Delicatese Literare
Recenzii

Fata pe care ai lăsat-o în urmă de Jojo Moyes, Editura Litera – recenzie

Fata pe care ai lăsat-o în urmă

Jojo Moyes

Colecţia Blue Moon

Nr. pagini: 464
Titlu original: The Girl You Left Behind
Franța, 1916: Artistul Édouard Lefèvre pleacă pe front, lasând-o acasă pe tânăra sa soție, Sophie. Când micul orășel în care femeia s-a născut este ocupat de germani în plin război mondial, portretul lui Sophie pictat de Édouard îi atrage atenția noului Kommandant.
În timp ce periculoasa obsesie a ofițerului devine din ce în ce mai puternică, Sophie va risca totul – familia, reputația, viața – în speranța de a-și revedea soțul.
Aproape un secol mai târziu, portretul lui Sophie îi este dăruit lui Liv Halston de tânărul ei soț, cu puțin înainte de moartea lui fulgerătoare. O întâlnire întâmplătoare îi dezvăluie femeii adevărata valoare a picturii, declanșând în același timp o luptă încrâncenată care va pune în pericol prima iubire pe care a simțit-o după tragedia suferită, precum și speranțele viitoare la fericire.
„Fata pe care ai lăsat-o în urmă” este povestea captivantă a două femei despărțite de un secol, dar unite prin hotărârea lor de a lupta pentru ceea ce iubesc.
„Jojo Moyes scrie cu mână sigura o carte irezistibilă, dulce-amăruie, dezvăluind latura întunecată a oricărei mari povești de dragoste și cât de inșelătoare pot fi clasicele finaluri fericite.” – Entertainment Weekly

