Fata care citea in metrou de Christine Feret-Fleury, Editura Nemira, Colectia Damen Tango – recenzie

Christine Féret-Fleury

Editura Nemira

Colectia Damen Tango

Numar pagini: 206

Data aparitiei: august 2017

Titlu original: La fille qui lisait dans le metro

Traducerea: Mihaela Stan

Cartea a inspirat campania Spot the Reader! Surprinde, fotografiază, postează!

Christine Féret-Fleury a fost editor la Gallimard Jeunesse. În 1996 a debutat ca scriitoare cu o carte pentru copii, Le petit tamour, iar în 1999 i s-a tipărit primul volum pentru adulţi, Les vagues sont douces commes des tigres, cu care a câştigat Premiul Antigona. Au urmat apoi opt cărţi, autoarei plăcându-i să-şi încerce forţele în diverse genuri şi încercând să experimenteze cât mai mult în materie de literatură.

„O poveste tandră, cu un strop de nebunie.“ Lire

„O poveste frumoasă că un balsam pentru suflet, plină de trimiteri care le fac poftă de citit şi celor mai puţin entuziasmaţi de lectură!“ Avantages

„Un roman delicios, care să ne aducă aminte că în epoca reţelelor sociale imaginaţia e mai importantă decât oricând.“ Madame Figaro

O poveste frumoasă pentru cei entuziasmaţi de lectură şi o călătorie amuzantă, unde imaginaţia sfidează realitatea, iar răspunsurile sunt ascunse între coperte, aşteptând să fie descoperite.

Juliette merge cu metroul din Paris în fiecare zi, la aceeaşi oră.

Cea mai mare plăcere a ei este să vadă ce citesc cei din jur: doamna în vârstă, colecţionarul de ediţii rare, studenta la matematică sau fata care plânge la pagina 247. Îi priveşte pe toţi cu tandreţe şi curiozitate, de parcă ceea ce citesc, pasiunile şi diversitatea existenţei lor i-ar putea colora şi ei viaţa monotonă.

Dar într-o zi Juliette hotărăşte să coboare cu 2 staţii mai devreme şi să o ia pe un drum ocolitor spre serviciu, decizie care îi va schimba viaţa.

Fata care citea in metrou este o carte cu un mesaj profund, un adevărat elogiu adus cărților, prezentate ca niște ființe vii, cu personalități distincte, prieteni veritabili care ne sunt alături în momentele critice.

”Vorbea despre cărți ca despre oameni vii – prieteni vechi, adversari redutabili câteodată, unii remarcându-se ca adolescenți sfidători, iar alții, ca niște doamne în vârstă cosând pe canava în fața focului. Există în biblioteci, susținea el, savanți arțăgoși și femei îndrăgostite, furii dezlănțuite, ucigași potențiali, băieți zvelți de hârtie întinzând mâna unor tinere firave a căror frumusețe se dezintegrează pe măsură ce se schimbă cuvintele care o descriu. Anumite cărți sunt cai impetuoși, nestruniți, care te poartă într-un galop năvalnic, cu răsuflarea tăiată, abia ținându-te de coama lor. Altele, luntri ce plutesc liniștit pe lac într-o noapte cu lună plină. Iar altele, temnițe.”

Juliette era o tânără a cărei slujbă la o agenție imobiliară nu-i oferea satisfacții deosebite, singura plăcere pe care o avea fiind cititul cărților în orice moment liber pe care-l avea. În metrou, în drum spre serviciu, trăgea cu privirea la cărțile citite de ceilalți tovarăși de drum, acestea dându-i câte un indiciu despre preferințele lor, în minte întrebându-se de ce le-au ales tocmai pe acelea și în ce fel le influențează viața, toate scenariile închipuite în minte colorându-i viața monotonă pe care o ducea.

Într-o zi, împinsă de un impuls neașteptat, Juliette a coborât cu două stații de metrou mai devreme și a luat-o pe jos pe un drum ocolitor spre serviciu, decizie ce-i va schimba radical viața, întâlnind două personaje fascinante: pe solitarul și misteriosul Soliman și adorabila lui fiică, Zaide.

Soliman era un idealist, convins că viețile oamenilor pot fi schimbate în bine cu ajutorul cărților. Juliette este impresionată de inițiativa lui generoasă și altruistă, într-o lume obsedată de individualism și lucruri materiale, și decide să i se alăture, condiția de bază pentru a reuși fiind aceea de a intui corect personalitatea destinatarului și a alege ce carte anume i se potrivea.

Mi-a plăcut ideea că o carte potrivită, oferită în momentul oportun, poate schimba destinul unui om, redându-i speranța, ajutându-l să se redescopere, să aleagă o cale diferită de cea urmată până atunci, un drum la capătul căruia să-și găsească echilibrul și fericirea.

Chloe, fosta colegă obsedată de muncă a lui Juliette de la agenția imobiliară la care lucrase, și-a schimbat radical viața după ce a citit cartea pe care aceasta i-a lăsat-o pe birou – Restaurantul iubirii regăsite (Le restaurant de l’amour retrouvé) de Ogawa Ito, simțind că era efectiv împinsă de la spate și încurajată de carte să-și deschidă o firmă de organizare de nunți, activitate despre care a descoperit ulterior că o împlinea pe deplin, întrucât, oferind fericirea cuiva, se simțea, la rândul ei, fericită…

”- Ce idee?

– Să organizez nunți. Ori parteneriate civile sau ce vrei tu, uniuni druidice, de pildă, sau cununii în timpul salturilor cu parașuta, fără să lipsească preotul și tot tacâmul. Să organizez ceva pentru oameni, ca să-i fac fericiți. Dacă sunt fericiți în ziua respectivă, înțelegi, foarte fericiți, n-o să aibă chef să distrugă această fericire, așa că se vor strădui.”

Viața nu trebuie trăită însă doar prin intermediul cărților, deși este adevărat că poți călători mintal până la sfârșitul lumii și înapoi fără să te ridici de pe scaun.

”- Zice mereu că el a fost până la capătul pământului fără să se miște de pe scaun. Așa o să faci și tu? Nu mai ieși deloc. Te plimbi în mintea ta. Eu una, n-aș putea. ”

Așa cum subliniază Zaide cu toată inocența copilăriei, cărțile ar trebui să-ți stârnească spiritul de aventură, dar pe care trebuie să o trăiești pe propria piele.

”- Pentru că poveștile îmi trezesc dorința să trăiesc și eu aventuri, zise într-un târziu fetița. Dar nu pot, fiindcă sunt prea mică. Însă voi nu iubiți aventurile, o acuză ea.”

Cel mai important dintre toate, cărțile reprezintă un mod de comunicare între oameni, un fel minunat prin care poți transmite cuiva speranța și puterea de a visa…

”Iată, scriam deja în minte sfârșitul cărții, poate de aceea se afla pe bancă, pentru ca eu sau altcineva să o iau, să o umplu cu visuri romantice pe care nimeni nu îndrăznește să le mărturisească, povești pe care le devorezi în secret, cu oarece rușine, însă ea nu se rușina, ea plânsese de atâtea ori în fața mea, în metrou, iar acum alerga pe stradă, spre cine, sau spre ce, nu voi ști niciodată, și lăsase cartea aici.

Mi-am lipit palma de copertă. Se udase puțin. Speram s-o descopere cineva înainte ca umezeala să pătrundă în pagini. N-o voi lua cu mine. Deocamdată hotărâsem să dau, nu să iau. Fiecare lucru la vremea lui.”

Fragment:

„Bărbatul cu pălărie verde urca întotdeauna la Bercy, întotdeauna pe ușa din faţă a vagonului și cobora tot pe acolo peste fix șaptesprezece minute – în zilele când opririle, soneriile și clinchetele metalice se succedau cu regularitate, zilele fără un aflux deosebit, fără accidente, fără alarme, fără grevă, fără opriri pentru reglarea traficului. Zilele obișnuite. Zile în care ai impresia că faci parte dintr-un mecanism bine uns, un uriaș corp mecanic în care fiecare, vrând-nevrând, își găsește locul și își joacă rolul.

Zilele în care Juliette, la adăpostul ochelarilor de soare în formă de fluture și al eșarfei mari, tricotate de buni Adrienne în 1975 pentru fiica sa, o eșarfă măsurând exact doi metri cincizeci, de un albastru-pal, ca al culmilor din zare la ora șapte, într-o seară de vară, sau de oriunde, pe înălţimile din Prades, cum te uiţi spre Canigou, se întreba dacă existenţa ei avea mai multă importanţă pe lume decât a păianjenului pe care îl înecase chiar de dimineaţă în duș.

Nu-i plăcea asta – să îndrepte jetul spre corpul mic, negru și păros, să se uite cu coada ochiului cum picioarele subţiri se agită frenetic, apoi se strâng brusc să vadă insecta rotindu-se, ușoară și insignifiantă ca o scamă de lână smulsă din puloverul ei preferat, până când apa o trage în jos, prin sifon, astupat imediat cu o mișcare energică.

Asasinate în serie. Zi de zi păianjenii reveneau, ieșeau din conducte și ţevi după un periplu cu începuturi îndoielnice. Să fi fost mereu aceiași care, odată azvârliţi în adâncuri întunecate, greu de imaginat, în măruntaiele orașului semănând cu un imens rezervor de viaţă colcăitoare și fetidă, se desfăceau, înviau, apoi își reluau urcușul sortit aproape de fiecare dată eșecului? Juliette, ucigașă vinovată și scârbită, se vedea ca o divinitate neîndurătoare și, totuși, distrată sau prea ocupată mare parte din timp să-și îndeplinească misiunea, veghind cu intermitenţe asupra gurii de acces în infern.

Ce sperau păianjenii odată ajunși pe uscat – ca să zicem așa? Ce călătorie hotărâseră să facă și în ce scop?

Poate că bărbatul cu pălărie verde i-ar fi putut răspunde, dacă Juliette ar fi îndrăznit să-l întrebe. În fiecare dimineaţă, își deschidea servieta și scotea o carte învelită în hârtie fină, aproape transparentă, bătând de asemenea în verde, pe care o desfăcea cu gesturi tacticoase, precise. Apoi strecura un deget între două pagini deja separate de o bucată lungă și îngustă din aceeași hârtie și își începea lectura.

Cartea avea titlul „Histoire des insectes utiles à l’homme, aux animaux et aux arts, à laquelle on a joint un supplément sur la destruction des insectes nuisibles^„.

Mângâia legătura pestriţă din piele, cotorul decorat cu fir aurit, de unde titlul ieșea în evidenţă pe fond roșu.

O deschidea, o apropia de faţă, îi inspira mirosul, cu ochii pe jumătate închiși.

Citea două-trei pagini, nu mai mult, ca un gurmand care savurează un chou à la creme cu o linguriţă de argint. Pe chip i se contura un zâmbet enigmatic și mulţumit – pe care Juliette, fascinată, îl asocia cu Motanul de Cheshire din Alice în Ţara Minunilor. Din cauza desenului animat.

În staţia Cambronne, zâmbetul se ștergea, lăsând loc unei expresii de regret și dezamăgire; împăturea la loc hârtia, punea cartea înapoi în servieta ale cărei închizători scoteau apoi un pocnet sec. Și se ridica. Nici măcar o dată nu-și oprise privirea asupra lui Juliette, care, stând pe scaun în faţa lui – sau în picioare, agăţată de bara lustruită zilnic de sute de palme înmănușate sau nu –, îl sorbea din ochi. Se îndepărta cu pași mărunţi, cu spatele perfect drept în paltonul încheiat până la gât, cu pălăria înclinată pe sprânceana stângă.

Fără această pălărie, fără acest zâmbet, fără această servietă în care își ţinea comoara, probabil că Juliette nu l-ar fi recunoscut. Era un om ca atâţia alţii, nici frumos, nici urât, nici atrăgător, nici antipatic. Un pic corpolent, fără vârstă, mă rog, de o anumită vârstă, ca să vorbim în clișee.

Un om.

Sau mai degrabă un cititor.”

Mulțumim Editurii Nemira pentru cartea oferită pentru recenzie!

Cartea Fata care citea în metrou de Christine Féret-Fleury poate fi comandată de pe site-ul Editurii Nemira.