Drumul meu de Irina Alexe, Editura Siono – recenzie

15

Drumul meu

Irina Alexe

Editura Siono

Anul apariției: 2019
Număr de pagini: 112
„Drumul meu”, cartea Irinei Alexe, se mulează perfect pe stilul de viață actual, cu nota sa de implicită, continuă alertă. Drumul e de fapt metafora unei stări de spirit specifică vârstei incertitudinilor și întrebărilor care pot marca întreaga existență. Scriitoarea face o excelentă radiografie a acelui „unruhig”, neliniștea perpetuă care ne poartă prin viață, uneori cu ezitări, alteori cu hotărâre, dar de fiecare dată cu speranța  alegerii drumului potrivit. Este o scriere savuroasă  ce te face să zâmbești, să te oprești o clipă din cotidian și să-ți pui întrebări.
În zilele noastre, tinerii sunt poate, mai mult decât niciodată, în postura de a-și alege drumul. Dacă odinioară parcursul celor mai mulți era prestabilit de cutume sau de influența părintească, astăzi există mai multe căi de urmat, o mai mare ușurință în a vedea aceste cai, de a ne încumeta să pășim pe ele. Este mai simplu însă? Cu siguranță, nu.
Drumul meu”, de Irina Alexe, surprinde tumultul unei tinere care se află în căutarea acestui drum propriu. Romanul, deși de dimensiuni reduse, este format din trei părți, fiecare dintre ele marcată de un citat din Ileana Vulpescu sau din Marin Preda, ca o scurtă avanpremieră a ce urmează să descoperim în paginile sale.
Partea întâi introduce cititorul în viața personajului-narator, Irina, o adolescentă de 17 ani din București. Nu există niciun dubiu asupra momentului în care se petrece acțiunea, ne aflăm în anul 1998, la sfârșitul unei decade care a însemnat pentru mulți dintre noi perioada adolescenței, cu bune și cu rele. Irina și prietena ei Rozé petrec, la fel ca mulți alți tineri de vârsta lor, sfârșiturile de săptămână și vacanțele la țară, la bunica maternă a Irinei, într-un sat aflat nu departe de capitală, unde se ajunge cu o rată. Pentru cele două fete, casa mămăiței este un refugiu, un loc unde se simt bine, deși trebuie să o ajute pe bătrână la treburile casei și la muncile agricole. Foarte rapid putem cuprinde cu privirea coordonatele vieții de familie a Irinei, precum și raporturile cu cei apropiați. Cu onestitate, dă glas sentimentelor ei față de mamaie, bătrâna deloc sentimentală, dar bună ca pâinea caldă, față de mama care lucrează pentru agenția TAROM tocmai în Franța, de tatăl rezervat, sora mai mare Kati, unchi și verișori, dar mai ales pentru cea care îi este soră de cruce – Rozé, vecină de cartier, prietenă și confidentă, precum și pentru un misterios El, un băiat din sat, cu doi ani mai mare.
Prin ochii Irinei, cititorul din aceeași generație va retrăi momentele emoționante și inocente ale primei iubiri, frământările legate de traseul profesional, de ceea ce îi poate rezerva viitorul unei fete simple din România, cu o situație financiară modestă, o fată care nu se teme de munca grea, dar care iubește studiul. Irina, deși este bună la învățătură și iubește lectura, nu se dă în lături să lucreze cot la cot cu bătrâna ei mamaie. Cu toate acestea, ea nu se consideră vreo eroină făcând toate acestea, are chiar o nesiguranță de sine înduioșătoare, care se manifestă în primul rând în relația cu El, un tânăr simplu, din sat, care muncește pe șantier, dar care i-a furat inima. Suntem spectatorii tăcuți ai frământărilor Irinei, ai gândurilor și sentimentelor care o încearcă, având-o alături pentru a-i împărtăși prea-plinul sufletesc numai pe Rozé, însă nici pe ea complet, fiindcă loiala prietenă are propriile probleme.
Prietenia adevărată, primii fiori ai dragostei, îndoielile și angoasele unui suflet tânăr sunt prezentate cu un aer de confesiune, șăgalnic și puțin trist în același timp. Atmosfera unui sat de câmpie este surprinsă foarte bine, cu toată culoarea lui locală, cu muzica vremii, obiceiurile, moda, meniul specific.
În căutarea drumului de urmat, dezamăgită de prima experiență amoroasă, Irina decide să studieze în ultimul an de liceu la Paris, unde lucrează mama sa. Astfel se încheie prima parte, unde, în relativ puține pagini, autoarea a reușit să creeze o bogăție de imagini și amintiri.
În partea a doua, o regăsim pe Irina la Paris, după șase ani. A ales calea jurnalismului, încearcă să se regăsească, să echilibreze trecutul românesc cu prezentul francez. După ani de celibat, îl cunoaște pe Kaseem, un francez de origine iraniană și pornește din nou în căutarea fericirii, temându-se în același timp de ea. Autoarea surprinde, de această dată, Parisul văzut prin ochii unei tinere străine, insistând pe partea psihologică, pe trăirile tinerei. Șansele nu întârzie să apară, atât pe plan personal, cât și profesional, Irina trebuie doar să aibă îndrăzneala să profite de ele.
În partea a treia, cea mai scurtă, Irina își pierde unul dintre reperele copilăriei. Ce îi va rezerva revenirea în România, cu acest trist prilej? Încotro va duce drumul Irinei, înainte sau se va întoarce în trecut?
Romanul trezește nostalgii, dar în același timp poate fi o experiență interesantă și pentru adolescenții zilelor noastre, care le va permite să își facă o impresie asupra unor alte timpuri și ce anume înseamnă două decenii, câte asemănări, dar și deosebiri pot fi între tinerii de acum și cei de ieri. Cu note de bildungsroman, ne vorbește despre alegeri, despre a crește la cumpăna vremurilor, influențați de toate cele trăite și, într-o oarecare măsură, reinventarea e un proces extrem de dificil.
Pe de altă parte, deși în unele privințe putem regăsi trăirile unei generații, în altele este clar o poveste unică, o poveste anume, cea a Irinei, mulată pe specificul și personalitatea ei.
Cartea este scrisă într-un stil nepretențios, care adaugă aerului de confesiune o naturalețe anume, potrivită vârstei protagonistei.
Ar fi recomandat ca frazele în limba engleză care se întâlnesc ici-colo pe parcursul romanului să fie traduse în română, într-o notă de subsol. Eu nu am întâmpinat probleme în a le înțelege, dar pentru cei care nu cunosc limba engleză ar fi un lucru util.
Coperta are o cromatică odihnitoare, un drum de țară având la stânga pădurea, iar la dreapta câmpul, sub lumina blândă a crepusculului. 
„Drumul meu” este un roman despre căutarea fericirii și a ceea ce reprezintă ea pentru fiecare, iar în ciuda dimensiunii sale, reușește să constituie o oglindă destul de fidelă a unor locuri, vremuri și tipuri de personalitate.
„Scriu despre ce știu! Despre primele mele amintiri la țară, despre mine stând singură pe un trunchi de prun și mâncând floricelelele pe care mi le făcusem tot eu. Despre mamaie care nu era niciodată prezentă într-un singur loc, pentru că mintea ei căuta mereu modalități de a munci mai mult, mai repede. Despre tristețe, atât de multă tristețe și lipsă de perspective. Despre apartamentul de la București și despre mama care mie-mi părea mereu deprimată. Și din nou despre mine care în naivitatea de copil îi spuneam mamei că vreau să ne distrăm. Nici nu știu dacă asimilam cu ceva distracția asta, știu doar că era o ieșire din cotidian, poate o vizită. Distracție era și atunci când părea abundență în casă. Așa cum la mamaie era abundență când ne făcea o plăcintă cu brânză. Sau ca atunci când de ziua lui Rozé, Vasile luase Pepsi.(…)
Practic nu era vorba de distracție, era vorba de referință și aia lipsea. Nu aveam către ce să-mi îndrept ideile pentru că toată viața mea fusese muncă și frică.”

Cartea Drumul meu de Irina Alexe poate fi comandată de pe sionoeditura.com

 
 

About Author

15 comentarii

  1. familiasimionescuyahooro on

    Cat de frumos ai surprins atmosfera acelei perioade! Minunata recenzie, Ana!Multumesc mult pentru recomandare!❤

  2. Felicitări, draga mea! Îmi place mult recenzia. ❤️ Sunt convinsă că este o carte pe gustul meu.

  3. Mirela Barbalata on

    Ooo, ce frumos!! Cuvinte spuse din suflet! O poveste „mica” dar cu un mesaj „mare! M-ai facut tare curioasa! Multumesc pentru recomandare!

Spune-ți părerea!

%d blogeri au apreciat: