Focul viu de Yamen Manai, Editura RAO – recenzie

”Lasă la urmă stupul distrus și, în timp ce se îndrepta către el inima îi strivea pieptul. Chiar în acea dimineață, la picioarele acestei cutii din lemn, zăcuseră corpurile a treizeci de mii de albine. Cea mai mare parte dintre ele sfârtecate. Treizeci de mii de albine. Lucrătoare. Culegătoare. Gardieni. Nici miezul stupului nu fusese iertat. Răul era incomensurabil și se strecurase până în locurile sacre. Celulele fuseseră profanate, plintele sfâșiate iar larvele smulse din căldura coconului… Mierea? Nicio picătură. dispărută de parcă ar fi fost sorbită cu paiul! Și, chiar în mijlocul ravagiului, regina… Rănită mortal, cu piciorușele ridicate spre cer, ca într-o ultimă rugăciune. O întreagă colonie distrusă și prădată în decursul a două ore. Un masacru.”

”Atacul suferit de Don nu era singura ciudățenie din istoria recentă a Nawei. În anul precedent, în septembrie o caravană electorală alcătuită din vreo zece mașini ce arborau steagul țării își făcuse intrarea în sat într-un un mod ce nu putea fi trecut cu vederea. O caravană care nu era decât una dintre multe altele pornite să brăzdeze zona rurală cu obiectivul de a-i înscrie pe țărani pe listele electorale și de a instala o secție de votare. (…) Căci acești bărbați și femei veniseră să le explice faptul că lumea nu mai era aceeași și că timpurile se schimbaseră. De altfel, unul tună într-un megafon:

– Preaiubiți concetățeni, a venit momentul schimbării!

Locuitorii priviră în jur, dar nu observară nicio schimbare, ceea ce-i făcu să întrebe:

– Cum adică al schimbării?

– De acum înainte puteți alege să fii ce guvernați de unul sau de altul.

– Aici, la Nawa?

– Aici, la Nawa și chiar la scara întregii țări!

Sătenii erau zăpăciți. Cei mai mulți nu-și aleseseră singur nici măcar consortul, iar astăzi să aleagă de cine să fie guvernați… E adevărat că în urmă cu trei luni unii auziseră că se petrecuse ceva important acolo sus, dar nimeni nu înțelesese prea bine despre ce era vorba încât să fie capabili să le explice și altora. Ca numeroase alte artefacte, presa nu ajungea la Nawa, iar mare parte a populației era analfabetă. Doar câțiva copilași cărora ale lua câteva ore să traverseze stepa pentru a ajunge la școală știau să citească. Televizor, posibilă sursă de informație, nu exista decât unul, și acesta era cel de la cafenea, dar Louz nu îl pornea decât în timpul Campionatului Mondial de Fotbal.

– (…) acum poporul este cel ce trebuie să aleagă pe cine să pună în locul lui.

– Și poporul ăsta suntem noi?

– Cu siguranță. Cine altcineva?

Locuitorii din Nawa erau încântați să afle că ei erau poporul, dar de când asta? În singurătatea lor, ajunseseră să creadă că nu erau decât oameni din Nawa și că soarta lor nu conta în ochii nimănui, cu atât mai puțin părerea lor. Înainte nimeni nu-i întrebase nimic, și nimeni nu stătea acolo cu ei să suporte înghețul iernilor spre când le lipseau încălzirea, lâna și ghetele, când spectacolul copiilor mergând cu picioarele goale prin zăpadă le zdrobea inima adulților neputincioși. Nimeni nu venea în Nawa. În fine, aproape nimeni.”