the-girl-you-left-behind-movie

De multe ori îmi spun că nu mai vreau să citesc cărți care au ca subiect și războiul, însă, când sunt scrise atât de bine și te acaparează cu totul, pur și simplu nu am de ales. Așa am pățit și cu cartea de față, Fata pe care ai lăsat-o în urmă, iar cei care au citit-o deja știu la ce mă refer.
Cartea ne spune povestea captivantă a două femei extraordinare despărțite de un secol, dar care au ceva unic în comun, și anume lupta pentru ceea ce iubesc cel mai mult.
În prima parte autoarea ne introduce în atmosfera începutului de secol 20, mai exact în Franța anului 1916, într-o localitate mică, St. Peronne, când izbucnește primul Război Mondial și are loc invazia nemților asupra anumitor localități franceze cum este și aceasta.
Imediat  facem cunoștință cu Sophie Lefevre, cu fratele ei Aurelien, sora sa mai mare Helene și copiii acesteia, care încearcă să supraviețuiască într-un mic hotel pe care îl dețin. Cu toate că de abia au ce mânca, reușesc să salveze un porcușor pe care încearcă să-l crească cu „gândul la șoriciul crocant” și „la carnea fragedă” pentru „menținerea moralului locatarilor hotelului Le Coq Rouge”, însă sunt turnate de către monsieur Suel și se trezesc cu o trupa de soldați și un ”Kommandant” pe cap. Modul în care Sophie reușește să se descurce este de nedescris, îmi vine să plâng și să râd în același timp, iar umorul de care dă dovadă autoarea în aceste momente arată talentul ei de nedescris:
„Sora mea a întins brațele, apoi a scos un țipăt scurt. Cuibărit între paturi și înfășat cu grijă, ca nu cumva să-l atingă aerul rece al nopții, era botul trandafiriu și păros al unui purceluș.
-Dumnezeule mare!
-E mort?
-L-am adormit cu cloroform. Mi-am amintit că tata avea în birou o sticluță, de pe vremea când colecționa fluturi. Cred că-i pe cale să se trezească . Va trebui totuși să ne gândim la altă ascunzătoare, pentru când se vor întoarce nemții. Și știi bine că se vor întoarce.
-Ai ținut purcelul în brațe de față cu ei? Au venit aici și tu strângeai la piept purcelul chiar sub nasul lor? Și i-ai luat la rost pentru că „au venit aici”?
În glasul ei se citea uluirea.
-Chiar sub ratul lor, a comentat Aurelien, care părea să-și fi recăpătat dintr-o dată aplombul dintotdeauna. Ha! L-ai ținut chiar sub râtul lor!”
Totul ia o turnură neașteptată după această întâmplare, când, la patru zile, sosește la hotel același Kommandant și o informează pe Sophie că de acum încolo va servi micul dejun și va locui din când în când acolo împreună cu camarazii săi. La început, Sophie nu este de acord, știe că nu este bine să primească nemți în hotel, chiar se încăpățânează explicând că nu are condiții demne de un comandant, dar nu are de ales, mai ales că la scurt timp primește anumite provizii cu mâncare, carne și băutură, astfel familia ei profitând și de prima lor masă cu carne după mult timp.
„Privea țintă puiul, cu gură căscată. Ne-am năpustit asupra bietei orătănii. Aș fi vrut să afirm despre mine și despre sora mea că eram două doamne, că am ciugulit elegant din mâncare, cum fac pariziencele, că ne-am oprit din mestecat că să mai schimbăm o vorbă, că ne ștergeam la gură între două îmbucături. Dar noi eram că niște sălbatici. Sfâșiam carnea, ne vâram degetele în orez, mâncam cu gură deschisă, culegând cu disperare fărâmele căzute pe masă… În timp ce mâncam scoteam toți mici gemete de plăcere, niște sunete nestăpânite, animalice, fiecare dintre noi ferecat în propria plăcere”.
Citind aceste rânduri  îmi dau seama cum uităm de multe ori să apreciem ceea ce avem deja, că nu știm și nu cunoaștem mulți dintre noi ce înseamnă ororile războiului, să nu ai ce mânca, să nu ai cu ce să îți întreții familia, să fii obligat să faci anumite lucruri chiar dacă nu ți le dorești.
Timpul trece și se apropie Crăciunul, moment în care trebuie tăiat porcul pentru a fi împărțit cu restul oamenilor. Singura soluție pe care o găsește Sophie pentru a nu fi prinși este de a rămâne în hotel cu nemții împreună cu comandantul. Acesta îi cere să stea cu el la masă, să bea ceva, iar tablourile pe care Sophie le are agățate în hotel sunt un motiv de discuție bine întemeiat, mai ales că sunt făcute de către soțul ei pe care l-a cunoscut la academia de artă înainte de a pleca la război, unul din tablouri înfățișând-o pe Sophie în toată splendoarea tinereții și a frumusețîi ei. Comandantul o recunoaște ca fiind ea cea din tablou, admiră talentul soțului ei, își dă seama că are în față o femeie inteligentă și îi cere să facă un armistițiu chiar dacă acest lucru nu-i convine.
„ – Războiul înseamnă singurătate, așa-i?
– Dumneavoastră sunteți cel care stă acum în bucătăria mea, Herr Kommandant. Cu respect, vă atrag atenția că numai unul din noi are posibilitatea de a alege.
– Chiar crezi că vreunul din noi are de ales? m-a întrebat el liniștit. Chiar crezi că așa ar alege cineva să-și ducă viața? Înconjurat de distrugere? De oameni care distrug? ….
 -Îți închipui că nu ți se poate citi nimic pe față. Dar te-am privit cu atenție. Anii de experiență în meseria asta m-au învățat multe despre oameni și secretele lor. Bun. Putem încheia un armistițiu, madame? Măcar pentru aceste câteva ore?
-Un armistițiu?
-Dumneata să uiți că eu fac parte din armata inamică, iar eu să uit că ești o femeie care se gândește aproape în permanență cum să saboteze acea armată. Putem fi doar … doi oameni obișnuiți?”
Acest dialog arată încă o dată măiestria și talentul de care da dovadă autoarea, ambele personaje  sunt construite și înzestrate cu o inteligență și umanitate la care nu te-ai fi așteptat și te pune în situația de a nu putea alege de care parte să fii.
Sophie își dă seama că are în față un om inteligent, care a știut de la început că acel porcușor chiar a existat, și pentru că în noaptea cu armistițiul dansează cu comandantul și este văzută de către cineva din oraș o pune în situația de a fi văzută cu alți ochi de către ceilalți, chiar și de sora și de fratele ei. Nu mai contează tot ajutorul pe care ea a încercat să-l dea, în fața unora devine trădătoare. Însă șocul cel mai mare îl are atunci când este anunțată de către primar că a primit un mesaj de la un convoi de prizonieri în care scria că soțul ei se numără printre cei cinci trimiși luna trecută într-un lagăr de represiune din Ardennes.
Din momentul acesta pe Sophie nu o mai interesează absolut nimic, vrea doar să-și salveze soțul din lagăr pentru că știe că un artist nu va supraviețui prea mult timp acolo. Faptul că are curaj să ceară ajutorul comandantului nu mă surprinde absolut deloc, este o femeie hotărâtă, care știe ce vrea, pregătită să suporte consecințele faptelor sale. În noaptea în care se duce la cazarmă nemților având sub braț tabloul care o înfățișează pe ea cadou pentru comandant, își da seama că de fapt tabloul nu a contat niciodată pentru acesta, ci persoana din el.
De aici începe partea a două a cărții, autoarea ne trimite cu un secol mai în față, în Londra anului 2006, și ne-o prezintă în prim plan pe Liv, o femeie în vârstă de 30 de ani, care încearcă să-și revină după moartea neașteptată a soțului, soț care a lăsat-o și cu anumite probleme financiare.
În plan secundar facem cunoștință și cu Paul, un fost polițist, acum recuperator de obiecte pierdute sau furate în timpul războiului, care primește un nou caz, recuperarea unui tablou cu portretul unei femei date dispărute în anul 1916, furtul tabloului fiind descoperit abia cu 10 ani în urmă, în timpul unui audit efectuat asupra lucrărilor pictorului de către membrii în viață ai familiei.
Paul și Liv se cunosc într-un bar, atunci când Liv descoperă că i s-a furat poșeta, fiind neatentă și datorită consumului exagerat de alcool, iar Paul, fost polițist, încearcă s-o ajute și s-o ducă acasă. Când își dă seama că nici cheie nu mai are, lui Paul i se face milă de ea și o invită la el până se gândește cum să rezolve situația, sunându-și un prieten din poliție. Fiind amețită își da drumul la gură și îi povestește pe scurt problemele mari pe care le are, apoi își dă seama că se plac unul pe celălalt și că simt o anumită atracție, chiar dacă pe moment nu se întâmplă nimic.
„În aparență, totul e un dezastru: ți se fură poșeta, îți pierzi toți banii, ți-a murit soțul, viața ta a luat-o razna. Și iată că stai în micul apartament al unui american cu ochi albaștri, strălucitori, și cu părul înspicat tuns periuță, iată că e aproape trei dimineață și americanul te face să râzi, să râzi din toată inima, de parcă n-ai avea nici o grijă pe lume”.
Însă ceea ce nu știu ce-i doi este faptul că pe lângă atracția sexuală pe care au simțit-o prima dată mai au ceva în comun. În momentul în care poliția îi găsește poșeta și Paul i-o duce personal, Liv îl invită în casă și după momentele de intimitate intense și plăcute petrecute între ei doi Paul rămâne în stare de șoc când descoperă pe peretele dormitorului tabloul pe care îl caută și care Liv i-a pus numele de „Fata pe care ai lăsat-o în urmă”. Pe moment, Paul nu știe cum să reacționeze și pleacă din casă lăsând-o nedumerită și dezamăgită pe Liv. Peste două zile o caută și cerându-și scuze îi explică situația reală, că el este recuperator de bunuri furate din timpul războiului, că tabloul respectiv este căutat de către membrii familiei, și că datoria lui și a ei este să-l restituie familiei de drept. Toată situația devine complicată atât pentru Liv, pentru că nu vrea să renunțe la tablou, fiind un cadou făcut de soțul ei în luna de miere în Barcelona, cât și pentru Paul, care este pus în situația de a alege între meserie și persoana pe care a început deja să o iubească.
Care va fi deznodământul acestei situații, cum va decurge relația celor doi și ce se va întâmpla în final cu tabloul vă las pe voi să descoperiți. Vă pot spune că într-adevăr este același tablou din prima parte a cărții, acel tablou la care Sophie a ținut foarte mult.
Dacă vă întrebați ce s-a întâmplat și cu Sophie, nu vă pot spune decât că a trecut prin foarte multe momente dificile, nu știu dacă a procedat bine și dacă a meritat să se sacrifice pentru soțul ei, știu doar că în timp de război nu poți judeca pe nimeni pentru faptele sale, nu avem practic nici un drept. Doar   citind această carte minunată veți afla întregul adevăr, este o carte pe care nu o voi uita prea curând, am plâns și am râs și am trăit-o cu tot sufletul meu.

Cărțile autoarei Jojo Moyes pot fi comandate pe litera.ro, elefant.rolibris.ro, dol.ro,  librex.ro, cartepedia.ro, carturesti.rolibrarie.net, librariadelfin.ro

Recenzii și prezentări cărți Jojo Moyes

Cărțile din colecția Blue Moon pot fi comandate pe litera.ro, libris.ro, elefant.ro, librarie.net, carturesti.ro, cartepedia.ro, librex.ro, librariadelfin.ro

Recenzii și prezentări cărți din colecția Blue Moon

29 Comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *