Doamna de la miezul noptii de Cassandra Clare, Editura Leda Edge – recenzie

40

Doamna de la miezul nopții

doamna-de-la-miezul-noptii

Cassandra Clare – autoarea celebrelor serii Instrumente mortale si Dispozitive infernale
Editura Leda, Grupul Editorial Corint
Leda Edge
Cartea întâi: Uneltiti întunecate. Volumul 1 din seria The Dark Artifices 
Titlu original: Lady Midnight
Traducerea: Roxana Olteanu
Număr pagini: 652
Într-un regat de lângă o mare… Într-o lume tainică, unde războinici pe jumătate îngeri sunt legaţi prin jurământ să lupte împotriva demonilor, parabatai e un cuvânt sacru. Un parabatai e partenerul tău în luptă. Un parabatai e cel mai bun prieten al tău. Doi parabatai pot reprezenta totul unul pentru celălalt – dar nu au voie să se îndrăgostească.
Emma Carstairs este o războinică, un vânător de umbre, cel mai bun din generaţia sa. Ea trăieşte doar pentru a lupta. Umăr la umăr cu parabatai-ul ei, Julian Blackthorn, patrulează pe străzile din Los Angeles, unde vampirii îşi fac de cap pe Sunset Strip, iar spiritele naturii – cele mai puternice dintre creaturile supranaturale – sunt în pragul unui război deschis cu vânătorii de umbre.
Când încep să apară trupurile unor oameni şi elfi omorâţi la fel cum fuseseră ucişi şi părinţii Emmei când ea era copil, este creată o alianţă nesigură. Aceasta este şansa Emmei de a se răzbuna – şi şansa lui Julian de a-l recăpăta pe fratele său Mark, ţinut prizonier la Curţile Elfilor.
Tot ce au de făcut Emma, Julian şi Mark este să rezolve misterul crimelor în două săptămâni… şi înainte să fie luaţi în vizor de către asasin. Căutările lor o poartă pe Emma de la o peşteră de lângă mare, plină de magie, până la o loterie întunecată, unde ceea ce se câştigă este moartea. Şi fiecare indiciu pe care îl descoperă duce la alte secrete. Ce i-a ascuns Julian în toţi aceşti ani? De ce Legea vânătorilor de umbre le interzice parabatailor să se îndrăgostească unul de altul? Cine este asasinul real al părinţilor ei – şi poate Emma să accepte adevărul?
Aceasta este prima carte de Cassandra Clare pe care o citesc şi mi-a plăcut foarte mult universul fantastic în care am pătruns prin intermediul ei. Deşi cartea este prima dintr-o serie, recomand citirea ei după celelalte serii ale autoarei – Instrumente mortale şi Dispozitive infernale, deoarece se fac multe referiri în carte la locuri, personaje şi acţiuni din aceste serii. Însă, nu e obligatorie această ordine, Doamna de la miezul nopții se citește foarte bine şi de sine stătător.
Este una din cele mai bune şi interesante cărţi urban-fantasy pe care le-am citit. Acţiunea se petrece în Los Angeles- ul zilelor noastre.
Cartea este scrisă la persoana a treia, gen povestire, cu o mare atenție la detalii. Poate chiar se insistă prea mult în anumite puncte ale acțiunii. Părerea mea e că, pe alocuri, povestea ar fi putut fi mai bine concentrată, pierzându-mi atenția la unele pagini. Întâmplările sunt amănunțit redate, astfel încât cartea, foarte voluminoasă, cuprinde în timp, referitor la acțiunea principală, doar două săptămâni, însă sunt multiple referiri la personaje și fapte din afara acestora, fără de care nu am putea urmări firul epic. Volumul e împărțit în capitole, iar toate titlurile acestora sunt inspirate de poemul Annabel Lee. Stilul autoarei este captivant, suntem familiarizaţi treptat cu lumea în care se petrece acţiunea, iar suspansul creşte gradat până, astfel încât, deşi la început cartea nu se citeşte prea uşor, și chiar îţi trebuie o atenţie mărită pentru a înţelege legăturile dintre personaje, în ultima parte paginile se întorc singure, totul devine foarte intens, avem parte şi de câteva răsturnări de situaţii, ca şi de câteva revelaţii în privinţa unor personaje. Ni se dezvăluie secrete, şi punem într-o altă lumină lucruri pe care bănuiam că le-am înţeles.
Cât despre galeria de personaje, este pur şi simplu spectaculoasă!
Povestea ne invită să intrăm într-o lume ascunsă în umbre dintr-un univers paralel cu al oamenilor (numiţi în carte “mundani”), populat de vânători de umbre – războinici pe jumătate îngeri – nefilimi, magicieni, demoni, vampiri, elfi, spirite ale naturii, centurioni, cu toții trăitori printre oameni, dar neştiuţi şi nevăzuţi de aceştia, cu excepţia celor puţini care aveau Darul Vederii – oameni obişnuiţi care aveau abilitatea de a vedea lumea din umbră, care puteau să străpungă cu privirea iluziile magice.
