Femeia cu mască de Miruna Vasiliță, Editura Eikon – recenzie

„Femeia cu mască”, volumul de proză scurtă semnat Miruna Vasiliță, este o apariție bine-venită pe piața românească de carte. Într-o perioadă în care suntem asaltați de thrillere, mai ales străine, este cumva foarte reconfortant să citești un astfel de volum de povestiri din zona prozei de mister și suspans, care amintește de vechea școală a genului.

În primul rând, ceea ce recomandă acest volum este amplasarea acțiunii într-un București fermecător, acea capitală de legendă pe care am întâlnit-o și la Doina Ruști, în „Paturi oculte” de exemplu, fiindcă adeseori regăsim în cadrul volumului o dublă plasare temporală a acțiunii: pe de o parte, în cotidianul atât de cunoscut, nu lipsit însă de o doză proprie de farmec și mister și vremurile de odinioară, în principal începutul secolului XX, cu încântătorul șarm al Micului Paris.

Așadar, autoarea desfășoară aventurile neobișnuite ale personajelor sale cu predilecție pe străzi întortocheate, cu aer atemporal, aflate departe de tumultul marilor artere ale orașului, locuri unde pare că timpul s-a oprit în loc și cele mai neașteptate lucruri se pot petrece, ascunse de ochii majorității oamenilor. Avem, deci, de-a face cu acel amestec de sacru și profan, însă nu neapărat în stilul realismului magic sud-american, ci mai degrabă atingând pe alocuri atmosfera gotică europeană.

Chiar dacă primele povestiri merg în zona mystery-crime, cu protagoniste aparent angelice, perfect capabile de crimă și de a scăpa nepedepsite, iată însă că, treptat, autoarea se joacă altfel cu timpul, cu spațiul, înglobând inclusiv mituri și eresuri populare, permițând cititorului să tragă cu ochiul într-un fel de lume aparte, una care nu se revelează oricui. Accentul rămâne pe eroinele rafinate, aflate la un moment dat în împrejurări în care trebuie să dea dovadă de o înțelegere diferită a lumii.

Orașul este nu doar cadrul de desfășurare, este o entitate palpabilă, descrisă adeseori în cele mai mici detalii, reperele fiind foarte concrete: nume de străzi, de cartiere, locuri cunoscute de bucureșteni și nu numai. Tocmai această suprapunere de concret, real și de mister, de ocult creează un paradox incitant, menit să aducă cititorul în contact cu evenimentele descrise în povestiri și cu eroii lor.

Casele vechi, străduțele prăfuite vin în contrast cu apartamente moderne, strămoși de mult uitați se întorc la viață prin intermediul unor fotografii sepia și ale unor scrisori aproape șterse de vreme. Este o lume în care poți oricând face o descoperire care să dea fiori, în care nimeni nu este ceea ce pare, în care oameni rafinați și eleganți poartă în spatele măștilor fapte și intenții sinistre. Este însă și o lume în care visuri tainice se împlinesc, în care, dacă reușești să îți păstrezi esența neatinsă de rău, poți câștiga ocazii nesperate.

Poveștile au adeseori o morală – autoarea arată într-un mod lipsit de echivoc cum defectele majore, lăsate nestăpânite, fel și fel de patimi aduse la extrem ajung să schimbe într-un mod nefast destinul celor care nu cultivă echilibrul.

Sunt 14 aceste povestiri, fiecare cu specificul ei, iar câteva mi-au plăcut în mod deosebit. Nu voi insista pe detalii din conținut, fiindcă sigur veți dori să le descoperiți singuri și așa se și cuvine. Menționez, printre favorite, „Crima lui Galileo”, o povestire care aduce în față subiectul depresiei, al oamenilor împinși la gesturi necugetate de indiferența celor din jur, într-o lume unde poți găsi, uneori, mai multă înțelegere la necuvântătoare; „Ajun de Crăciun în sepia”, unde o întâmplare de demult este elucidată într-un mod neașteptat; „Femeia cu mască”, povestea unei doamne venerabile și a unei scriitoare debutante; „Aurul roșu”, istoria unui vechi blestem generat de lăcomie, dar și „Focul lui Sumedru”, sau cum poate apărea magia chiar în publicarea unui roman.

În afară de femeile distinse și domnii eleganți, întâlnim și personaje tipice genului – polițiști, medici, psihiatri. Unele personaje suferă chiar de afecțiuni din sfera psihiatriei, fără să ni se avanseze veșnicul clișeu al psihopatiei. Este o modalitate de a estompa limita foarte fragilă dintre ce ar putea fi real și ce nu, între percepție și senzație, care accentuează noțiunea de mister, de esoteric.

Coperta sepia, înfățișând o femeie desculță la fereastră, într-o casă veche, cu arcade, unde se strecoară pe fereastră lumina solară care mai mult adâncește umbrele, ilustrează în mod grăitor o parte din atmosfera poveștilor pe care le veți descoperi în paginile cărții.

Recomand volumul atât iubitorilor genului, cât și celor care își doresc să privească marele oraș cu alți ochi, pentru o vreme.