison, cum o chema pe tânăra în vârstă de douăzeci și cinci de ani, nu putea să lase lucrurile neterminate. Din cale afară de voluntară, de mică fusese obișnuită să ia frâiele situațiilor în propriile mâini, iar cei din jur nu îndrăzneau să nu-i facă pe plac.
Tatăl lui Daisy făcuse o avere imensă din minele de cărbuni, dar fusese un om foarte cumpătat, care nu încuraja nicio cheltuială frivolă. După moartea lui, în urmă cu doi ani de zile, Daisy se dedicase scopului de a-i face o viață fericită surorii ei, care acum ajunsese la vârsta de nouăsprezece ani. Hotărâtă că venise vremea să-i găsească un soț eligibil, nobil, bogat și chipeș, Daisy pornise degrabă spre Londra, fără să aștepte răspunsul unchiului său, care locuia acolo, convinsă că vor fi bine primite.
Călătorind doar cu un servitor, într-o șaretă, nu au fost tratate cu prea multă considerație de către hangiu, care le-a dat o cameră dosnică, cu vedere la grajduri, motiv pentru care Daisy a văzut imediat atacul asupra chipeșului gentilom, ce putea fi un ipotetic pretendent la mâna surorii sale. Înflăcărată de spiritul dreptății, Daisy n-a mai ținut cont că era sumar îmbrăcată și s-a repezit ca un înger răzbunător asupra bătăușilor care, luați prin surprindere, au rupt-o la fugă.
După plecarea intempestivă a lordului Kincade, Daisy și-a manifestat revolta față de atitudinea hangiului, reproșându-i lașitatea. Auzind că acesta îl acuza pe tânărul lord că era un impostor, care își lăsase datoriile neplătite, Daisy a luat imediat atitudine, neputând suporta atâta nedreptate. Convinsă că bărbatul era victima unei împrejurări nefericite, Daisy a luat problema în propriile mâini, dornică să-i restaureze bunul renume, achitându-i toate datoriile, inclusiv cele față de slujnică, deși aceasta ceruse o sumă de-a dreptul exorbitantă pentru ”serviciile” sale. Încercarea surorii ei Rose de a o tempera era din start o cauză pierdută.
”Draga de Daisy! Implicată mereu într-o cruciadă pentru a sprijini străinii, oameni sau animale – și în jumătate din cazuri destinatarul era fie nedemn, fie nerecunoscător, fie ambele.”
Bineînțeles că și în acest caz efectul a fost cu totul contrar celui dorit de ea, reușind să-l umilească complet pe bărbatul căruia dorea să-i salveze reputația.
De fapt, Giles fusese victima uneltirilor unui vânător de zestre, Lord Powers. În momentul în care Giles își dăduse seama de planurile lui de a o prinde în capcana căsătoriei pe sora lui mai mică, Judith, o sechestrase pe aceasta în casă și pornise degrabă spre Bath, pentru a le cere părinților lui să se întoarcă acasă și să o împiedice pe aceasta să facă o prostie ireparabilă. Realizând pericolul, Lord Powers apelase la tatăl lui, cu care era în cârdășie, să-l împiedice să ajungă acolo, iar acesta, deghizat în jovialul domn Martin, trăsese toate sforile pentru a-l discredita și a-l face să se întoarcă la Londra. Intervenția domnișoarei Daisy venise ca o adevărată mană cerească pentru scopurile lor. În scurt timp, toată lumea din Londra era la curent cu modul în care Giles fusese salvat de o femeie, ajungând ținta tuturor bârfelor și glumelor ce circulau în toate saloanele, el fiind convins că numai domnișoara Daisy Morrison răspândise acele zvonuri, fiind singura ce știa toate acele amănunte sordide.
”- Detaliul cu ospătărița e cireașa de pe tort, spuse Lord Lancaster. Spune-mi, Giles,  măcar a meritat toți banii? Probabil aș putea închiria amanta unui duce pentru suma asta. Ai folosit-o măcar toată noaptea? Nu a adormit după prima sau a doua rundă, nu?”
Giles a hotărât că erau două moduri posibile de a reacționa în fața unei umiliri publice atât de evidente: fie să înfrunte scandalul pe față, sperând că în scurt timp va apărea o nouă victimă a bârfelor și scandalului, care să abată atenția opiniei publice de la cazul său, fie să se ascundă de privirile publicului și să apară în atenție după mai mult timp, sperând că totul va fi uitat până atunci. Curajos, Giles alesese prima variantă.
Întâlnirea cu însăși cauza necazurilor lui i s-a părut o pronie cerească, oferindu-i ocazia să-și plătească în sfârșit datoriile și să se reabiliteze. Din cu totul alte motive, și Daisy trepida de bucurie că îl reîntâlnise pe gentlemanul pe care îl ajutase. Convinsă că el îi era recunoscător până în adâncul sufletului, Daisy i-a cerut să o ajute să o introducă pe sora ei în societate, recomandându-i o rudă feminină care să facă acest lucru.
Giles este uluit de tupeul tinerei, simțind bruscul impuls de a o strânge de gât, dar este temperat imediat de fratele lui, reverendul Arthur Fairhaven.
”- Vorbește sfântul Arthur, spuse Lord Kincade, cu primul zâmbet sincer din ultimele zile. Și nu sunt sarcastic. Tu ai găsi ceva bun și la un criminal spânzurat, dragul meu frate.”
Încercând să deslușească misterul situației în care se aflau cele două tinere, Giles descoperă că unchiul și mătușa acestora erau plecați în Franța în momentul sosirii acestora.
”Lordul Kincade avea toată simpatia pentru mătușa care preferase să plece în Franța decât să se aleagă cu domnișoara Daisy Morrison pe cap pentru tot sezonul.”
