Eu impotriva mea de Daniel Botea, Editura Quantum Publishers – recenzie

34

Eu împotriva mea

daniel-botea

Daniel Botea

Editura Quantum Publishers
176 pagini
Cartea Eu împotriva mea mi-a oferit o lectură neaşteptat de plăcută, surprinzându-mă cu un umor înţepător, prezent aproape pe fiecare pagină, situaţii tragi-comice şi acţiune alertă.
Mi-a plăcut mult personajul Leinad, un student la psihologie ce nu avusese o viaţă prea blândă până în prezent. Abandonat de mic (“Ai mei m-au dorit la fel de mult cum e dorită România în spaţiul Schengen”), fusese crescut în orfelinate. Totuşi, experienţa tristă de viaţă nu îl înrăise, în ciuda faptului că îi adăugase o doză zdravănă de cinism. Au fost destule momente în carte în care Leinad a dovedit curaj, compasiune şi altruism.
Prietenul lui cel mai bun era Diu, coleg cu el, un băiat foarte inimos, dar tare zăpăcit. Deşi se referă cu ironie la acest lucru, se simte că Leinad îl îndrăgeşte.
– Alo! Dormi?
El era, Diu, colegul și prietenul meu cel mai bun. Nici nu prea avea cum sa fie altfel, având în vedere faptul că sunt prea puțin sociabil. E un băiat bun, în ciuda întrebărilor sale  stupide gen “ai ajuns?” când eu stau chiar în fața lui, “te-ai lovit?” când eu mă spăl de sânge sau ca cea de mai sus..
–          Nu, Diu! Vorbești cu robotu`!
–          Unde ești?
–          Unde aș putea să fiu când mă suni pe fix, măi, geniule?
–          În cameră?
–          Bravo, Sherlock!
Inteligent, Leinad se descurca foarte bine la examene, ajutându-l şi pe Diu să le treacă. Prin urmare, acesta era disperat dacă Leinad nu se prezenta. Modalitatea lor de comunicare din timpul examenului îi oferă lui Leinad ocazia de a strecura o fină ironie privind modul preferat de socializare din ultimul timp, aproape exclusiv în mediul on-line…
Profesoara titulară e o hoașcă pe cât de apreciată, pe atât de slabă, care, datorită faptului că e foarte grasă, stă la catedră chiar și în timpul examenelor, ceea ce ne oferă șansa să comunicăm fără ajutorul rețelelor de socializare. Preconizez că, într-un viitor nu foarte îndepărtat, vom discuta mai mult pe timpul examenelor decât în restul anului, din moment ce am ajuns să discutăm pe whatsapp de la doi-trei metri…
Intriga cărţii porneşte de la faptul că Leinad îşi pierde telefonul. În ciuda faptului că acesta era adevărată “cărămidă”, Leinad nu dispunea de posibilităţi materiale pentru a-l putea înlocui.
Singurele mele surse de venit proveneau din anumite sarcini pe care le mai primeam de la profesori, gen să-i ajut să-și renoveze casa sau să-și îngrijească grădina, sau de la proiectele pe care le făceam colegilor. Devenisem foarte cunoscut de aceștia, dar și de asistenții spitalului judeţean din secția de donat sânge. Acești bani însă nu îmi ajungeau nici pentru a-mi satisface necesarul de băutură da’păi pentru mâncare sau haine, acum telefon. Binecuvântarea mea era mama lui Diu, care mă “adoptase” practic de la optsprezece ani, când am fost “eliberat” de către orfelinatul de care aparțineam, femeie care îmi trimitea și mie de mâncare sau ceva bani de buzunar și care mă găzduia în vacanțe. Imaginați-vă ce penibil mă simțeam când mă certam cu prietenul meu înainte de vacanțe…
Din fericire, sunând pe numărul lui, i-a răspuns o fată amabilă, care îi găsise din întâmplare telefonul şi s-a oferit să i-l dea înapoi, dându-şi întâlnire aproape de casa ei. Ajuns acolo, Leinad se izbeşte de o fată blondă, mică de statură și îmbrăcată cu gust, dar sărăcăcios.
În timpul ăsta, o fată blondă, mică de statură și îmbrăcată, deși cu gust, foarte sărăcăcios, stătea pe loc în timp ce eu mă izbeam de ea. Nu foarte tare, că doar nu-s țăran, atât doar cât să o dărâm.
Autoironia nu se opreşte aici. În loc să-şi ceară scuze, recunoscându-şi vina, Leinad dă tot el din gură.
– Nu ai un serial animat de urmărit, măi, piticanie? Mă enervez eu, deși nu știu de ce am început această ceartă inutilă, în loc să-mi cer iertare, fiindu-mi evident că eu sunt vinovat. Dar nu e așa în majoritatea certurilor pe care le purtăm? Când tot ceea ce întărim e tonul și jignirile, în loc de argumente?…
