Delicatese Literare
Recenzii

Duminicile iubirilor pierdute, de Valerie Perrin, Editura Litera – recenzie

Duminicile iubirilor pierdute

(Les Oubliés du dimanche – 2015)

Valerie Perrin

Editura Litera

Colecția Buzz Books

An apariție: 2021

Nr. pagini: 352

Traducător: Claudiu Brăileanu

Valérie Perrin s-a născut în 1967 în Remiremont, în Munții Vosgi, Franța. A crescut în Burgundia și s-a stabilit la Paris în 1986. Romanul ei, The Forgotten Sunday (2015), a câștigat premiul Booksellers Choice Award, iar ediția paperback a fost best-seller mult timp de la publicare.

Cartea ei de debut în limba engleză, Apă proaspătă pentru flori / Fresh Water for Flowers (Europa, 2020), a câștigat premii precum Maison de la Presse, Paperback Readers Prize și a fost desemnat titlul ABA Indies Introduce și Indie Next List. A fost tradus în peste treizeci de limbi. Figaro Littéraire a numit-o pe Perrin printre cei zece autori cei mai bine vânduți în Franța în 2019, iar în Italia, Apă proaspătă pentru flori a fost cea mai bine vândută carte din 2020. Perrin locuiește acum în Normandia.

Deopotrivă amuzant și melancolic, un roman al trecutului, al prezentului și al iubirilor nerecunoscute.

Necunoscându-și propria poveste, Justine, în vârstă de 21 de ani, este fascinată de povestea lui Hélène, o rezidentă de aproape o sută de ani a azilului de bătrâni unde lucrează ca infirmieră medicală. Viața ei este un roman: întâlnirea cu Lucien în 1933, dragostea lor, războiul, evreul Simon ascuns în pivniță, trădarea, Gestapo-ul, deportarea... Treptat, Justine îi smulge bătrânei secrete grele și ajunge să le confrunte pe cele ale propriei familii. Deopotrivă amuzant și melancolic, Duminicile iubirilor pierdute este un roman al trecutului, al prezentului și al iubirilor nerecunoscute.

„Un roman frumos despre amintiri și moșteniri, evidențiat de o scriitură sensibilă.“ – Delphine Perras, L’Express
„O eroină originală și simpatică, un univers surprinzător, o povestitoare foarte talentată.“ – Nathalie Dupuis, Elle
Duminicile iubirilor pierdute este o poveste profundă și plină de emoție, scrisă într-un mod simplu, fără artificii, dar îmbrăcată în sensibilitate, frumusețe și naturalețe; este o cale către suflet, către redescoperirea de sine, este o fereastră prin care intră întunericul și lumina, cele care pot aduce atât tristețe, deznădejde, cât și vindecare, iertare, dar mai ales iubire și speranță.

Personajele principale ale cărții sunt două femei remarcabile, despărțite și unite deopotrivă de obscuritatea trecutului, dar și de fragilitatea timpului. În timp ce una și-a trăit povestea, iar călătoria vieții sale este la final, cealaltă este la început de drum, deși călătoria vieții ei a început cu ani în urmă. Sunt diferite ca personalitate, dar amândouă poartă în suflet multă candoare și iubire. Deși aceste două femei sunt motorul întregii acțiuni, galeria personajelor este mult mai diversificată, și remarcabilă, ceea ce oferă poveștii un plus de valoare.

Justine este infirmieră la căminul de bătrâni ,,La Hortensii”, trăind fiecare zi printre tăcerile dureroase ale bătrânilor de care însă se îngrijește cu plăcere și cu mult devotament. Deși tânără și frumoasă, sufletistă și altruistă, Justine, la cei douăzeci și unu de ani, are simțurile amorțite, îmbrăcate, mai degrabă, în bătrânețe și singurătate, este o fire introvertită, fără aspirații înalte. Cu toate acestea, are două mari pasiuni, muzica și oamenii de vârsta a treia, de aceea își împarte viața lipsită de provocări între grija pentru bătrânii din cămin, în timpul zilei, momentele petrecute noaptea lângă aceștia, ascultându-le poveștile, și clipele petrecute, sâmbăta, pe ringul de dans, din dorința și speranța de a-și redobândi ,,liniștea sufletească pierdută în 1996, din cauza vârstei a doua.”

,,Două lucruri am învățat lucrând cu bătrânii. Două lucruri veșnice, pe care le aud an de an, din cameră în cameră:

<< Profită de viața ta, trece repede. >>

<<Nu spune niciodată un secret. Nici fratelui, copilului, tatălui tău, celei mai bune prietene, unui necunoscut. Niciodată.>> „

Justine se complace în relații scurte sau bazate doar pe sex, dar, în realitate, tânjește după iubire, după alinare. Trăiește un haos emoțional provocat cu mulți ani în urmă, într-o noapte neagră și blestemată, când părinții săi și ai lui Jules, vărul său, și-au pierdut viața într-un teribil accident de mașină. Justine nu reușește să dea glas propriei dureri, dar știe că eliberarea și liniștea sufletească nu le va găsi acasă, alături de bunicul taciturn și singuratic, bunica lipsită de afecțiune și vărul Jules, un adolescent egoist, ce își dorește să fugă cât mai departe de casă. Aceștia sunt prinși în lanțurile ferecate ale trecutului, unul plin de mister, întrebări, amărăciune, fără să își dorească însă eliberararea.