Și totuși, de ce călătoreau singure, fără mama lor și doar un servitor? Giles și-a furnizat singur răspunsul.
”Unde era buna judecată a mamei care permisese o asemenea situație? Dar apoi, privind fețișoara hotărâtă din fața lui și amintindu-și de ce era în stare, simți o simpatie bruscă și profundă pentru mamă.”
Până să apuce Giles să le refuze, bunul lui frate Arthur a și sărit cu propunerea ca verișoara lor, Lady Hetty Parkinson, să le ia sub aripa ei și să le introducă în societate.
În drum spre reședința acesteia, Daisy a mai făcut încă o dată dovada spiritului ei profund justițiar, sărind din trăsură pentru a salva un cățeluș de sub roțile unei trăsuri iar apoi certându-se la cuțite cu proprietara acestuia, acuzând-o de neglijență. Degeaba încercase sora ei să o oprească, cu un protest timid.
”Lord Kincade văzu că fusese un protest simbolic, aproape o acțiune reflexă. Domnișoara Rose Morrison era obișnuită cu asemenea scene, înțelese el într-un moment de nedorită perspicacitate.”
După ce a aplanat cu greu conflictul, care era sigur că va reînsufleți bârfele suculente despre persoana lui, Giles a remarcat uluit că tot scandalul o făcuse deosebit de atrăgătoare pe ”mica diavoliță”.
”Se uită la Daisy, care stătea dreaptă, respirând întretăiat, cu obrajii încă îmbujorați, cu ochii strălucitori, și se gândi cât era de nedrept că demonstrația pe care o făcuse în scopul distrugerii bunului său renume o făcuse și mai drăguță decât înainte. Mica diavoliță!”
Speranța lui Giles ca Daisy și Hetty să se antipatizeze din prima clipă s-a dovedit a fi deșartă, spre crunta lui disperare.
”El și-ar fi dorit ca Hetty și domnișoara Morrison să nu se poată suporta din prima clipă, pentru ca vizita să se termine înainte de a începe, și Daisy Morrison să fie forțată să se întoarcă la țară, acolo unde îi era locul. Deși acolo existau probabil câteva sute de suflete, se gândi el cu oarecare compasiune, care ar fi dispuse să argumenteze cu tărie că locul ei era la oraș.”
Cu mult entuziasm, Hetty le-a luat pe cele două tinere sub ocrotirea ei și le-a făcut rost de invitații la următorul bal, Giles și Arthur urmând să le însoțească, bineînțeles.
Râzi în hohote citind despre gândurile lui Giles, care o considera pe Daisy de-a dreptul întruchiparea diavolului, trimisă pe Pământ pentru a chinui bietele suflete, în același timp el neputând nega atracția fizică pe care o resimțea față de ea.
”Ce se mai putea întâmpla ca să îl stânjenească și mai tare? Nivelul reputației lui coborâse atât de mult, încât nu mai putea decât să mai crească. Dar sorții care decretaseră un asemenea tipar de existență nu o cunoscuseră niciodată pe Daisy Morrison. Reputația lui nu avea să se îmbunătățească până când Daisy nu se întorcea la țară, să-și controleze familia așa cum decretase că făcuse toată viața. Și nici chiar atunci nu avea să se simtă sigur de demnitatea numelui său.”
”Îi fu grozav de milă de bietul colonel, care conversa cu ea și îi cerea probabil să îi rezerve un rând de dansuri. Nu își dădea seama că se afla în mai mare siguranță în toiul luptei, așteptând ropotul de tunet al cavaleriei inamice. Măcar acolo știa cine era dușmanul și de unde venea pericolul.”
Printr-un concurs de împrejurări, Daisy și Giles ajung singuri în aceeași încăpere, moment în care două dintre cele mai mari bârfitoare ale societății intră acolo. Disperat ca acestea să nu vadă cu cine era, Giles se repede să o sărute, neobservând decât prea târziu oglinda de pe perete care le permitea acestora să observe în voie toate detaliile.
Scandalul nu putea fi evitat, lucru de care Giles era mai mult decât conștient a doua zi dimineața, asistat de fratele lui și cel mai bun prieten, hotărât să ia singura decizie onorabilă în situația dată și anume să o ia în căsătorie pe tânăra a cărei reputație o distrusese.
”Lord Lancaster și Arthur Fairhaven stăteau de o parte și de alta a șemineului, arătând mai degrabă ca un judecător și un jurat, se gândi Lord Kincade – sau ca Dumnezeu și Sfântul Petru ori ca un călău și preotul care oferă ultima împărtășanie.”
În tot acest timp, Daisy, care nu sesizase scandalul în desfășurare și modul în care fusese izolată de societate după ce revenise în sala de bal, rememora tulburată scena sărutului cu Giles.
„Nu îşi amintea că sărutările puteau fi atât de tulburătoare şi că te apropiau atât de tare de un gentleman. Nu doar apropiere fizică – nu ştiuse că pieptul, coapsele şi umerii unui gentleman puteau fi aşa solide, splendide şi musculoase –, dar şi apropierea gurilor. Sărutul lui Lord Kincade nu fusese o simplă întâlnire a buzelor. Fusese mai degrabă o întâlnire şi o amestecare, şi o invadare, şi o gustare a gurii celuilalt.”
Giles are nesperata șansă să scape de pedeapsa divină ce și-o asumase, întrucât Daisy refuză cererea lui în căsătorie, nevrând să țină cont de prostiile convenționale ale societății. Totuși, Giles nu poate să o lase să îl învingă și de data aceasta, furnizându-i argumentul suprem că sora ei nu va mai avea nicio șansă reală să facă o căsătorie bună, fiind prea afectată de scandalul ce sigur se va împrăștia. Cei doi convin să facă o logodnă falsă, pe care să o mențină până în momentul în care sora ei se va căsători.
Giles se dovedește a fi un adversar pe măsura lui Daisy, reușind să o pună la punct și să o lase fără replică, lucru pe care nimeni nu îl reușise până atunci.
”- Dacă nu ții lumea pe umerii dumitale, cine o va scăpa de la prăpăd? Întrebă calm lord Kincade.”
”- Ești cea mai încrezută persoană pe care am cunoscut-o vreodată, spuse lord Kincade, îndreptându-se din nou și înfuriindu-se cu fiecare clipă.
– Încrezută? Eu? Spuse ea. Când fac tot ce pot pentru a avea grijă de nevoile altora?
– Crezi că soarele nu va mai răsări dimineața dacă nu te trezești ca să îl urmărești înălțându-se? Întrebă el.”
Deși chiar ea insistase ca logodna să nu fie reală, Daisy se trezește tot mai des că se gândea, plină de admirație, la Lordul Kincade, visând cu ochii deschiși.
”Lord Kincade era atât de chipeș, de elegant. Era ridicol să te gândești că ea era logodnica lui.”
”Plăcuta după-amiază de lectură a lui Daisy – era încă la prima pagină – fu întreruptă de sosirea lui Lord Kincade, care intră în salon după ce bătu rapid la ușă.”
Între timp, deși un lord perfect eligibil îi făcea curte, Rose nu era fericită. Dorințele ei erau cu totul altele decât ale surorii ei și îi mărturisește acest lucru lui Arthur, care îi punctează faptul că ar trebui să-și urmeze propria inimă, întrucât în caz contrar va fi nefericită, provocându-i în același timp și nefericirea surorii ei.
”- Da, spuse el cu un zâmbet, ai perfectă dreptate. Trebuie să-ți faci sora fericită. Dar eu cred – și iartă-mă că te critic – că nu știi ce ar face-o fericită. Fericirea ta ar face-o fericită. Ea crede că vei fi fericită cu un gentleman distins și elegant. Și poate că are dreptate. Dar trebuie să-ți alegi singură bărbatul. Dacă te căsătorești cu cineva doar ca să îi faci pe plac, atunci vei sfârși făcând din ea cea mai nefericită dintre doamne.”
În continuare, Daisy este de neoprit, continuându-și cruciadele. După o seară deosebit de plăcută la teatru, în care Giles n-a urmărit nimic din jocul actorilor, prea preocupat de propriile visuri erotice cu el și domnișoara Daisy în rolurile principale, a venit și momentul trezirii brutale la realitate. Revoltată că un lord se certa în stradă cu o prostituată, nedorind să-i dea acesteia suma cerută, Daisy a luat imediat atitudine, sărind în apărarea fetei și ocărându-l pe lord, exasperându-l pe Giles. Degeaba încerca Arthur să-i ia apărarea, subliniind cât de magnifică arăta ea în acel moment.
”- Magnifică! Lord Kinkade îi aruncă o privire dezgustată. Mi-aș fi dorit să se deschidă pământul de sub picioarele mele și un diavol prietenos să-mi facă semn cu furca. Aș fi sărit bucuros în ea.”
Încercarea lui Giles de a-i băga mințile în cap lui Daisy eșuează într-o îmbrățișare pasională.
„Şi naiba s-o ia de femeie, nici măcar nu avusese decenţa sau bunul-simţ să-şi împingă departe după ce îşi pusese prima dată buzele pe buzele ei şi de a-l pocni destul de tare ca să îi scuture toate celulele din creier şi să-l facă să-şi bage minţile în cap. Se lipise de el cu o şocantă lipsă de modestie – dar de ce să te aştepţi la o calitate atât de feminină ca modestia de la Daisy Morrison, oricum?”
Peripețiile continuă în perioada următoare, Daisy găsește noi motive de se implica în viețile celor din jur, provocând noi aventuri, unele pline de pericol, iar Giles realizează că, în ciuda tuturor șocurilor emoționale pe care Daisy i le provoca în permanență, nu își mai putea imagina viața fără ea, fiind dispus să riște orice pentru a o ști în siguranță, alături de el.
În final, trei povești romantice își găsesc finalitatea.
Judith, sora lui Giles, își dă seama că nu l-a iubit nicio clipă pe Lord Powers, găsindu-și împlinirea alături de un colonel cu doisprezece ani mai mare ca ea.
Rose realizează că sufletul ei pereche era blândul și generosul Arthur.
„…Ai face bine să mă salvezi de focul veşnic, Rose, şi să te căsătoreşti cu mine. Vrei?
– Ce întrebare nebunească, sir, spuse Rose, întorcându-şi capul ca să îl poată săruta din nou pe buze. Să ştii că nu îngădui altui bărbat să mă sărute, numai logodnicului meu. Acesta a fost primul meu sărut, Arthur, şi a fost mai încântător decât mi-aş fi putut imagina. Da, mă voi căsători cu tine. Bineînţeles că da. Mă săruţi din nou?”
Furtunoasa poveste de iubire dintre Daisy și Arthur își găsește și ea o binemeritată finalitate, fiecare dintre ei întregindu-l pe celălalt și făcându-l fericit.
Daisy, un personaj feminin cu totul remarcabil, altruistă, hotărâtă și neînfricată, realizează că, în ciuda intențiilor bune, nu trebuie să controlezi viața altei persoane, întrucât aceasta poate avea cu totul alte aspirații decât îți închipui. În același timp, soarta i-a oferit o miraculoasă șansă la dragoste, întâlnind un bărbat ce-i făcea inima să-i palpite, dar nelăsând-o să-l domine ca pe toți ceilalți din jurul ei.
Giles, la rândul lui, în a cărui viață de până atunci demnitatea fusese cuvântul de ordine, a găsit o sursă nesfârșită de fericire într-o existență plină de haos, dar în același timp plină de satisfacții.
”- Mă întreb dacă o să-ți epuizezi subiectele de conversație în pat după patruzeci sau cincizeci de ani. Sper că nu, Daisy, sper că nu.”

 

About Author

31 de comentarii

      • Ai dreptate, am fost ușor dezamăgită de cartea de vinerea trecută a Norei Roberts. Drăguță, dar cam atât. Cam subțirica și cartea, și povestea…

  1. Este minunata … tocmai am terminat de citit … vo recomand cu mare incredere … păcat ca sa terminat dacă ar fii avut 500 de pagini tot nu te saturai sa citesti

  2. Grozavă recenzie Tyna!!! Mi-am început ziua cu un imens zâmbet pe față, a fost o încântare s-o citesc și sa-mi aduc aminte de ea. Mi’ai făcut „poftă ” s-o recitesc 🙂

  3. multumesc ca mi-ai reamintit cartea.Mi-a placut foarte mult si chiar m-am amuzat la multe faze.Mary Balogh ramane printre preferatele mele .

    • Si pentru mine Mary Balogh e una din scriitoarele preferate! Iar la cartea asta am ras in hohote si prima data cand am citit-o, si a doua oara cand am recitit-o! 🙂

      • eu inca nu am reciti-o,dar cu siguranta mi-ar placea,doar ca doresc sa mai recuperez din cartile necitite pana vine bebe.

        • Și eu multe cărți necitite, dar am vrut o carte care să mă binedispună și, ca să merg la sigur, am recitit-o pe aceasta 😀

Lasă un răspuns pentru Mirela Nenciu Anulează răspunsul