Familia mea și alte animale de Gerald Durrell, Editura Art – recenzie

Familia mea și alte animale

(My Family and Other Animals – 1956)

Gerald Durrell

Editura Art

Traducere: Lidia Ionescu

Ilustrații: Mircea Pop

Nr. pagini: 360

An apariție: 2017

Gerald (Gerry) Malcolm Durrell (1925–1995) a fost un naturalist, autor şi prezentator de televiziune britanic. Reputat cercetător în domeniul știinţelor naturale și un militant pentru protecția mediului înconjurător şi pentru protejarea speciilor pe cale de dispariţie, Gerald Durrell a rămas în istoria literaturii şi ca un scriitor de succes, iubit în toată lumea în special datorită fermecătorului volum Familia mea şi alte animale, transpus de BBC într­-un serial de televiziune şi, ulterior, într­-un film.

• Seria Corfu Trilogy

1. Familia mea și alte animale – My Family and Other Animals – 1956

2. Păsări, lighioane, rubedenii – Birds, Beasts and Relatives – 1969 – recenzie

3. The Garden of the Gods – 1978

Atunci când excentrica familie Durrell nu mai suportă deprimanta climă britanică, face ceea ce orice familie rezonabilă ar face: își vinde casa din Anglia și se mută cu tot cu cățel în însorita insulă grecească Corfu. Pentru Gerry, în vârstă de zece ani, acesta este începutul unei perioade magice și pline de aventuri. Întâlnirea dintre fabuloasa menajerie pe care Gerry o aduce în casă și originala lui familie dă naștere unei serii de catastrofe irezistibil de comice: șerpi salvați de insolație care ajung în cadă, cutii de chibrituri pline cu scorpioni mișunând pe masă la micul dejun, două coțofene care devastează casa și se îmbată criță la o petrecere, o cățelușă urâțică în călduri căreia îi iese piciorul din încheietură când ți-e lumea mai dragă și multe altele.


Nici ceilalți membri ai familiei Durrell nu sunt tocmai insipizi: o să vedeți ce se poate întâmpla în fața unor moaște sfinte, cum ieși dintr-o mlaștină la vânătoare de rațe, cum se conduce o barcă rotundă când suferi din amor etc.

Familia mea și alte animale este o veselă cronică de familie, iubită cu pasiune de milioane de cititori, un clasic al umorului britanic de cea mai bună calitate.

“O idilă dintre cele mai delectabile cu putință.” – The New Yorker

“O cascadă fermecătoare de zbenguieli amuzante care îți dă un sentiment foarte plăcut că ai fost transportat într-un loc încântător în care grijile sunt interzise și orice este posibil.” – The New York Times

“Dacă animalele, păsările și insectele ar putea vorbi, i-ar da lui Durrell unul dintre primele lor Premii Nobel.” – The Times Litterary Supplement

Mulțumim Libris pentru cartea oferită pentru recenzie!

Familia mea și alte animale de Gerald Durrell este o carte fermecătoare, plină de umor savuros, o adevărată oază de relaxare și bună dispoziție!

În anul 1935, când excentrica lui familie hotărăște să părăsească Anglia pentru a se stabili în mirifica insulă Corfu, pentru micul Gerald, în vârstă de zece ani, a însemnat începutul unei perioade de vis, pline de aventuri care mai de care mai inedite. Pasionat, încă de când avea doi ani, de fascinanta lume a necuvântătoarelor, Gerry avea acum posibilitatea să descopere o întreagă lume magică, explorând în voie insula și studiind ore în șir modul de comportament al micilor viețuitoare. Prin descrierile lui încântătoare, deosebit de minuțioase și sugestive, pătrundem și noi într-un univers liliputan fascinant, viu colorat și foarte atractiv.

„Grădina, pe măsura unei case de păpuşi, era un loc magic, păduri de flori printre care mişunau vieţuitoare pe care nu le mai vazusem niciodată. Printre petalele groase şi mătăsoase ale trandafirilor trăiau nişte păianjeni micuţi, asemănători crabilor, care o luau la fugă pieziş când erau deranjaţi. Trupurile lor mici, transparente, erau colorate după floarea în care locuiau: roz sidefiu, roşu ca vinul şi galben ca untul. Pe tija trandafirilor, încrustată cu musculiţe verzi, se plimbau buburuze ca nişte jucării proaspăt vopsite: buburuze roz cu puncte mari negre, buburuze roşii ca mărul, cu puncte maro, buburuze portocalii cu pistrui cneuşii şi negri. Rotunde şi amabile, mişunau încoace şi încolo, să-şi găsească hrană în şirul anemic al păduchillor de flori. Bondarii de lemn, ca nişte urşi păroşi, de un albastru metalic, bombăneau mergând în zigzag printre flori, gravi şi ocupaţi. Fluturi de noapte, lucitori şi cocheţi, zburau în jos şi în sus pe cărări, cu o eficacitate aferată, oprindu-se uneori pe aripi înnegurate de viteză, ca să coboare o trompă lungă şi subţire într-o floare.”

Ceva mai târziu, după ce Leslie, fratele mijlociu al lui Gerry, îi va confecționa o barcă, Gerry va avea ocazia să studieze și uluitoarea faună marină, iar noi ne vom simți transpuși într-un tărâm de basm.

”Apoi, ca la comandă, îşi făcură apariţia delfinii, înotând aliniaţi spre golf, legănându-se ritmic în apă, cu spinările ca pictate cu fosfor. Ajunşi în mijlocul golfului înotară în cerc, plonjând şi rostogolindu-se, sărind uneori sus în aer şi căzând într-o vâlvătaie de lumini. Cu licuricii deasupra şi delfinii fosforescenţi dedesubt, priveliştea era fantastică”.

Cu un talent remarcabil, autorul reușește să redea cu succes atmosfera idilică a insulei, iar noi pășim vrăjiți într-un loc încântător, pitoresc și parfumat, în care grijile dispar și fiecare zi pare o sărbătoare.

„Era primăvară din toate băierile inimii: întreaga insulă vibra odată cu ea, de parcă o imensă coardă sonoră fusese lovită. Toţi o auziseră şi totul îi răspundea. Era vizibilă în strălucirea petalelor, în scăpărarea aripilor de păsări, în licărirea din ochii întunecaţi şi umezi ai fetelor de la ţară. În bălţile pline de apă, broaşte ce păreau proaspăt smălţuite orăcăiau într-un cor frenectic printre ierburile luxuriante. În cafenelele din sat, vinul părea mai roşu, ba chiar mai tare.”

”În noapte, insula era vărgată și peticită cu negru și argintiu de către lună. Jos, în chiparoșii negri, bufnițele se strigau unele pe altele alinător. Cerul părea întunecat și moale ca o blană de cârtiță, stropită cu roua delicată de stele. Ramurile magnoliei se deslușeau imense deasupra casei, încărcate cu flori albe, ca sute de imagini reflectate ale lunii. Parfumul lor dens și dulce plutea languros deasupra verandei, un parfum ca o vrajă care te trăgea afară spre natura misterioasă și luminată de lună.”

Însă, pe când descrierile vieții animalelor și ale naturii sunt făcute cu multă duioșie și sensibilitate, interacțiunea dintre membrii familiei, precum și dintre aceștia și alte persoane prezente pe insulă este relatată cu un incredibil umor de cea mai bună calitate și o fină autoironie. Sunt foarte multe pasaje amuzante în carte care m-au făcut să râd în hohote și efectiv a trebuit să întrerup lectura de mai multe ori întrucât, citind târziu în noapte, riscam să-l trezesc pe soțul meu care deja adormise.

Umorul spumos este prezent în carte încă de la primele pagini, când asistăm la venirea pe insulă a formidabilei familii Durrell, compusă din Gerald, mama acestuia, Louisa, care rămăsese văduvă încă de pe vremea când Gerry avea doar trei ani, fratele mai mare Larry (cunoscutul romancier Lawrence Durrell), în vârstă de douăzeci și trei de ani, fratele mijlociu Leslie în vârstă de optsprezece ani, sora Margo în vârstă de șaisprezece ani și câinele Roger, însoțiți de o grămadă de bagaje, care mai de care mai voluminoase.

În ciuda speranței lui Larry de a-și face o intrare triumfală, ca o maiestate binevoitoare, întregul alai aducea mai degrabă cu o trupă de saltimbanci medievali, urmăriți îndeaproape de o haită de câini enervați și agresivi, dornici să se răfuiască îndeaproape cu arogantul Roger, ce stătea cocoțat în siguranță în trăsură și îi ațâța întruna prin lătrături  furioase. Întreaga scenă, redată cu un umor suculent, frizează absurdul, provocându-ți hohote incontrolabile de râs!

”În clipa aceea trăsura se opri, cu un hârâit, în fața unei uși deasupra căreia atârna o firmă pe care scria Pensiune elvețiană. Câinii, convinși că în sfârșit vor reuși să înhațe potaia neagră și efeminată care se plimba cu trăsura, ne înconjurară, plini de speranțe, în grup compact. Ușa hotelului se deschise și un portar bătrân, cu favoriți, își făcu apariția și privi sticlos spre harababura de pe stradă. Necesitatea de a-l scoate pe Roger din trăsură și a-l băga în hotel ridica probleme considerabile. Fiind un câine greu, întreaga familie trebuia să-și unească forțele ca să-l ridice, să-l care și să-l stăpânească. Larry uitase între timp de poza maiestuoasă și începuse să se amuze. Sărea și țopăia pe trotuar, croind cu biciul o cărare printre câini, pe unde Leslie, Margo, mama și cu mine căram grăbiți un Roger care se lupta și mârâia. Intrarăm clătinându-ne în hol și portarul trânti ușa dinspre stradă și se sprijini cu spatele de ea, cu mustața tremurându-i. Directorul pensiunii înainta spre noi, măsurându-ne cu o privire neîncrezătoare și curioasă. Mama, cu pălăria sucită și strângând într-o mână borcanul meu cu omizi, începu să-i vorbească.

– Numele meu este Durrell, spuse zâmbind dulce, de parcă modul în care ne făcuserăm intrarea ar fi fost cel mai normal din lume. Sper că ați rezervat niște camere pentru noi.

– Da, doamnă, zise directorul, ferindu-se de Roger care tot mai mârâia. Sunt la etajul întâi. Patru camere și un balcon.

– Foarte bine, se bucură mama. În cazul acesta aș propune să urcăm imediat și să ne odihnim puțin înainte de a lua prânzul.

Și, cu o considerabilă grație maiestuoasă, își conduse familia la etaj.”

După ce au reușit să se instaleze în sfârșit, după mai multe peripeții, în vila pe care au închiriat-o, fiecare membru al familiei a început să-și desfășoare noua viață conform propriului tipar comportamental.

Astfel, Margo, cea veșnic preocupată de modă și înconjurată mereu de un nor de parfum, adora să facă băi de soare, înflăcărând imaginația și pasiunile tinerilor localnici.

”Margo, fără să facă nimic mai mult decât să îmbrace un costum de baie microscopic și să stea la soare în dumbrava cu măslini, adunase o ceată înflăcărată de țărani tineri și frumoși care apăreau ca din pământ, dintr-un peisaj ce părea pustiu, de câte ori o albină zbura prea aproape, sau trebuia mutat șezlongul.”

Ceva mai încolo, ne vom amuza copios la episodul în care, fiind prinsă într-o procesiune religioasă și sperând din suflet să scape de acneea de care era obsedată, Margo i-a sărutat cu multă evlavie și determinare moaștele sfântului Spiridon, în ciuda avertismentelor mamei de a nu face acest lucru. 

”- De, m-am gândit că poate îmi vindecă acneea.

– Acneea! Repetă mama cu dispreț. M-aș mira dacă nu te-ai molipsi de ceva care să țină de urât acneei.

A doua zi Margo căzu la pat, bolnavă rău de gripă și Sfântul Spiridon își pierdu definitiv prestigiul în ochii mamei.”

Larry, aflat în plină perioadă creativă, încerca, cuprins de frenezie, să termine primul lui roman, misiune extrem de grea, fiind inoportunat mereu în momentele lui de maximă inspirație fie de răgetele unui măgar legat de un țăran de gardul lor, fie de zgomotele asurzitoare produse de revolverele fratelui lui mijlociu, Leslie, foarte pasionat de balistică. 

”- Vă întreb și pe voi: nu-i ridicol ca generațiile viitoare să fie private de opera mea din simplul motiv că un cretin cu palme tăbăcite mi-a legat o bestie dezgustătoare sub fereastră? întrebă Larry.

– De, dragă, spuse mama, de ce nu-l muți dacă te deranjează?

– Dragă mamă, nu-ți închipui că am să-mi irosesc timpul gonind măgari prin pădure. Am aruncat în el cu o broșură despre știința creștină. Ce vrei să fac mai mult?

– Bietul animal e legat! Doar nu te aștepți să se dezlege singur? îl apostrofă Margo.”

”Leslie și-a despachetat între timp revolverele și ne-a luat prin surprindere cu o serie, aparent fără sfârșit, de explozii, trăgând din geamul dormitorului într-o cutie veche de conserve. După o dimineață deosebit de asurzitoare, Larry țâșni din camera lui și ne anunță că nu i se poate cere să lucreze cât timp vila se cutremură din temelii o dată la cinci minute. Leslie, supărat, spuse că trebuie și el să exerseze. Larry fu de părere că după zgomot n-ai zice c-ar fi vorba de un exercițiu, ci de o răscoală a indienilor. Mama, ai cărei nervi fuseseră de asemenea ușor zdruncinați de împușcături, sugeră ca Leslie să exerseze cu revolverul gol. Leslie pierdu jumătate de oră să-i explice de ce acest lucru nu este cu putință. În cele din urmă mută, cu părere de rău, cutia de conserve ceva mai departe de casă și zgomotul se auzea ușor mai înăbușit, dar tot atât de neașteptat.”

Deși în carte nu se precizează, în anul 1935 Larry a reușit totuși, în ciuda tuturor piedicilor deloc neglijabile produse de propria lui familie, să-și publice primul lui roman, Pied Piper of Lovers, care a avut un mare succes.

Am adorat-o pe mama celor patru frați, Louisa Durell. Deși mică de statură, având doar un metru cincizeci înălțime, mama dădea dovadă de o energie inepuizabilă, gătind cantități pantagruelice de mâncare pentru copiii ei, având grijă de casă și de grădină. Cu un calm remarcabil, mama reușea să facă față senină nenumăratelor boacăne produse de neastâmpărații ei copii, atingând acea fericită nirvana în care nu te mai sperie și nu te mai miră nimic. 

”Fără să ne scape din ochi, mama își reluă obișnuitele preocupări. Casa mirosea violent a plante aromatice, a usturoi și ceapă, iar bucătăria era plină de oale care clocoteau, în timp ce mama se mișca printre ele, vorbind în șoaptă. Pe masă se afla un maldăr de cărți pe care le consulta din când în când. Când reușea să se smulgă din bucătărie, se învârtea fericită prin grădină, tăind și curățând pomi fără tragere de inimă, plivind și plantând cu entuziasm.”

În ceea ce-l privește pe Gerald, în timp acesta a adus în casă o adevărată menajerie, depozitată în camera pe care extrem de toleranta lui mamă i-a pus-o la dispoziție în acest sens: broasca țestoasă Ahile, porumbelul Quasimodo, bufnița Ulise, șopârla gecko Geronimo, călugărița Cecilia, pescărușul Alec, două coțofene buclucașe, doi șerpi de apă, doi cățeluși năstrușnici (Puke și Widdle) și multe altele…

Aș dori să remarc ilustrațiile deosebit de sugestive din carte, realizate de Mircea Pop.

Pasiunea lui Gerry de a colecta și studia diversele specii de animale a dat naștere la nenumărate catastrofe, ”victimele” fiind chiar membrii familiei lui!

Am râs copios la episodul în care Gerry a strecurat pe furiș în casă o mamă scorpion cu puii ei, în scopul de a le studia comportamentul, ascunzându-i într-o cutie de chibrituri. Când bietul Larry a încercat să-și aprindă o țigară, mama scorpion îi sări pe mână, cu toți puii cocoțați pe spinarea ei și cu acul scos, gata de atac. Scoțând un urlet de groază, care l-a alertat imediat pe Roger și a speriat-o pe menajera Lugaretzia făcând-o să scape farfuria din mână, Larry și-a scuturat mâna, trimițând scorpionii direct pe masa unde familia își lua cina în tihnă. Ce a urmat a fost o întreagă nebunie, fiecare acționând conform propriului tipar comportamental – Larry răcnind furios ca un taur, Leslie bătăios și gata de acțiune, Margo acționând haotic cuprinsă de spaimă, mama complet buimăcită încercând din răsputeri să se lămurească despre ce era vorba, Roger agitându-se inutil dar foarte dornic să fie de folos iar Gerry, complet indiferent la suferințele familiei, tremura de grija mamei scorpion și a puilor acesteia.

“Scuturându-și mâna, îl făcu pe bietul scorpion să zboare de-a lungul mesei, aterizând la egală distanță între Margo și Leslie. Când căzu pe fața de masă, puișorii se risipiră, ca niște confetti. Înfuriată de-a binelea de acest tratament, vietatea porni în grabă spre Leslie, cu acul palpitând de emoție. Leslie sări în picioare, răsturnând scaunul, și se apără disperat cu șervetul, făcând scorpionul să se rostogolească spre Margo care, prompt, lăsă să-i scape un țipăt, de care orice locomotivă ar fi fost mândră.
Mama, complet zăpăcită de această trecere de la pace la haos, își puse ochelarii și privi spre masă, să vadă care este cauza tărăboiului. În momentul acela Margo, într-o încercare zadarnică de a opri înaintarea scorpionului, aruncă în el cu apa dintr-un pahar. Dușul nu atinse animalul, dar avu mare succes în a o uda pe mama care, neputând suporta apa rece, își pierdu brusc respirația și rămase gâfâind la capătul mesei, incapabilă să mai protesteze. Scorpionul se tupilase sub farfuria lui Leslie, în timp ce puișorii mișunau speriați pe toată masa.
Roger, dezorientat de panică, dar hotărât să participe și el, fugea în jurul mesei, lătrând isteric.
– Ne-a făcut-o iarăși afurisitul ăsta de băiat… mugi Larry.
– Uite-i, uite-i că vin! țipă Margo.
– E nevoie de o carte, strigă Leslie. Loviți-i cu o carte, nu vă speriați.
– Ce v-a apucat pe toți așa deodată? imploră mama un răspuns, ștergându-și ochelarii.
– E băiatul ăsta afurisit… o să ne omoare pe toți… uită-te la masă… poți să te înfunzi până la genunchi în scorpioni.
– Repede! Repede! Fă ceva… Fii atent! Fii atent!
– Nu mai țipa și adu o carte, pentru numele lui Dumnezeu… Ești mai insuportabilă decât câinele. Taci din gură, Roger!
– Numai din mila lui Dumnezeu nu m-a mușcat.
– Uite… altul… repede, repede!
– Taci, dragă, din gură și dă-mi o carte sau ceva!
– Afurisitul ăsta de băiat! Fiecare cutie de chibrituri a devenit o capcană a morții.
– Uite! Vine spre mine! Repede, repede, fă ceva!
– Lovește-l cu cuțitul. Cu cuțitul tău, hai, lovește-l!
Deoarece nimeni nu-și bătuse capul să-l lămurească și pe el, Roger avea greșita impresie că familia este atacată și că-i de datoria lui să o apere. Cum Lugaretzia era singura persoană străină din camera, trase concluzia logică că ea trebuie să fie vinovată și o muscă de glezna, lucru care nu contribui cu nimic la ameliorarea situației.
Între timp ordinea începuse să se restabilească puțin. Scorpionii mici se ascunseseră sub diferite farfurii și tacâmuri. La rugămințile mele fierbinți, având-o aliată și pe mama, sugestia lui Leslie de a-i măcelari pe toți nu fu totuși pusă în aplicare. În timp ce familia, fremătând încă de furie și teamă, se refugiase în salon, eu m-am străduit jumătate de ora să adun puișorii luându-i cu o linguriță și să-i pun înapoi pe spatele mamei lor. I-am dus apoi afară într-o farfurie și cu mare părere de rău i-am lăsat pe zidul grădinii. Roger și cu mine am plecat să petrecem după-amiază pe deal, considerând că-i mai prudent să las familia să-și facă siesta, înainte de a da ochii cu mine.

Rezultatele acestei întâmplări n-au fost puține la număr. Larry se alese cu o fobie pentru cutiile de chibrituri și le deschidea cu toată băgarea de seama și cu mâna înfășurată într-o batistă. Lugaretzia șchiopăta prin casă, cu glezna înfășurată în kilometri de bandaj, multe săptămâni după ce rana se cicatrizase și în fiecare dimineață, când ne aducea ceaiul, ne arăta cum arată crusta de pe mușcătură. Din punctul meu de vedere, repercusiunea cea mai gravă a fost constatarea mamei că am început din nou să mă sălbăticesc și hotărârea că a venit momentul să fiu iarăși educat.”

Boacănele produse nu s-au oprit nici pe departe aici.

Mult prea curioasele coțofene crescute de Gerry, supărate pesemne că Larry era singurul care le interzisese accesul în camera lui, au pândit momentul când acesta a lăsat din neglijență geamul deschis și i-au devastat camera, distrugându-i prețiosul manuscris, împrăștiindu-i și găurindu-i foile și vărsând și cerneala pe deasupra!

Leslie, care avea fobie de șerpi, s-a trezit cu doi șerpi în cadă în timp ce făcea baie, puși acolo de îngrijoratul Gerry (având și asentimentul mamei), care dorea să-i revigoreze după ce aceștia făcuseră insolație.

Ajunși la capătul răbdărilor, frații lui Gerry ar fi pus de mult piciorul în prag, însă mezinul era foarte bine protejat de duioasa și răbdătoarea lui mamă, care îi lua apărarea de fiecare dată, încurajându-i experimentele. De altfel, după cum ne vom lămuri ceva mai târziu, se pare că pe mama lui o moștenise Gerry cu iubirea lui dusă până la extrem față de animale.

Dodo, cățelușa adoptată din milă de mamă, va provoca la rândul ei multe întâmplări ilare, rivalizând cu succes cu cele produse de animalele din menajeria lui Gerald. M-am amuzat teribil citind despre haosul produs de Dodo și curtezanii acesteia la o petrecere, neputând să nu remarc faptul că, relatând incidentul, Gerald nu a scăpat ocazia de a-l ironiza fin pe fratele lui mai mare Larry care, în mijlocul turbulențelor, a avut grijă să se pună primul la adăpost, sărind sprinten pe un scaun și lăsându-i pe ceilalți să se descurce cum pot.

”Plictisită de petrecere și nereușind să atragă atenția mamei, Dodo hotărî să iasă puțin în grădină. Păși legănându-se în lumina lunii și-și alese un loc potrivit sub magnolie pentru a se împărtăși cu natura. Dintr-o dată, spre consternarea ei, se trezi cu o haită de câini zbârliți, bătăioși și neciopliți care aveau evident cele mai sumbre intenții în legătură cu ea. Cu un țipăt de groază, le întoarse coada și fugi spre casă cât o țineau piciorușele scurte și grase. Dar curtezanii ei înflăcărați nu aveau de gând să renunțe fără bătaie. Petrecuseră o după-amiază fierbinte și enervantă încercând să facă cunoștință cu Dodo și nici nu le trecea prin cap să rateze această ocazie venită parcă de sus, fără să încerce să intre în raporturi mai intime cu ea. Dodo galopă în salonașul ticsit de lume, strigând după ajutor, iar pe urmele ei se revărsa valul de câini, gâfâind și mârâind. Roger, Puke și Widdle care se furișaseră în bucătărie pentru o gustărică se reîntoarseră în plină viteză și se cutremurară văzând ce se petrece. Dacă urma cineva să o seducă pe Dodo, trebuia să fie, după părerea lor, unul dintre ei, nu un slăbănog de paria din sat. Se năpustiră cu avânt asupra admiratorilor lui Dodo și, cât ai clipi, camera deveni o învălmășeală haotică de câini care se băteau și mârâiau și oaspeți cuprinși de isterie care săreau ca să nu fie mușcați.

– Sunt lupi… E semn că o să avem o iarnă grea, țipă Larry sărind sprinten pe un scaun.

– Fiți calmi! Fiți calmi! Urlă Leslie, înșfăcând o pernă și aruncând-o asupra celui mai apropiat grup de câini încăierați.

Perna căzu, fu imediat sfâșiată de cinci boturi furioase și un imens nor de pene se ridică în aer și începu să plutească deasupra scenei.

– Unde-i Dodo? tremură vocea mamei. Găsiți-o pe Dodo. Au s-o nenorocească.

– Opriți-i! Opriți-i! Se omoară! țipa Margo care, apucând un sifon, începu să stropească atât oaspeți, cât și câini, cu o totală imparțialitate.”