Principala protecţie a Vânătorilor de umbre erau runele, semne pictate pe piele ce aveau proprietăţi magice, în funcţie de tipul runei respective: de vindecare (iratze), de curaj, de rezistenţă, în funcţie de momentul în care aveai nevoie de abilitatea respectivă, “peceţi vrăjitoreşti care le dădeau putere vânătorilor de umbre”. Am mai întâlnit această idee foarte interesantă la “Omul pictat”.
Aflăm ce reprezintă Piaţa Umbrelor, Instititul, Conclavul, Consiliul, Şcoala de Solomonie (aflată în mijlocul Carpaților, ”unde e frig și sunt urși”), Frații tăcuți din Orașul oaselor  – un spațiu subteran, cu o rețea de tuneluri construite din cenușa vânătorilor de umbre morți – Vânătoarea sălbatică, portalurile magice şi Pacea Rece. Şi aflăm ce sunt parabataii.
Un parabatai e partenerul tău în luptă. Un parabatai e cel mai bun prieten al tău. Doi parabatai pot reprezenta totul unul pentru celălalt. Legatura dintre parabatai e una sacră, și e consfințită printr-un ritual anume. Dar nu au voie să se îndrăgostească unul de celălalt! De ce oare?! Vom vedea, deși, una e să o interzică o lege, și alta e ceea ce simte inima, iar cei doi eroi ai noștri se vor confrunta din plin cu această dilemă, care le va zgâlțâi din temelii existența.
Pentru început, pătrundem în Piaţa Umbrelor alături de Kit şi tatăl sau, Johnny Rook, amândoi mundani ce aveau Darul Vederii. Ceilalţi muritori de rând nu o vedeau, zona având protecţii magice pe toate părţile.
“Nopţile în care se ţinea Piaţa Umbrelor erau preferatele lui Kit (…) când trecea pe Kendall Alley, prin Old Town Pasadena, ducându-se spre zidul acela gol de cărămidă – că apoi să treacă prin el şi să între brusc într-o explozie de lumina şi culoare. “
Scena asta mi-a adus aminte de Harry Potter, când, ajuns în gara să ia trenul spre Şcoala de Magie, intră printr-un perete ce acţiona ca un portal şi se trezeşte pe un peron dintr-un univers paralel.
Foarte frumos exploatată idee!
“Piaţa Umbrelor din Los Angeles apărea în nopţile calde, când exista şi nu exista, în acelaşi timp. Kit ştia că atunci printre rândurile de standuri frumos decorate păşea într-un loc care avea să dispară odată cu primele raze ale soarelui. “
Johnny Rook avea un stand la care, official, vindea poţiuni şi pulberi. Neoficial, şi de fapt, cu asta se ocupa, făcea trafic cu informaţii. Puţine erau lucrurile pe care Johnny Rook nu le ştia, şi nimic ce nu ar vinde pentru preţul potrivit. În afară de cel mai mare secret al sau: Kit! Veţi vedea în finalul cărţii despre ce secret este vorba, pe care nici chiar copilul însuşi nu îl ştia!
Printre clienţii lui Johnny Rook se aflau toate creaturile pe care ţi le poţi imagina: “magicieni, vârcolaci, vampiri, suflete pierdute, zombie, şi, la un moment dat, chiar o sirenă.”
În noaptea aceea, Johnny Rook a fost căutat de un vânător de umbre – Emma Carstairs, care căuta să afle o informație legată de seria de crime sângeroase din ultimul timp.
Emma Carstairs este o războinică, un vânător de umbre, cea mai bună din generaţia sa, deținătoarea puternicei săbii Cortana, de care era nedezlipită, iar Julian Blackthorn este parabataiul ei.
Acţiunea cărţii îi urmăreşte pe Emma şi Julian pe urmele unui criminal sângeros, ale cărui motivaţii şi mod de a ucide par a avea legătură cu moartea părinţilor Emmei.
În urmă cu cinci ani, avusese loc un război pornit de un vânător de umbre, Sebastian Morgenstern: 
“(…) se ridicase împotriva alor săi, mergând din Institut în Institut, distrugându-i pe ocupanţii acestora, punând stăpânire pe trupurile lor că să-i forţeze să lupte pentru el ca o armata de sclavi cu creierul spălat. Aproape toţi vânătorii de umbre de la Institutul din Los Angeles fuseseră ucişi sau luaţi de el.”
Printre aceştia, părinţii Emmei şi tatăl lui Julian. Numai că Emma refuzase să creadă în această variantă, având sentimentul că se ascunde altceva sau mai bine zis altcineva în spatele morţii părinţilor ei. Şi, în final, se va dovedi că a avut dreptate, deşi nu în modul în care credea ea.
În acel război, spiritele naturii, care juraseră loialitate vânătorilor de umbre, îi trădaseră pe aceştia, iar trădarea lor fusese de neiertat: vânătorii de umbre decretaseră Legea Rece, prin care oricine ajută un spirit al naturii era aspru pedepsit. Însă Conclavul, odată cu Pacea Rece, făcuse victime şi în rândul celor pe care se presupunea că trebuia să îi apere: permisese ca Mark, fratele mai mare al lui Julian, care avea pe atunci 16 ani (Julian avea doar 12) să fie luat de Vânătoarea Sălbatică, spirite ale naturii care nu dădeau niciodată înapoi ceea ce au luat, iar Helen, sora cea mare, era de atunci exilată pe o insulă neprimitoare, stăpânită de gheţuri.
Pe măsură ce firele acţiunii se împletesc, facem cunoștință cu noi şi noi personaje care au legătură, într-un fel sau altul, cu eroii noştrii – Emma şi Julian.
Aceştia locuiau la Institut.
”Institutul era ceva între primărie și casă de locuit, un loc unde vânătorii de umbre și repudiații veneau deopotrivă la conducătorul Institutului. Conducătorul era reprezentantul local al Conclavului.”
După ce tatăl lui Julian fusese ucis (înfiorătoare scenă, cu toate implicaţiile ei) Institutul era condus de Arthur Blackthorn, fratele acestuia, un personaj ce trăia în lumea lui, uşor ţicnit, fapt pe care Julian se străduia din răsputeri să îl ascundă. De fapt, Arthur conducea Institutul doar cu numele. Adevăratul conducător se va dovedi a fi Julian, care, de la 12 ani, s-a văzut pus în faţa imensei responsabilităţi de a-şi ţine familia unită (atât cât mai rămăsese din ea) şi fraţii alături.
Erau şapte fraţi Blackthorn. Mark şi Helen, fraţii cei mari, care aveau o altă mama, o prințesă nobilă din neamul elfilor, fuseseră îndepărtaţi fără voia lor. Rămăseseră Julian, Dru, gemenii Ty şi Livvy, şi micul Tavvy, care avea acum 7 ani. Fiecare frate în parte este foarte bine descris, de la felul cum arată, cum se poartă, cum gândeşte, cum interacţionează unii cu ceilalţi. De fapt, relaţiile de familie, devotamentul şi spiritul de sacrificiu, modul în care “funcţionează” familia Blackthorn reprezintă după părerea mea unul din punctele forte ale cărţii. Subiectul cărții este interesant, acțiunea antrenantă, dar personajele sunt cele care fac diferența, plus fascinanta lume a vânătorilor de umbre, un univers fantastic, în care te pierzi de bunăvoie.
La Institut, alături de frații Blackthorn, Diana – tutorele lor  (care venea și pleca după cum dorea, fără să știm unde o chemau îndatoririle ei misterioase) și unchiul Arthur (care stătea cu zilele închis în biroul lui citind), mai locuia Cristina, prietena Emmei, de curând venită din Spania pentru a studia la Institutul din Los Angeles (Diana era cea care le preda lecțiile). Cristina avea propriile ei secrete, iar unul din punctele vulnerabile era să vorbească despre o persoană anume din trecutul ei, Diego. Vom face cunoștință și cu acesta la un moment dat, iar Cristina va descoperi că unele lucruri nu erau chiar așa cum păruseră la prima vedere.
Un alt personaj foarte prezent în viața lor era Malcolm Fade, Înaltul Magician din Los Angeles, un personaj excentric, pe care îl simpatizau cu toții.
”Toți magicienii, fiind urmași ai oamenilor și ai demonilor, erau nemuritori. Ei încetau să mai îmbătrânească în diverse etape ale vieții lor, în funcție de vârsta demonului care le fusese părinte. Malcolm părea că încetase să mai îmbătrânească pe la douăzeci și șapte de ani, dar era născut (așa susținea el) în 1850.”
Cam asta era starea de lucruri atunci când au primit o vizită complet neașteptată și ale cărei urmări vor schimba viața tuturor:
Elfii se aflau în mijlocul sălii. Erau numai doi, cel cu robă albă și cel cu armură neagră. Călărețul brun nu se vedea nicăieri. Nici fețele lor nu se vedeau (…) Emma percepea o forță puternică, sălbatică, venind dinspre ei, acel ceva din cealaltă lume. A simțit pe piele răceala umedă de pământ, cu miros de rădăcini și frunze și flori de jacaranda.
Elful în negru a început să râdă și și-a dat jos gluga. Pielea avea culoarea verde închis a frunzelor, mâinile erau ca niște gheare, ochii galbeni, ca de bufniță (…)
– Eu sunt Iarlath, de la Curtea Elfilor Întunericului. Companionul meu este Kieran din Vânătoarea Sălbatică.
Celălalt elf și-a ridicat mâinile subțiri, cu degete acre aveau niște unghii pătrate, aproape transparente. A apucat gluga și a aruncat-o pe spate cu un gest rapid, aproape rebel.
Emma și-a înăbușit o exclamație de uimire. Era superb. Nu era frumos, așa cum era Julian sau Cristina – din perspectivă umană – ci era frumos ca tăișul ascuțit al Cortanei. Părea tânăr, nu îi dădeai mai mult de șaisprezece-șaptesprezece ani, deși bănuia că are mai mult de atât.  Părul negru, cu o ușăară tentă albastră, îi încadra chipul parcă sculptat. Ochii erau îndepărtați unul de celălalt și aveau culori diferite: stângul era negru, iar dreptul era de un argintiu intens…ochii lui spuneau clar că face parte din Vânătoarea Sălbatică.
Ce dorea această delegație de la ei? O favoare! Și asta în condițiile în care orice ajutor dat Curții Elfilor de către vânătorii de umbre era interzis de către Pacea Rece…
În ce consta favoarea pe care o solicitau și ce erau dispuși să dea la schimb?
Elfii doreau ca Julian și Emma să afle cine este misteriosul criminal în serie, printre ale cărui victime se aflau și elfi, și să-l predea Regelui Elfilor Întunecați. Și asta în doar două săptămâni. Atât aveau la dispoziție. Apoi Mark putea rămâne cu ei… dacă alegea asta!
Le dădeau în acest scop un indiciu: traducerea primului rând din înscrisurile demonice cu care erau marcate corpurile victimelor, aceleași înscrisuri care se găsiseră și pe corpul părinților Emmei după ce fuseseră uciși.
Iar în schimb…
”Ușa de la Sanctuar s-a deschis și pe ea a intrat elful cu robă brună.
– Dă-ți gluga jos, băiete, a spus Iarlath. Arată-ți fața.
După ce mantia aruncată a căzut la podea într-un morman întunecat, Emma a văzut dintr-o dată corpul lung și subțiratic, părul deschis la culoare, mâinile înguste.
În mijlocul runei de pe podea era un băiat care respira precipitat. Un băiat care părea în jur de șaptesprezece ani, cu părul blond și ondulat ca niște vițe de acant, împletit cu crenguțe și mărăcini, până la umeri. Ochii lui arătau  dedublarea specifică vânătorilor sălbatici: două culori – unul era auriu și unul avea albastrul familiei Blackthorn. Era desculț și picioarele erau negre de praf, iar hainele rupte și ferfenițite.
Emma a fost cuprinsă de un val de amețeală, dar și de un fel de oroare, ușurare și uimire. Julian înțepenise, de parcă fusese curentat.
– Mark?”
Așadar, miza acestui târg era Mark, fratele răpit de Vânătoarea Sălbatică, ce devenise între timp unul din ei…
Iar pentru ca Mark să se întoarcă înapoi în sânul familiei, Julian ar fi acceptat orice înțelegere. Așa că acceptă, cu orice risc!
O bună parte a cărții este alocată vieții de zi cu zi a fraților. Mi-a plăcut dragostea și dăruirea cu care l-au înconjurat pe Mark până și-a revenit cât de cât. Acesta era atât de distrus de tot ce îndurase cât timp fusese cu Vânătoarea Sălbatică, încât nici nu realiza unde e, ce e real și ce e închipuire. Însă nu tot ce trăise acolo fusese rău, avea și amintiri despre libertate, lipsă de constrângeri, și chiar…o iubire interzisă, dar permisă în lumea elfilor.
Însă, mai mult decât orice, l-a chinuit dorul de frații săi. Când totul se va fi terminat, ce va alege Mark să facă?
”Și a simțit în piept acea atracție periculoasă, care îi spunea că cerul ar putea fi drumul lui. Că acolo nu ar mai trebui să-și bată capul cu problemele umane: bani și adăpost și reguli și legi. Că ar putea zbura peste ghețari, prin ceruri, peste pădurile de care nici un om n-a știut că există. Că ar putea dormi în ruinele orașelor dispărute de secole…
Dar el dăduse întotdeauna stelelor numele fraților și surorilor lui. Era frumoasă ideea de libertate, dar era o iluzie. Inima omului este înlănțuită de iubire.”
Revenind la investigație, în care se vor implica cu toții, aceasta  îi va pune în multe situații riscante și periculoase.
Julian este la un moment dat la un pas de moarte atunci când este străpuns de o săgeată otrăvită. Nimic nu ar fi trebuit să-l poată salva. Nici chiar Malcolm, Înaltul Magician, nu și-a putut explica vindecarea lui miraculoasă.