Fata nu se lasă deloc intimidată iar când el sugerează că n-au educat-o bine părinţii, îi ripostează ferm că să nu se lege de ei, întrucât ei şi-au făcut treaba foarte bine, atât cât au trăit… Revelaţia faptului că ea era orfană îi atinge o coardă sensibilă lui Leinad.
Aici recunosc, deși eu și sentimentele ne asortăm precum teneșii la costum, că m-am înmuiat. Aveam ceva în comun cu acea fată… pe nimeni. Ceea ce aveam în comun era nimic. Tot nimicul.  Există un nimic pentru fiecare și, totuși, nimicul nostru părea asemănător.
Deşi realizează că a greşit şi îşi cere în sfârşit scuze, Leinad se încăpăţânează să sublinieze partea ei de vină inexistentă, prilej pentru o nouă comparaţie ilară.
– Te rog să mă ierți, îi spun eu, dar revin la orgoliu precum prostimea pe post, dar ai și tu partea ta de vină.
Bineînţeles că fata, Carla, în vârstă de optsprezece ani şi studentă la rândul ei, era chiar cea care îi găsise telefonul, iar Leinad se simte acoperit de ridicol.
Să fii prost e una. Să mai fii și încrezut e o altă podoabă a incompetenței personale. Se spune că “prostul care nu-i fudul, ăla nu e prost destul”, dar dacă ești și prost, și încrezut, în cele mai nepotrivite momente, cu cele mai nepotrivite persoane, atunci mă mai liniștesc știind că nu sunt singurul care va avea doar preotul la înmormântare.
După ce-şi recapătă telefonul şi pleacă, Leinad are ghinionul să se ciocnească de un necunoscut şi îşi pierde cunoştinţa, trezindu-se apoi la spital.
Eram în stare de comă, deoarece Karma făcuse în așa fel, încât să fiu la rândul meu vinovat pentru că altcineva dăduse peste mine și mă lovisem cu capul de o bordură nouă. Nouă deoarece au fost alegeri și mereu se înlocuiesc în perioada cu pricina.
Ghinionul nu se opreşte aici. Persoana necunoscută care îl lovise vine şi îl scutură zdravăn, cerându-i să-i restituie ceva ce-i aparţinea. Leinad, deşi aflat pe patul de spital, nu şi-a pierdut spiritul combativ, mai ales că nu avea idee despre ce era vorba.
– Dacă o ţii în felul acesta, cu siguranţă o să îţi dau trânta înapoi, cu tot cu dobândă. De asta ai venit? Mai aşteaptă o săptămână să se merite împrumutul!
De mic primeam premii pe la concursuri de recitat sau de interpretat roluri pe la diferite teatre, talentul fiindu-mi recunoscut din plin. Aşa s-a întâmplat și acum. Măiestria mi-a fost recompensată cu două palme de recunoștință, probabil.
– Ne mai vedem noi, băiețaș! a fost tot ce am mai auzit.
Leinad primeşte o altă vizită neaşteptată, Carla apărând lângă patul lui la spital şi prinzând momentul să-i întoarcă ironia.
– Ce faci, “adultule”? Și-au dat ăștia seama de valoarea ta și te-au priponit ca să nu piardă tinerele talente?
Totuşi, în momentul în care Leinad îi cere ajutorul, Carla nu pregetă nicio clipă pentru a-i desface legăturile cu care era prins şi a-l ajuta să fugă din spital.
Ajuns acasă la Carla, Leinad este plăcut impresionat de biblioteca acesteia, care dădea o idee clară despre personalitatea ei.
Cuprindea în ea toţi marii clasici, cărţi de anatomie, psihologie, filozofie şi… de religie. Cred că am observat vreo două-trei biblii. Ce-i drept, îmi este cam ruşine să recunosc că încă nu am citit această carte, dar măcar nu mă număr printre cei ce se dau creştini fără să fi citit cartea  pe care se fundamentează propriul lor crez. E ca şi cum m-aş declara adeptul lui Eminescu, dar nu i-aş citi operele, sau fanul lui Eminem, fără să-i ascult melodiile. Sincer, mă aşteptam la cărţi de Sandra Brown sau alte asemenea mecanisme de foi laolaltă, menite să crească aşteptările fetelor de la partenerii lor.
Trebuie să recunosc că, citind acest paragraf, am avut un mic impuls să-mi ascund cărţile lui Sandra Brown în bibliotecă în spatele altor cărţi 🙂
Leinad ne previne însă, în ciuda admiraţiei faţă de Carla pe care i-o simţim, să nu ne aşteptăm la o idilă romantică.
Totuşi, nu vă aşteptaţi să citiţi că mă îndrăgostesc de ea, aşa cum este tiparul cărţilor de duzină pe care le-aţi citit până acum.  Prefer să vă spun lucrurile aşa cum sunt şi cum vor evolua; vreţi altceva în afara de adevăr? Citiţi un ziar sau aprindeţi televizorul, reveniţi la citit când vă săturaţi de minciuni.
Adevărul e că eu chiar asta speram… 🙁
Revenind la acţiune, misterul se lămureşte în curând. Din greşeală portofelul persoanei necunoscute, în care se afla o sumă mare de bani şi un stick de memorie rămăsese în posesia lui Leinad. Stickul conţinea informaţii preţioase despre o societate secretă care făcea experienţe medicale pe oameni, fără că aceştia să-şi fi dat acceptul. Cinic şi neavând nicio încredere în sistem, Leinad, în loc să meargă la poliţie, ia decizia să-l şantajeze pe cel care-l bătuse.
 Un gând mi se strecură printre sinapse. Nu numai că nu intenţionam să-i returnez individului un sfanţ din ce găsisem în portofel, dar aveam să-i cer şi ceva în plus, ca despăgubire pentru bătaia încasată. Părea un mod extrem de facil de a face rost de bani. O adevărată pleaşcă din ceruri!
Răpit şi ameninţat, Leinad refuză să o trădeze pe Carla, la care rămăsese stickul, pretextând că i l-a lăsat în păstrare mamei lui.
De ce mama? Preferam să nu îmi pun în pericol vreun prieten (nu ştiu de ce spun vreun prieten, pentru că fiind atât de antipatic, nu îl am decât pe Diu), însă pe mama pot să o caute. Am tot căutat-o şi eu până pe la vreo cincisprezece, şaisprezece ani.
Deşi reuşeşte să scape în prima fază, lucrurile se complică din nou ulterior, previzibil pentru el.
„Am simţit întotdeauna că acolo sus, cineva mă iubeşte.” Expresia asta mi se potrivea mie, la fel cum s-ar asorta o manea la operă.
În tot acest vârtej de evenimente, Carla s-a oferit necondiţionat să îl ajute. Leinad a simţit o încredere oarbă, nefundamentată pe nimic, în noua lui prietenă, prilej pentru o nouă comparaţie plină de tâlc, care atinge cu o ironie fină sistemul social de pensii. De altfel, pe parcursul cărţii găsim mai multe referiri la inechitatea socială, strecurate într-un mod lejer, în spatele unor texte ironice.
Genul ăsta de încredere îl au oamenii în asociaţiile ce gestionează sistemul privat de pensii, asociaţii care nu au dat încă faliment. În momentul când o vor face, deoarece şi acestea depind de sistemul bancar, vor lăsa o mulţime de bătrânei (foşti creduli) fără nici un venit, fără bani să-şi plătească utilităţile, medicamentele sau alimentele. Unii dintre ei vor fi daţi afară din azilurile unde credeau că-şi vor petrece în tihnă restul bătrâneţii, după ce-şi vor fi vândut locuinţa şi cheltuit banii rezultaţi. Banii agonisiţi într-o viaţă plină de trudă vor fi suficienţi, probabil, achiziţionării unui iaht sau a unei alte case de vacanţă de către unul din bancherii acţionari, conştient de iminenţa falimentului băncii în care îşi are depozitate fondurile asociaţia “Sărăcia”. Nimic ilegal aici… De altfel, nimic moral…
Faptul că tânăra, sufletistă şi inimoasă, suferea de o boală ce îi putea fi fatală, îl marchează pe Leinad, care era dispus să facă orice pentru a o ajuta, deşi nu ştia prea bine cum.
Sunt plin de idei ca pensionarii de bani.
În acelaşi timp, realist fiind, îşi dă seama că nu se poate baza decât pe el însuşi. Te înduioşează auto-analiza lui, din care ne dăm seama ce viaţa tristă, lipsită de dragoste şi căldură, avusese până atunci…
Niciun ajutor divin nu avea să-mi uşureze neputinţa pe care o simţeam acum. Am fost singur dintotdeauna; forţat să mă descurc cum mă tăia capul. Oricum, n-am fost niciodată în graţiile Bărbosului. Dacă nu mă ajutase El când eram mic, de ce ar face-o acum? Fusesem un prichindel urât, neastâmpărat, rău de gură şi pe care nu şi-a dorit nimeni să-l ia spre adopţie.   
Cartea continuă în acelaşi stil până la sfârşit – şantaje, urmăriri, situaţii tragi-comice, replici şi reflecţii pline de umor.
Finalul ne lasă în ceaţă, continuarea urmând să o aflăm în volumul următor, pe care eu una îl aştept cu nerăbdare.
Mulțumim Editura Quantum Publishers pentru exemplarul oferit pentru recenzie.
Cartea poate fi comandata de pe site-ul Editurii Quantum Publishers.
Quantum

