Fetița pe care au lăsat-o în urmă de Roxanne Veletzos, Editura Litera, Colecția Blue Moon – recenzie

Istoria secolului trecut a fost una dintre cele mai zbuciumate, asta în ciuda progreselor tehnologice vizibile. A fost un moment de cotitură, când multe dintre vechile imperii s-au destrămat, chiar la începutul secolului, acest lucru lăsând loc unei stări propice instalării doctrinelor extremiste, care au atins proporții uriașe.

Deși am mai spus că lecturile referitoare la calamitățile secolului XX nu sunt printre preferatele mele, iată că în scurt timp am citit două: „Destinul unui anonim„, de Mihai Papp și Maria Metco, și „Fetița pe care au lăsat-o în urmă„, de Roxanne Veletzos. Cele două romane au câteva elemente comune: în primul rând, acțiunea lor se desfășoară în spațiul românesc al acelor timpuri, iar în al doilea rând, ambele se bazează pe fapte reale.

Roxanne Veletzos s-a născut la București și s-a mutat în adolescență în Statele Unite. Povestirile mamei sale și-au pus amprenta asupra ei, astfel a apărut sămânța inspirației pentru acest roman emoționant.

În anul 1941, în mijlocul Pogromului de la București, un cuplu tânăr de evrei trebuie să ia o decizie sfâșietoare: să își abandoneze fetița în vârstă de 4 ani pe scările unui imobil, în plin ianuarie, dându-i astfel o șansă la viață. Fetița ajunge la un orfelinat, iar de acolo soarta îi zâmbește: este adoptată de Anton și Despina Goza, un cuplu înstărit, care fac tot ceea ce le stă în puteri ca să o înconjure pe micuța Natalia cu dragoste și tot ceea ce luminează existența unui copil. Natalia are parte de o copilărie minunată alături de ei și de familia extinsă, însă din păcate războiul nu cruță pe nimeni, iar cei trei vor trăi momente de groază în timpul bombardamentelor aliate și, ulterior, germane.

Nici nu trece bine războiul și un alt tăvălug istoric vine peste mult încercata țară: bocancul de fier sovietic, care strivește nemilos pe oricine i se opune.

Despina provenea dintr-o familie de greci bogați, care se stabiliseră în România. Anton fusese un orfan sărac, care însă prin inteligență și carismă a ajuns să urce pe scara socială, într-un mod meritat. Căsătoria lor a fost bazată pe iubire, doar un lucru le umbrise tinerețea: nu aveau copii. Asta până când au luat-o la ei pe micuța Natalia.

La un moment dat, au aflat cine era cuplul care abandonase, din nevoie, fetița. Despina, o mamă bătăioasă, nu vrea să permită trecutului să se interpună între ei și copilul lor adoptiv. La sfârșitul războiului însă, Natalia se îmbolnăvește și este în pericol de moarte, iar Despina e de acord să primească ajutor din Elveția, unde se refugiaseră cei doi – penicilină care se găsea extrem de greu în acele circumstanțe și nu ajungea nicidecum pentru atâția soldați grav răniți.

Un alt personaj intervine în viața lor – Victor Dimitrov. Singur pe lume, sărac, acesta locuiește deasupra magazinului lui Anton din Piața Romană. Văzându-l flămând și lipsit de orice posibilități materiale, Anton își amintește de propriul trecut și îl ia sub aripa lui pe tânăr. Acesta arată calități evidente, în același timp cu o serie de convingeri ferme de extremă stânga. Natalia este impresionată de frumosul tânăr, care îi acordă multă atenție, o ascultă în timp ce cântă la pian, una dintre marile pasiuni ale copilei. După venirea la putere a comuniștilor, totul se dă peste cap. Familia Goza pierde treptat tot ce are, lipsurile se instalează iar, în cele din urmă, cei trei sunt evacuați, ca atâția alți români, din casa lor și siliți să locuiască într-un apartament comun. Victor însă își începe ascensiunea în cadrul noii puteri de stat, devenind un personaj influent. Natalia reușește cu greu să termine liceul, întrucât elevii fostelor școli private nu erau admiși în școlile publice. Doar intervenția lui Victor face să fie acceptată într-o clasă, unde e nevoită să treacă peste atitudinea umilitoare a profesorilor și colegilor, pentru a-și termina studiile. Visul de a studia la Conservator se sfărâmă, fiind pe lista neagră, nevoită să lucreze întâi în agricultură, apoi într-o fabrică, căci tatăl său nu era primit nicăieri, reușind doar să muncească la negru, ca zilier ici și colo.

Anii ’50 și prima parte a anilor ’60, atât de veseli și plini de culoare în alte părți ale lumii au fost o poveste de groază în România și în celelalte țări din blocul comunist. Roxanne Veletzos aduce la viață atmosfera crâncenă a acelor vremuri.

Ce are de spus destinul în privința Nataliei, a lui Victor și a părinților ei atât adoptivi, cât și naturali, veți afla citind romanul. Eu îl recomand ca fiind scris cu multă sensibilitate, cu multă emoție, cu dragoste pentru România și români, în mod sigur datorită poveștii de viață a mamei autoarei. Roxanne Veletzos însăși menționează unde anume a adăugat ficțiune în poveste, în plus la sfârșitul romanului avem și o serie de fotografii de epocă, în care îi putem admira pe Anton, Despina și fetița lăsată în urmă.

Faptul că apar din ce în ce mai multe romane inspirate din momentele istorice petrecute pe teritoriul țării noastre în secolul trecut este îmbucurător, mai ales luând în considerare faptul că adevărata istorie a fost cenzurată timp de zeci de ani. Aduse atenției publicului sub formă de roman, informațiile sunt mult mai accesibile și mai ușor de reținut. Istoria trebuie să servească drept lecție, nouă și urmașilor noștri, astfel încât undeva la mijloc, între idealism și cinism, să găsim acea cale de echilibru atât de necesară.