” – În mod normal, nici o iratze n-ar fi trebuit să te vindece. Chiar și cu forța runelor parabatai, în mod clar n-ar fi trebuit să supraviețuiești.
Ochii lui ciudați și violeți îl priveau fix.
– Nu știu ce ai făcut tu sau Emma, dar indiferent ce- a fost, a fost ceva imposibil. N-ar fi trebuit să respiri acum.”
Tot ce făcuse Emma fusese să-i facă iratze, rune vindecătoare, dar forța lor venea din sentimente, iar sentimentele celor doi erau mai puternice decât își dădeau voie să recunoască…
Dar nimic nu o pregătise pentru sentimentul pe care îl avusese când îi trecuse prin minte eventualitatea pierderii lui Julian, că cerul se va întuneca pentru totdeauna, că nu va mai calca niciodată pe pământ ferm. Şi mai ciudat fusese sentimentul pe care îl avusese după ce conştientizase că el va trăi. Simţise apropierea lui fizică într-un mod aproape dureros. Voise să-l ia în braţe, să-l strângă aşa de tare, încât pielea şi oasele lor să se contopească. Îşi dădea seama că pare complet aiurea, dar nu putea să-şi explice altfel senzaţia.
Ştia doar că e intensă şi dureroasă, şi că nu mai simţise niciodată aşa ceva. Iar asta o speria.”
E foarte interesant de urmărit relația celor doi parabatai, diferitele ei nuanțe, acceptarea – sau nu – a faptului că sunt îndrăgostiți unul de celălalt. De ce era interzis acest lucru și oare cu orice preț îți poți asuma iubirea? Rămâne de văzut…
” – Când iubești pe cineva, acea persoană devine o parte din tine. E în tot ceea ce faci. E în aerul pe care îl respiri, în apa pe care o bei, în sângele din venele tale. Atingerea acelei persoane rămâne pe pielea ta și vocea ei își rămâne în urechi, iar gândurile ei rămân în mintea ta. Îi cunoști visele, deoarece coșmarurile ei îți frâng inima și visele frumoase sunt și ale tale. Și nu crezi că persoana aceea e perfectă, dimpotrivă, îi știi defectele, îi știi adevărurile ascunse și umbrele secretelor ei, dar asta nu te sperie; de fapt, o iubești mai mult pentru ele, fiindcă nu vrei să fie perfectă. O vrei pe ea.”
Cum poate fi greșită și interzisă o asemenea iubire? Și totuși…
Pe urmele indiciilor, povestea ne poartă la o peșteră de lângă mare, păzită de demoni.
Emma i-a văzut deodată. Șuierau și chirăiau prin iarbă. Demoni. A scos-o pe Cortana atât de repede, de parcă i-o aruncase cineva în mână. Erau o mulțime, împrăștiați peste tot, de la peșteră până la faleză. Arătau ca niște insecte uriașe: ca niște călugărițe, mai exact. Capete triunghiulare, corpuri prelungi, brațe imense, cu clești de cheratină, ascuțiți ca niște lame. Ochii erau deschiși la culoare, plați și lăptoși.
Erau între ei doi și motocicletă.”
Cum vor reuși să scape din această situație, rămâne să vedeți…
Un alt indiciu, îi duce la un teatru părăsit pentru neavizați, dar unde cei cu bilet descopereau o lume strălucitoare, elegantă, pregătită de spectacol.
”Peste tot în jurul lor erau oameni frumoși, genul acela de frumusețe hollywoodiană pe care Emma era obișnuită să-l vadă prin Los Angeles (…) Rochii de mătase și ciorapi cu dungă, pălării de fetru, cravate înguste și revere ascuțite. ”
Numai că…
Emma a început să privească persoanele din sală cu alți ochi…uitându-se mai atent, a început să sesizeze urechi ascuțite, ochi portocalii sau unghii ca niște gheare…
– Toți aștia sunt altceva…”
Iar spectacolul nu era o piesă de teatru, ci o loterie, unde cel extras trebuia să-și asume moartea. Avea două zile de libertate, si apoi, începea vânătoarea. Doar că…cine era cine era vânătorul, și cine vânatul, a fost aflat prea târziu…
Un alt indiciu, și Emma se duce din nou la peștera de la malul mării, din păcate singură, și fără să-i spună lui Julian.
”Camera a răsunat de un vuiet nepământesc. Emma s-a întors și a văzut cu groază cum a doua ușă, larg deschisă, strălucind albastru, nu era deloc un acvariu – era o ușă care dădea direct în ocean. Un întreg univers acvatic, imens, adânc, se deschidea de cealaltă parte a ușii, cu alge unduioase, curenți puternici și siluete întunecate ca niște umbre, mult mai mari decât peștii… Nu a avut timp decât să țipe, apoi a fost trasă prin ușă, iar oceanul s-a închis deasupra ei.
Cum a scăpat, rămâne să descoperiți.

Scenele în care Emma și Julian devin intimi, au o sensibilitate aparte, iar candoarea lor te înduioșează.
”După ce stelele au început să se rotească, Emma s-a trezit cu capul pe brațul lui Julian, cu ochii la el. Se uita la ea, cu capul sprijinit într-o mână. Părea amețit și ținea ochii pe jumătate închiși. Inima lui încă bătea tare, lovindu-se de inima ei. Îl iubea atât de mult, încât avea impresia că îi va plesni pieptul.
Ar fi vrut să-i spună asta, dar cuvintele i-au rămas blocate în gât.
– A fost…, a început ea. A fost primul sărut pentru tine?
– Nu, am mai exersat și cu diverse necunoscute… A zâmbit, sălbatic și superb în lumina lunii. Da, a fost primul meu sărut.
Emma s-a înfiorat. S-a gândit: ”Te iubesc, julian Blackthorn. Te iubesc mai mult decât iubesc lumina stelelor.”
– Să știi că n-a fost chiar rău, a spus ea, zâmbind.
El a râs și a tras-o la pieptul lui.”
Textul care, odată descifrat, le va da cheia  întregii enigme, era de fapt o poezie dintr-o carte cu povești pentru nefilimi, din care cea mai tristă poveste era a Doamnei de la Miezul Nopții. Se pare că era o poveste adevărată, petrecută cândva, iar fata, Doamna de la Miezul Nopții, făcea parte din familia Blackthorn.
 Poezia suna așa:
”Focul arde, apa curge:
De fapt e-a lui Blackthorn sânge.
Caută să uiți trecutul,
Treisprezece, apoi ultimul.
Nu căta a îngerilor cenușie carte,
Roșul și albul te vor duce prea departe.
De vrei să ai iar ce prețuiești,
Tu cartea neagră trebuie să găsești.”
În momentul în care au descifrat textul și au făcut legătura cu această poezie, seria crimelor se ridicase la treisprezece! Nu era o coincidență, dar cine era ultimul, cel care urma după treisprezece? Între timp aflaseră că toate acestea erau legate de magia neagră, iar semnele de pe corpul victimelor erau rune de invocare. Dar invocare a ce? Necromanția era cea mai înfricoșătoare variantă, și se pare că și cea corectă!
Cum se va dezlega misterul, care urma să fie sacrificiul final, cine era criminalul, maestrul păpușar din spatele acestei întregi regii de crime făcute cu un scop anume, vă invit să descoperiți citind cartea. Veți avea parte dramatism și tensiune la cote maxime, și de câteva răspunsuri foarte neașteptate!
Care este deznodământul întregii povești… nu vom afla deocamdată, întrucât continuarea o vom citi în volumul următor. Pot să vă spun doar că, atunci când am ajuns la final, îmi venea să dau câteva pagini în urmă și să mă prefac că nu l-am citit…  Sper să apară cât mai curând volumul următor!!!
”Dar iubirea ne-a fost mai presus de iubirea
Celor mai bătrâni decât noi, doi copii –
Celor mai înțelepți decât noi, doi copii –
Și nici îngerii de sus, din tării
Nici demonii din funduri de-ocean
N-au să poată vreodată visul meu despărți
De-al frumoasei Annabel Lee.”

 

Mulțumim Librăria Librex pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

librex

Cartea poate fi comandată pe site-ul Librăria Librex, ca și de pe alte librării on-line.

About Author

40 de comentarii

  1. Ma tenteaza,insa am o mare problema,face parte dintr-o serie 🙁 si m-am saturat de serii incepute si finalizate nu se stie cand.

    • Culmea e ca autoarea inca nu a terminat de scris aceasta serie! Am pus si lista de carti Cassandra Clare, se poate vedea acolo. Are totusi doua serii publicate integral la noi – Dispozotive infernale si Instrumente mortale.

  2. Si uite așa mă ispitești tu pe mine! Dar, am cartea, primită cadou de Craciun de la Luiza. ❤ Sper sa ii vina rândul la citit….

  3. Felicitări pentru recenzie, Oli! Este absolut ispititoare. Descrie o lume fantastica plină de acțiune si mister.

    • Multumesc Geo! Ma bucur ca iti place si daca am reusit sa redau cat e de fascinanta lumea ascunsa in umbre descrisa in carte…

      • Ai reușit cu brio! Sunt sigura ca este o carte pe gustul meu, dar îți voi urma sfatul si voi începe seriile in ordine.

    • E foarte interesanta! E o carte urban-fantasy care mi-a placut in mod deosebit! Am in plan sa citesc cat de repede voi reusi si primele serii aparute.

  4. Barbalata Mirela on

    Frumoasa recenzia Oli! Mie insa imi este teama sa o iau. Nu stiu daca o sa imi placa 😀 . Imi pare foarte complicata 🙂

    • Nu e complicata, dar e o carte mai complexa. Si povestea e foarte detaliata. E de asteptat, de altfel, la numarul mare de pagini pe care il are.
      Recomand cartea in principal fanilor genului fantasy/ urban-fantasy.

  5. Daniela Cusa on

    Nu am citit nicio carte a Cassandrei pana acum. Dar sper ca in viitorul apropiat sa remediez „problema”.
    Felicitari pentru recenzie! Ca de obicei, foarte elaborata si convingatoare.

    • Mulțumesc! Și eu am în plan sa citesc și celelalte serii ale ei, m-a convins aceasta carte, îmi place stilul autoarei!

  6. Eu sunt fan fantasy.Am citit si Dispozitive infernale ,in viitor o sa imi cumpar si seria asta dar astept sa iasa si celelalte parti nu prea imi place sa fac pauza intre ele.

    • Si eu sunt fan fantasy! De data asta n-am mai avut rabdare, a fost prea mare curiozitatea, pentru ca nu apucasem sa citesc celelalte doua serii (sper sa o fac in curand) si doream sa vad cum scrie autoarea. Si am vazut! Scrie foarte bine!!! Imi place stilul ei.
      Dar nici mie nu imi place sa fac pauze mari intre volume…

  7. Cartea asta m-a omorât. Nu pot să spun prea multe aici, nu vreau să dau spoilere, dar… De ce? Emma ar fi trebuit să îi spună lui Julian adevărul… Am citit-o în engleză și o să citesc și lord of shadows, n-am răbdare să aștept să fie traduse. instrumente mortale și dispozitive infernale au fost ok, însă doamna de la miezul nopții e cea mai grozavă.

Lasă un răspuns