About Author

34 de comentarii

    • Bună Cornelia! 😀 Inițial am dorit să fac totul dintr-o singură parte (să o torn așa la vrac :)) ) dar ar fi ieșit destul de multe pagini pentru o carte, ceea ce poate fi descurajant pentru un cititor mai puțin antrenat, iar una dintre menirile cărții este de a ademenii oamenii înspre lectură. Am considerat a fi mai practică o carte mai mică, pe care să o poți lua cu tine într-un mijloc de transport sau în sălile de așteptare etc. Dar te asigur că partea a doua nu va fi un „Titanic 2” :)) sau ceva forțat. Compartimentarea e pur și simplu dintr-un considerent cantitativ. ( sunt subiectiv – normal 😀 )

      Sper că ți-am răspuns la întrebare.

      Cu respect, Daniel.

  1. Barbalata Mirela on

    Nu am putut sa imi iau cartea de la Gaudeamus dar am luat-o de pe site-ul editurii. Zilele acestea trebuie sa imi vina 🙂

  2. Nu stiu de ce am tot ocolit cartile publicate la noi, in ultimul timp. Impresia mea, ca nimic nu ma poate da pe spate.
    Din recenzie,insa, imi place mult descrierea si cu siguranta o trec pe lista, mai ales sub recomandarea ta. Iar daca e parte de umor, (dupa cum reiese din recenzie), trece in fruntea listei. 🙂

  3. Barbalata Mirela on

    Am citit cartea 🙂 . Daniel a reusit din primele pagini ale cartii, prin stilul sau, sa ma faca s rad. Atunci mi-am spus: pe bune?? clar o sa fie o carte mai mult decat interesanta. Desi este tanar si la inceput de drum Daniel Botea are talent. Cu carul 😉 .
    Mi s-a parut o poveste aparent simpla dar, in realitate, complexa, un personaj principal fabulos, unul al zileleor noastre, ironic si enervant 🙂 . O carte unde umoriul este la el acasa iar ironia este bine plasata.
    Iar acum vine intrebarea: pe cand urmatorul volum???

  4. Nu pot decat sa ma bucur ca intarzii cu lectura asta, pentru ca ma tenteaza atat, incat nu stiu cata rabdare as avea pana la aparitia celui de-al doilea volum.

  5. Citat ( din carte, evident) : ” Sunt necesare momente ca acestea pentru a realiza ce mare lucru e sa poti vedea, sa poti fi sanatos” – ei bine, eu pot vedea. Cat de NEsanatos poate fi autorul asta :)) . La modul cel mai frumos, spus, caci romanul asta ma duce cu gandul de ca foarte mult timp nu am mai citit ceva atat de original!

    Ceea ce a realizat D. Botea într-un numar marunt de pagini ( singura obiectie) cuprinde o Romanie intreaga in forma cea mai pura si adevarata. Trist, dar adevarat, ca de n-ar fi de ras, ar fi de plans!

    Un roman absolut fascinant, de la alegerea titlului, la coperta si mai ales pana la cuvintele negru pe alb!

    Abia astept urmatorul volum.

Lasă un răspuns