,,Când mă întorc la treabă, nu mai știu dacă este dimineață, prânz sau seară. Nu fac ore suplimentare, ci doar ore când n-am chef să mă întorc acasă. Nu mai vreau să-l văd pe bunicul că se enervează și nici tot frigul iernii din ochii lui. Nici pe bunica încercând să caute trăsăturile tatălui pe chipul meu. Nu mai doresc să bat la ușa camerei lui Jules, închis și el într-un soi de muțenie pentru că se joacă pe calculator sau stă pe Beauport, o platformă pentru descărcarea de muzică electronică.

Prefer să-i scot lui Hélène ciorapii de compresie și să-i masez picioarele.”

Justine este balsam pentru inimile celor bătrâni, zâmbetul ei cald și vorba dulce luminându-le acestora zilele. Paradoxal, doar alături de ei, Justine găsește puțină liniște pentru sufletul ei chinuit. Dar cea care reușește să aducă inimii ei mângâiere este Hélène sau ,,doamna de pe plajă”, o bătrână de nouăzeci și patru de ani, care își deschide sufletul în fața tinerei, evocând amintiri încărcate de durere, dar și frumusețe, din trecutul său îndepărtat, dar nicicând uitat. Fizic, Hélène locuiește de ani de zile la cămin, dar sufletește continuă să trăiască pe o plajă imaginară, însoțită de prietenul ei, pescărușul, un loc feeric care a adăpostit iubirea ei și a lui Lucien, bărbatul cu care a încheiat cu mulți ani în urmă o ne-căsătorie, iubirea lor reușind să supraviețuiasca dincolo de ororile războiului, dincolo de minciuni, trădări. Fermecată, Justine imortalizează în scris, într-un caiet albastru, amintirile pline de duioșie ale bătrânei, din dorința de a-i lăsa lui Roman, nepotul acesteia, o moștenire deosebită. În timp ce așterne pe hârtie povestea lui Hélène, Justine reușește să găsească o punte de legătură între trecutul si prezentul său, să înfrunte secretele tulburătoare ale propriei familii, să facă pace cu cei dragi, dar mai ales cu ea însăși.

,,În fiecare an, Lucien era căpitanul călătoriei. Destinația lui preferată era Egiptul. Marea Roșie. Se arunca în așternuturi cu ochii închiși, povestindu-i lui Hélène că vedea sirene, iar una avea o privire albastră ca pereții camerei.

La miezul nopții își urau <<La mulți ani!>> pentru falsa lor căsătorie.

Pe data de 2 ianuarie, dimineața, deschideau cafeneaua la ora 6.30,cu pielea arsă de soarele pe care și-l închipuiseră și de momentele de pasiune. Trebuie mereu să pui un strop de adevăr în visuri, sau poate că nu.”

Povestea merge, alternativ, pe două planuri: trecut și prezent. În timp ce trecutul, narat la persoana a III-a din perspectiva lui Hélène, Lucien, dar și a altor personaje, este tărâmul iubirii, pasiunii, trădării, obsesiei și urii, egoismului, dar și al loialității, prezentul, narat la persoana I din perspectiva lui Justine, este al căutărilor și întrebărilor, al iertării, regăsirii de sine, acceptării și speranței.

Întreaga acțiune, derulată pe o perioadă de peste șaptezeci de ani, reușește să capteze atenția cititorului, dar mai ales să emoționeze. În cele trei sute cincizecide pagini, autoarea atinge mai multe subiecte, tulburătoare și intense deopotrivă, cum ar fi bătrânețea, moartea, singuratatea, și oferă poveștii mai multe perspective prin intermediul personajelor sale, pline de imperfecțiuni, dar dominate de iubire, pasiuni și dorințe obsesive. Deși Justine și Hélène sunt personajele principale ale acestei povești, bătrânii căminului ,,La Hortensii” sunt în centrul narațiunii; poveștile lor de viață, gândurile lor pline de amărăciune, dar si sensibilitate, singurătatea lor sufletească din cauza abandonului celor dragi, sentimentul de neputința ce îi domină, accentuează cititorului setea pentru alintare, dorința de a oferi o îmbrățișare, un zâmbet cald celor dragi, de a rememora anii copilăriei și de a da timpul înapoi, atunci când chipurile bunicilor îmbrățișau sufletele inocente de copii.

Duminicile iubirilor pierdute nu este doar o poveste, ci o reamintire a fragilității umane, a efemeritatii timpului, a contrastului dintre viață și bătrânețe. Astfel, autoarea propune teme de gândire și invită la introspecție. Cu toții suntem simpli trecători prin viață, dar de noi depinde să facem din ea o călătorie plină de înțelepciune, de care să ne ,,prindem” atunci când ajungem la capătul ei.

,,Bătrânii, cum nu le mai rămâne decât aceasta de făcut, povestesc trecutul ca nimeni altcineva. Degeaba cauți în cărți sau în filme: nu se compară cu ei.

În ziua aceea, am înțeles că pe cei în vârstă este suficient să îi atingi, să îi ții de mână, pentru ca ei să înceapă să povestească. „

 

,,Că intri într-o cafenea sau la un medic, vrei să fii vindecat de singurătate…”

 

,,Hélène a murit spre seară.

A plecat lasând în urmă legenda ei: sunt tot atâtea păsări pe lume câte ființe umane. Iar iubirea este atunci când două persoane împart aceeași soartă.”

Vă invit să descoperiți fascinanta poveste de viață, dar mai ales de iubire, a bătrânei Hélène, ce secrete ascunde trecutul familiei lui Justine, misterul morții părinților săi și ai lui Jules, precum și alte povești încărcate de simplitate și frumusețe!

Recomand cartea pentru emoția și sensibilitatea sa, pentru iubirea și candoarea ce răzbat din fiecare filă !

10 Comments

Spune-ți părerea!