Delicatese Literare
Recenzii

Femeia cu mască de Miruna Vasiliță, Editura Eikon – recenzie

Femeia cu mască

Miruna Vasiliță

Editura Eikon

Nr. de pagini: 218

An apariție: 2019

 

Nu era nimeni în jur și totuși pași străini se auzeau în urma ei. Se întoarse brusc, dar nu zări nimic. Își strânse mai bine șalul subțire în jurul umerilor și întră în parc. Nu mai era mult de mers până acasă, dar i se păru că drumul se lungește în fața ei ca într-un vis. Aleea cotea la dreapta, la fel și pașii ce se auzeau în apropiere, cu o cadență mai scăzută decât ai ei. Știa ce avea să urmeze, dar spaima o împiedică să-și întoarcă privirea. 

„Femeia cu mască”, volumul de proză scurtă semnat Miruna Vasiliță, este o apariție bine-venită pe piața românească de carte. Într-o perioadă în care suntem asaltați de thrillere, mai ales străine, este cumva foarte reconfortant să citești un astfel de volum de povestiri din zona prozei de mister și suspans, care amintește de vechea școală a genului.

În primul rând, ceea ce recomandă acest volum este amplasarea acțiunii într-un București fermecător, acea capitală de legendă pe care am întâlnit-o și la Doina Ruști, în „Paturi oculte” de exemplu, fiindcă adeseori regăsim în cadrul volumului o dublă plasare temporală a acțiunii: pe de o parte, în cotidianul atât de cunoscut, nu lipsit însă de o doză proprie de farmec și mister și vremurile de odinioară, în principal începutul secolului XX, cu încântătorul șarm al Micului Paris.

Așadar, autoarea desfășoară aventurile neobișnuite ale personajelor sale cu predilecție pe străzi întortocheate, cu aer atemporal, aflate departe de tumultul marilor artere ale orașului, locuri unde pare că timpul s-a oprit în loc și cele mai neașteptate lucruri se pot petrece, ascunse de ochii majorității oamenilor. Avem, deci, de-a face cu acel amestec de sacru și profan, însă nu neapărat în stilul realismului magic sud-american, ci mai degrabă atingând pe alocuri atmosfera gotică europeană.

Chiar dacă primele povestiri merg în zona mystery-crime, cu protagoniste aparent angelice, perfect capabile de crimă și de a scăpa nepedepsite, iată însă că, treptat, autoarea se joacă altfel cu timpul, cu spațiul, înglobând inclusiv mituri și eresuri populare, permițând cititorului să tragă cu ochiul într-un fel de lume aparte, una care nu se revelează oricui. Accentul rămâne pe eroinele rafinate, aflate la un moment dat în împrejurări în care trebuie să dea dovadă de o înțelegere diferită a lumii.

Orașul este nu doar cadrul de desfășurare, este o entitate palpabilă, descrisă adeseori în cele mai mici detalii, reperele fiind foarte concrete: nume de străzi, de cartiere, locuri cunoscute de bucureșteni și nu numai. Tocmai această suprapunere de concret, real și de mister, de ocult creează un paradox incitant, menit să aducă cititorul în contact cu evenimentele descrise în povestiri și cu eroii lor.

Casele vechi, străduțele prăfuite vin în contrast cu apartamente moderne, strămoși de mult uitați se întorc la viață prin intermediul unor fotografii sepia și ale unor scrisori aproape șterse de vreme. Este o lume în care poți oricând face o descoperire care să dea fiori, în care nimeni nu este ceea ce pare, în care oameni rafinați și eleganți poartă în spatele măștilor fapte și intenții sinistre. Este însă și o lume în care visuri tainice se împlinesc, în care, dacă reușești să îți păstrezi esența neatinsă de rău, poți câștiga ocazii nesperate.

Poveștile au adeseori o morală – autoarea arată într-un mod lipsit de echivoc cum defectele majore, lăsate nestăpânite, fel și fel de patimi aduse la extrem ajung să schimbe într-un mod nefast destinul celor care nu cultivă echilibrul.

Sunt 14 aceste povestiri, fiecare cu specificul ei, iar câteva mi-au plăcut în mod deosebit. Nu voi insista pe detalii din conținut, fiindcă sigur veți dori să le descoperiți singuri și așa se și cuvine. Menționez, printre favorite, „Crima lui Galileo”, o povestire care aduce în față subiectul depresiei, al oamenilor împinși la gesturi necugetate de indiferența celor din jur, într-o lume unde poți găsi, uneori, mai multă înțelegere la necuvântătoare; „Ajun de Crăciun în sepia”, unde o întâmplare de demult este elucidată într-un mod neașteptat; „Femeia cu mască”, povestea unei doamne venerabile și a unei scriitoare debutante; „Aurul roșu”, istoria unui vechi blestem generat de lăcomie, dar și „Focul lui Sumedru”, sau cum poate apărea magia chiar în publicarea unui roman.

În afară de femeile distinse și domnii eleganți, întâlnim și personaje tipice genului – polițiști, medici, psihiatri. Unele personaje suferă chiar de afecțiuni din sfera psihiatriei, fără să ni se avanseze veșnicul clișeu al psihopatiei. Este o modalitate de a estompa limita foarte fragilă dintre ce ar putea fi real și ce nu, între percepție și senzație, care accentuează noțiunea de mister, de esoteric.

Coperta sepia, înfățișând o femeie desculță la fereastră, într-o casă veche, cu arcade, unde se strecoară pe fereastră lumina solară care mai mult adâncește umbrele, ilustrează în mod grăitor o parte din atmosfera poveștilor pe care le veți descoperi în paginile cărții.

Recomand volumul atât iubitorilor genului, cât și celor care își doresc să privească marele oraș cu alți ochi, pentru o vreme.

„Încăperea era mică și plină cu cărți. Lângă pat, descoperiră un câine abătut pe care de-abia reușiră să-l urnească și să-l închidă într-o altă cameră. Începură apoi să cerceteze cadavrul.
– Pare a fi o sinucidere. Medicul legist e pe drum. Până acum am reușit să aflu că victima se numește Titus Dumitriu și are 38 de ani. A înghițit un flacon de antidepresive. Lucra la…
Inspectorul ridică o mână, iar polițistul se opri. Paul îi arătă un colț de hârtie ce ieșea de sub șoldul lui Titus. Îl ridicară cu grijă și găsiră o foaie ce părea ruptă dintr-un bloc notes și un pix. Priviră amândoi nedumeriți literele nesigure de pe foaia șifonată:
«Galileo
M-a ucis»
– N-are niciun sens, decretă polițistul
.– Știu. Galileo Galilei e mort de câteva secole bune.
– Așa e, dar nu la asta m-am referit. Galileo este câinele.” (Crima lui Galileo)
„ – Nu-ți pui o dorință?
Glasul veni din spatele meu. Am aruncat o privire peste umărul stâng și am văzut un bărbat înalt, cu păr negru, ondulat și lung până la umeri. Făcu câțiva pași și veni lângă mine. Mă privi zâmbind câteva clipe, apoi își îndreptă ochii către foc. Erau căprui, iar flăcările se oglindeau în ei cu o lumină incandescentă, intensă.
– Ba da, am răspuns eu, chiar asta aveam de gând să fac acum.
Nu mințeam. Aveam în minte romanul pe care tocmai îl terminasem și pe care îl trimisesem înainte de a pleca de acasă editurii care îmi tipărise primele două cărți. În scurt timp aveam să primesc un răspuns. Îmi doream ca acest răspuns din partea editurii să fie unul favorabil, iar romanul să aibă un succes răsunător.” (Focul lui Sumedru)

Cartea Femeia cu mască de Miruna Vasiliță poate fi comandată de pe libris.ro, carturesti.ro, librariadelfin.ro, emag.ro

Recenzii și prezentări cărți autori români

12 Comments

Spune-ți părerea!