Delicatese Literare
Recenzii

Femei și sare de Gabriela Garcia, Editura Nemira, Colecția Babel – recenzie

Femei și sare

Gabriela Garcia

Editura Nemira

Colecția Babel

Traducere din limba engleză de Anca Dumitru

Nr. de pagini: 272

An apariție: 2021

Una dintre cele mai bune cărți ale anului 2021 Amazon, Editors’ Pick

Gabriela Garcia este fiică de imigranți din Cuba și Mexic. A fost crescută la Miami și locuiește în prezent în San Francisco Bay Area. S-a făcut remarcată prin opiniile ei feministe și ca activistă ce susține drepturile imigranților, lucrând în presă și în domeniul muzical. A absolvit sociologia la Fordham University și masteratul în literatură la Purdue University, unde a predat apoi scriere creativă.

Proza și poeziile ei au fost publicate în Best American Poetry, Tin House, Zyzzyva, Iowa Review, Michigan Quarterly Review, The Cincinnati Review sau Black Warrior Review. A primit numeroase premii și burse de creație, printre care se numără Rona Jaffe Foundation Writer’s Award, Steinbeck Fellowship, bursele Breadloaf, Sarabande Books, Lighthouse Works, the Keller Estate și Community of Writers at Squaw Valley. Romanul său de debut, Femei și sare (Of Women and Salt, 2021), o saga matriliniară inspirată de povestea propriei familii, a fost deja tradus în zece limbi.

Miami, în prezent: Jeanette se luptă cu dependența de droguri. Fiică a unei imigrante cubaneze, e hotărâtă să afle povestea familiei sale de la mama ei, Carmen. Dar Carmen nu vorbește, pentru că nu vrea să retrăiască trecutul. Prin urmare, Jeanette pornește într-o călătorie spre Cuba, ca să-și întâlnească bunica și să înfrunte secrete de familie adânc îngropate.

Camagüey, Cuba, 1866: María Isabel, stră-străbunica lui Jeanette, este prima femeie care lucrează într-o fabrică de trabucuri și care învață să citească. Munca, iubirea, speranțele ei sunt mânjite însă de violență – chiar dacă nu orice obstacol poate fi învins, curajul se transmite peste generații.

Din fabricile de trabucuri de secol al XIX-lea și până la centrele de detenție din SUA de azi, din Cuba până în Mexic, iată povestea caleidoscopică a unor femei extraordinare, mame ale căror decizii sunt moșteniri grele, fiice care au tenacitatea să-și spună poveștile, în ciuda celor care vor să le facă să tacă.

„Gabriela Garcia surprinde viețile femeilor cubaneze într-o lume căreia ele refuză să i se predea. Și o face cu precizie, generozitate și grație.“ – Roxane Gay

„Urmărind cinci generații de femei în patru țări, acest roman de debut este un tur de forță despre adicție, dislocare și traume moștenite.“ – Harper’s Bazaar

,,Ea a spus da, deși răspunsul era de fapt poate; jurămintele maritale încetaseră de mult să mai însemne o evadare. A spus da pentru că nu mai avea nimic și un bărbat învățat părea să fie singura speranță pe care o putea imagina. Și simțise că și el căuta, prin căsătorie, un fel de armistiţiu. Antonio găsise în María Isabel o cale de scăpare fără dorința de alte țărmuri, găsise un motiv să se prefacă mai curajos în fiecare zi. Ea știa toate astea și, în ciuda greutății pe care și-o urca pe umeri, a acceptat rolul de eliberator al unui om înspăimântat. María Isabel credea că au existat mereu femei care și-au țesut viitorul din resturi, femei care au fost mereu personaje și niciodată autori. Știa că o femeie ar putea ajunge să deteste această postură, dar că în schimb va avea o sută de cărți de citit.“

Gabriela Garcia a intrat recent pe piață cu acest roman de mică întindere, dar de intensitate mare – „Femei și sare„. Deși are aparența unei povești de familie, este aceasta și încă ceva în plus. Este de fapt povestea scrisă cu lacrimi și suferință a miilor, a zecilor de mii de femei de origine hispanică, imigrante în S.U.A. Fiică de imigranți din Cuba și Mexic, nu e greu de înțeles de ce autoarea a ales tocmai această temă de impact pentru primul său roman.
Povestea începe în Cuba, în 1866, unde Maria Isabel se luptă cu sărăcia, fiind una dintre puținele femei care lucrează într-o fabrică de trabucuri. Localnicii încep să se revolte împotriva stăpânirii coroanei hispanice, iar vremurile sunt pline de tulburări. Singurele momente frumoase sunt cele în care muncitorilor li se citește de către un om angajat special în acest scop, în timpul lucrului. Am găsit fascinant modul în care mâinile lor lucrau neobosite, învârtind trabucuri, iar cititorul le depăna fie istorisiri din ziare, fie le citea câte un roman, după ora prânzului. Oamenii fuseseră încântați de povestea Cocoșatului de la Notre-Dame, iar „Mizerabilii”, de Victor Hugo, a fost primită cu entuziasm.
Maria Isabel locuia cu mama sa, o femeie săracă ce muncea pe plantație. Istovită de atâta muncă, femeia s-a îmbolnăvit și a murit, iar Maria Isabel, rămasă singură pe lume, se căsătorește cu Antonio, povestitorul. Acesta o învață să citească și să aprecieze cărțile, dar istoria e nemiloasă, iar viețile oamenilor sunt doar fire de praf în fața tăvălugului ei. Prins că le citea muncitorilor, deși acest lucru fusese interzis, Antonio e executat de soldați, chiar atunci când i se năștea fiica, numită Cecilia, după Cecilia Valdez.
Povestea se mută în contemporaneitate, unde Jeanette, fiica unor imigranți cubanezi, se luptă cu adicția de droguri. Autoarea se folosește de incursiuni în trecut pentru a schița cât mai bine portretul Jeanettei și al părinților ei, Carmen și Julio. Cel din urmă este un medic alcoolic, care a abuzat în trecut de Jeanette, iar Carmen nu vrea să mai audă nimic de Cuba și cu atât mai puțîn de mama sa, Dolores.
În paralel, este prezentată povestea Gloriei și a fiicei sale, Ana. Jeanette e martoră într-o seară la arestarea vecinei sale de către cei de la imigrări. Fetița care sosește mai târziu acasă nu își mai găsește mama, iar Jeanette o ia la ea pentru câteva zile. Carmen însă o sfătuiește să cheme poliția, ceea ce Jeanette va face, în cele din urmă, nu fără părere de rău. Vom afla ulterior care a fost drumul pentru Gloria și pentru Ana, cu acest prilej având parte de o incursiune în sistemul pentru imigranții ilegali, cei care urmau să fie deportați, situația din acele centre, dar și pericolele trecerii frauduloase ale graniței dintre Mexic și S.U.A., cu multe aspecte dure ale existenței în aceste condiții.
Jeanette întreprinde o călătorie în Cuba, pentru a dezlega misterul relațiilor încordate din familie. O descoperă pe verișoara sa Maydelis, o femeie care încearcă, la rândul ei, să facă față unui mariaj eșuat și propriilor visuri de a călca pe pământ american. Cea mai misterioasă este însă bunica Dolores, cea care ascunde un secret întunecat din trecut.
Toate aceste povești se împletesc într-un peisaj tulburător, o zonă a amintirilor, dar și a conflictelor prezentului, raportată la individ, însă și la o linie care merge departe în trecut, întrucât strămoașa lui Jeanette este nimeni alta decât acea Maria Isabel de odinioară, a cărei carte, Mizerabilii, va ajunge dintr-o mână în alta până în prezent.
Dacă doriți să aflați în posesia cui va ajunge în cele din urmă acest valoros exemplar, pe care o mână a scris pe vremuri „Suntem o forță”, dar și toate împrejurările care leagă, în același timp despărțind toate aceste femei, aceste destine, vă invit să parcurgeți acest roman. Realist, scris cu suficientă putere narativă cât să se imprime în minte și să dea glas gândurilor și sentimentelor pe care autoarea le trimite către lume, prin intermediul scrisului.
„ – Libertate! a strigat Antonio tare, sperând ca Maria Isabel să-l audă, să știe că a luptat până în ultima clipă.
Dar pentru Maria Isabel lumea amuțea în vreme ce își aduna ultimele puteri care îi rămăseseră. Simptea sarea transpirației, împingea și se apuca de tot ce era în jurul ei, vedea cum camera se curba, valuri parcă se spărgeau în ea. Le auzea vocile soacrei și cumnatei de parcă veneau prin straturi peste straturi ciuruite și își dădea seama cum își pierde și recapătă cunoștința. Degetele dădeau de propriul sânge lipicios.
Maria Isabel a simțit cum soacră-sa apucase capul cărnos care se ivise. Și-a auzit pulsul rezonând în ea, întețindu-se de parcă bătea pentru doi, pentru trei, ticăind. Suntem o forță. Din ea izbucni țipătul vieții.
Un soldat le-a ordonat camarazilor să ridice puștile. Antonio a strigat iar.
S-a auzit un clinchet. Apoi s-a auzit: «Foc!»”

13 Comments

Spune-ți părerea!