Fetița care privea trenurile plecând de Ruperto Long, Epica Publishing House – recenzie

15

Fetița care privea trenurile plecând

(La niña que miraba los trenes partir – 2016)

Ruperto Long

Epica Publishing House

Data apariție: 1 noiembrie 2019
Nr. pagini: 411
Traducere din limba spaniolă de Eugenia Alexe Muntean și Dan Munteanu Colan
Un roman documentar de excepție, necesar oricărui elev de gimnaziu și liceu, pentru a afla și înțelege ororile la care a fost supusă populația de origine evereiască în perioada Holocaustului. Este printre puținele cărți cuprinzătoare care abordează această temă, scrisă special pentru adolescenți și tineri.

Romanul, rod al documentării asidui a autorului, constituit sub forma mărturiilor mai multor personaje, implicate mai mult sau mai puțin direct în soarta familiei Strawczynski-Wins, reușește să urmărească parcursul tragic al protagoniștilor care încearcă să se pună la adăpost de prigoana nazistă împotriva evreilor în toată Europa și totodată să realizeze un tablou convingător, cutremurător, al acelei epoci de noapte a minții.
Din corul vocilor abil împletite ale martorilor se remarcă extraordinarul Domingo López Delgado, un luptător aproape legendar, un uruguayan care, la douăzeci și patru de ani, traversează Atlanticul să lupte pentru libertatea altei țări, se înrolează în Legiunea Străină și trece prin iadul fronturilor din Libia, Franța, Germania, până la victoria finală.
Și, desigur, Charlotte, fetița minunată, sensibilă, inteligentă și curajoasă, ale cărei amintiri constituie fundamentul întregului roman, puse la dispoziția noastră pentru ca să înțelegem dimensiunea ororii și a dramei trăite și cu speranța că vom evita să se repete.
Speranța, de altfel, este lumina călăuzitoare pe lungul și anevoiosul drum spre libertate al tuturor eroilor cărții.
,,Nu aveam cu ce să ne jucăm. De aceea, mama aduna de pe străzi acele foi volante pe care le împrăștiau naziştii şi colaboraţioniştii de la Vichy şi, cu sfântă răbdare, ne făcea jucării… Ce ironie! Trăiam închişi într-un dulap şi ne omoram timpul cu foile volante care îndemnau populaţia să-i denunţe pe evreii ascunşi!” – Charlotte, 8 ani
Despre autor:
RUPERTO LONG s-a născut în Rosario (Colonia, Uruguay). Este inginer, politician și scriitor. În 2013, Franța l-a recompensat cu ,,Ordre des Arts et des Lettres”. A urmat Facultatea de Inginerie a Universității Republicii și a absolvit cusul de Building Development Capabilities la Harvard. Din 1999, este profesor universitar titular la Academia Națională de Inginerie. A fost senator al Republicii (2005-2010), președinte al UTE (principala companie de energie electrică din Uruguay) și președinte al Laboratorului Tehnologic (LATU). În prezent, este ministrul Curții de Conturi a Republicii, membru al consiliului de administrație al Fundației City of Montevideo și al IIACF (International Israel Allies Caucus Foundation). În toate domeniile sale de activitate a primit multiple distincții naționale și internaționale. În calitatea sa de scriitor, a mai publicat volumele literare: Che bandoneón (2002), Hablando claro (2009), No dejaré memorias. El enigma del Conde de Lautréamont (2012) și La mujer che volvió del abismo (2019).
”Cea mai măruntă clipă de viață e mai tare decât moartea și o neagă.” – Fructele pământului, Andre Gide
E unul din citatele semnificative de la începutul cărții.
E o carte pe care o citești cu sufletul, cu lacrimi pe obraz. Nu e doar un roman, e o carte de istorie, însă faptele redate sunt descrise atât de viu, încât simți toată emoția, șocul, neputința și durerea ca fiind ale tale. Nu am cuvinte să descriu noianul de sentimente care m-au încercat citind cartea, pot spune doar că m-am simțit „datoare” să o citesc, să sufăr și să plâng.
””Un motiv or avea”, ”ceva or fi făcut”, spuneau în șoaptă mulți care nu erau evrei. Dar teribil era că, uneori, și noi gândeam la fel: ce rău am făcut ca să merităm această pedeapsă? Cu ce am greșit? Ne făceau să ne simțim vinovați de nenorocirea noastră. Și că nu valoram nimic. Ne simțeam învinși de noi înșine.
Era 18 noiembrie 1940.
Vremea disprețului începuse.”
Cartea nu se citește ușor, nu doar fiindcă e atât de dureroasă și intensă, ci și datorită numărului mare de
personaje și de informații, și al alternării planurilor pe care se petrece acțiunea, care ne poartă din Europa – Belgia, Polonia, Franța -, până în America, în Uruguay, de unde însoțim un grup de soldați voluntari până în Africa, în Libia în plină Sahara alături de Legiunea străină. Se remarcă legendarul luptător Domingo Lopez Delgado, un luptător uruguayan devenit legendar, care, la douăzeci și patru de ani traversează Atlanticul să lupte pentru libertatea altei țări, înrolându-se în Legiunea străină și trecând prin iadul fronturilor din Libia, Franța și Germania, fiind dispus să plătească orice preț ar fi fost cerut în numele unui ideal.
„Se intuia, se simțea în aer că fapte importante erau pe punctul de a avea loc. Și eu eram acolo! Într-un loc decisiv în bătălia pentru libertate. Era ceea ce visasem. Și eram dispus să plătesc prețul pentru acest vis.”
Suntem în plin război, „poate cel mai crunt din istoria omenirii”, un război care a răvășit o lume întreagă, pe care a prins- o în tăvălugul lui, o „noapte a minții” după care nimic nu a mai fost la fel.
Povestea centrală o are în prim plan pe Charlotte Strawczynski-Wins, „fetița care privea trenurile plecând”, o copiliță evreică de opt ani, de origine poloneză, născută în Belgia, și familia sa: tatăl – Leon, mama – Blima și fratele mai mare – Raymond, dar aflam și despre familia sa lărgită, între care povestea unchiului ei Alter ocupă un loc important în acțiune.
Romanul e foarte bine și migălos documentat, construit sub forma mărturiilor mai multor personaje, ale căror povești se împletesc la rândul lor, mai mult sau mai puțin, cu povestea principală, toate faptele și personajele fiind reale.
Printre rânduri sunt inserate fotografii din arhive personale, la sfârșitul cărții fiind trecută sursa și descrierea acestora.

De asemenea, la final sunt trecute toate personajele apărute în carte, în ordinea apariției, și aflăm și ce s-a întâmplat cu o bună parte din ele. Din fericire, unii din cei despre care citim în carte au supraviețuit ororilor și au reușit să -și construiască o viață după război.
Revenind la firul principal al acțiunii, acesta este trasat pe urmele amintirilor lui Charlotte, fetița curajoasă care a îndurat cu o demnitate și o maturitate mult peste vârsta ei suferința unei tragedii prin care nu ar fi trebuit să treacă nici o ființă umană. Realizezi cutremurat că cele mai cumplite chinuri prin care au trecut atâtea suflete nevinovate nu sunt sărăcia, mizeria, frigul sau foamea, ci ceea ce au fost dispuși unii oameni să le facă altor oameni. A început treptat, prin ”recensăminte” și înscrierea evreilor în registre speciale, apoi prin interzicerea unor drepturi, inclusiv cel de a-și practica profesiile, apoi prin interzicerea accesului în locuri publice: localuri, cafenele… Prietenii au întors spatele prietenilor…
” – Ce s-a întâmplat, Leon? l-a întrebat mama.
El a privit-o în ochi, gânditor, apoi a coborât privirea și a răspuns:
– Azi am văzut chipul Satanei.
Doar atât a spus. Și niciodată n-a mai fost cel dintotdeauna.”
Fusese dat afară din cafeneaua unde se întâlnea de ani de zile, zilnic, cu prietenii lui, în drum spre casă.
Și nu era decât începutul…
Dar, în cele mai negre scenarii, e impresionant să vezi că există încă solidaritate și speranță. Căci speranța era tot ce le rămăsese oropsiților sorții și speranța trebuia să fie de ajuns. Altceva, oricum nu mai aveau. Doar propria demnitate, și aceea pusă la grea încercare.
„Îmi amintesc, de asemenea, că în fața acelei lumi nemiloase care ne hărțuia, m-a asaltat pentru prima oară un gând dureros, pe care nu mi l-am mai putut scoate niciodată din minte: „Poate părinții noștri nu sunt de ajuns ca să ne apere.””
Dureroasă constatare a unui copil de opt ani…
Urmărim povestea prigoanei împotriva evreilor prin ochii ei inocenți de copil, fuga familiei din Belgia la Paris, cu documente false de care reușise să facă rost tatăl ei.
Cele patruzeci și nouă de zile petrecute în „iadul” pe care l-au trăit la Paris.
”După călătoria groaznică și sosirea la Paris, noaptea, am ajuns în acea cămăruță mizerabilă cu mâinile goale. Pe lângă spaimă și oboseală, am descoperit și foamea. Și am adormit presimțind că acea senzație nouă nu avea să dispară foarte ușor. Avea să fie o prietenă rea, care urma să mă însoțească mult timp.”
Apoi refugierea dincolo de „linie, în Franța „liberă” , la Lyon.
„Visam că acolo ne aștepta un alt început. Ce mult ne înșelam!”
” – Aici o să stăm eu și mama. Noi ne-am băgat capul pe ușă și am văzut o grămadă de fiare ruginite, piese de motoare și de mașini stricate, scaune cu picioarele rupte și alte lucruri de genul ăsta. Din debara ieșea un miros puternic de igrasie. Cum noi priveam fără să înțelegem, tata ne-a spus:
– Noi o să dormim acolo, în capăt, pe dreapta.
Ne-am întins mai mult gâturile și am reușit să vedem colțul unei saltele. (…)
– Aici o să stați voi, ne-a spus cu glas abia auzit, copleșit de tristețe și de rușine.
Acela era un dulap!”
Asta i-a așteptat în Franța ”liberă”: o debara mizeră și un dulap. Oare se putea mai rău de atât? Da, se putea…

Referitor la titlu, singura iluzie de libertate pe care o avea Charlotte era la gară, privind trenurile plecând, voia să-și închipuie ea, spre un loc unde totul era bun și frumos. Asta până într-o zi, când a văzut niște vagoane de vite. Inițial nu le-a dat mare atenție, dar apoi ce a văzut a cutremurat-o și i-a ucis ultimele fărâme de inocență: printre scândurile vagoanelor, se vedeau mișcându-se, mâini și picioare omenești.
”Mă fascina să privesc cum plecau trenurile, să mă uit cum se pierdeau în câmpie, atât de rapide și atât de libere…
Până când, într-o după-masă, când soarele apunea, mi-a atras atenția un vechi tren de vite care se deplasa încet. M-am uitat la el distrată – trenurile de marfă și de vite mă atrăgeau cel mai puțin -, când, pe neașteptate, mi s-a părut că printre scândurile vagonului … se iveau brațe și mâini! (…) Niciodată n-am putut uita imaginea aceea! Brațe, mâini și picioare umane se străduiau, într-o încercare disperată și inutilă, să scape….”
Nu vă spun mai multe, e o carte care trebuie citită cu inima, pe care o recomand din tot sufletul, tuturor cititorilor!
E o carte-document, o oglindă a acelor negre vremuri din istoria omenirii din anii celui de-al doilea război mondial. E o carte-omagiu acelor oameni, semeni ai noștri, care au plătit atât de greu doar pentru faptul că… existau. E o carte sfâșietor de dureroasă, din care răzbate multă suferință, emoție, spaimă, neputință, dar și multă iubire, putere de sacrificiu și speranță.
„Aceasta este o poveste de dragoste,” așa își prezintă autorul romanul documentar, „dragoste între părinți și copii, între frați, între îndrăgostiți, între prieteni, dragoste pentru viață, pentru libertate, pentru pământul natal.” Un sentiment pus la grea încercare în Al Doilea Război Mondial, un timp al descătușării urii celei mai înverșunate, dar care până la urmă învinge, „pentru că Viața triumfă totdeauna”.

About Author

15 comentarii

  1. Carolina Bianca on

    Wow, Oli! Ai transmis multă emoție, felicitări! Nu știu dacă m-aș încumeta sa citesc cartea!

  2. Carmen Simionescu on

    Superba și emoționantă recenzia, Oli! ❤️O carte cu un subiect dureros și sensibil, o bucata din istoria omenirii. Felicitari și mulțumesc pentru excelenta recomandare. ❤️

  3. Superbă recenzie! ❤ Foarte sensibilă și convingătoare! Ai transmis atât de multă emoție! Îmi dau seama cât de tulburătoare este această carte, pe care vreau să o citesc și eu. Mulțumesc mult pentru recomandare! ❤

  4. In primul rând, felicitari! O recenzie care te impresionează, emoționează și cutremura. Mă bucur ca mi-am luat cartea când am văzut ca o citești. Acum sunt si mai bucuroasa. Sunt convinsă ca este o carte aparte.

Spune-ți părerea!

%d blogeri au apreciat: