Fotograful amintirilor pierdute, de Sanaka Hiiragi, Editura Litera – recenzie
Fotograful amintirilor pierdute
(Jinsei shashinkan no kiseki – 2019)
Sanaka Hiiragi
Editura Litera
Colecția Folio
Traducere din limba japoneză de Iolanda Prodan
Nr. de pagini: 240
An apariție: 2023
SANAKA HIIRAGI s-a născut în 1974 în prefectura Kagawa, Japonia. A absolvit Universitatea pentru Femei din Kobe, cu o diplomă în literatură, și și-a continuat studiile la Universitatea Dokkyo_ din Himeji. După ce a lucrat timp de șapte ani în străinătate, ca profesoară de japoneză, s-a remarcat la decernarea Premiului Konomys, unul dintre cele mai importante premii acordate tinerilor autori japonezi de literatură de suspans. Printre romanele sale se numără: Yanaka retoro kamera ten no nazo biyori, Fotograful amintirilor pierdute (Jinsei shashinkan no kiseki) și Tengoku kara no takkyubin. Este pasionată de fotografie, aparate foto și arta chimonourilor.
Într-un studio foto, unde ceasul de pe perete a stat de mult, un bărbat își întâmpină oaspeții. Numele lui este Hirasaka și colecționează vechi aparate de fotografiat.
Trei oameni sosesc, pe rând, la el: o bătrână educatoare, în vârstă de nouăzeci și doi de ani, un membru yakuza, de patruzeci și șapte de ani, și o copilă. Hirasaka îi poftește să ia loc pe canapeaua confortabilă din salonul de primire, le oferă o ceașcă de ceai și le spune ce îi așteaptă în continuare.
În fața lor, se află cutii pline cu fotografii surprinzând momente memorabile din viețile lor, iar ei trebuie să aleagă câte una pentru fiecare an de viață. Dar mai e ceva: înainte de a pleca, au șansa de a-și retrăi cea mai de preț amintire și de a o imortaliza cu unul dintre aparatele foto ale lui Hirasaka. Există totuși o regulă: nu pot interacționa cu nimeni.
Căci studioul lui Hirasaka nu este un loc ca toate celelalte, ci se află la hotarul dintre lumea aceasta și tărâmul de dincolo. Din vremuri străvechi, în Japonia se crede că, înainte de a muri, prin fața ochilor ți se perindă cu repeziciune cele mai semnificative amintiri. Japonezii numesc asta somato, felinarul rotitor al amintirilor, și este ceea ce Hirasaka le oferă oaspeților care-i trec pragul.
Ce alegeri vor face aceștia? Ce fel de vieți au dus ei? Și cum se face că toți vin și pleacă, numai Hirasaka rămâne mereu pe loc, în studioul său foto?
Fotograful amintirilor pierdute, de Sanaka Hiiragi, este un roman destul de scurt ca întindere, dar foarte ofertant din punct de vedere al mesajelor și emoției trezite în inima cititorului.
Începutul pare relativ banal, având ca decor un spațiu obișnuit – un studio foto – care însă se dovedește a fi un spațiu cu proprietăți magice, dincolo de porțile obișnuitului, iar domnul Hirasaka, cel ce își desfășoară activitatea acolo, un personaj legendar în această construcție.
Așadar, domnul Hirasaka primește de la curier un pachet mai mult sau mai puțin voluminos de fotografii. În camera de așteptare este de fiecare dată o altă persoană, iar noi descoperim că aceasta este o tranziție spre viața de după moarte, cu amabilul domn desfășurând un ritual de trecere care să permită sufletelor să își revadă din nou momentele cele mai importante ale vieții, alegând, pentru fiecare an de trai, câte o fotografie pentru a fi pusă într-un felinar rotitor al amintirilor. După ce acesta se va fi derulat, persoana respectivă urmează să treacă în lumea de dincolo, unde nici măcar fotograful cel prins între lumi nu știe ce se petrece.
Curierul poartă numele de Yama și e un tânăr simpatic, cu șapca întoarsă invers. În credință budistă, Yama este zeul morții, cel ce însoțește sufletele după moarte și are grijă de ele.
Cum spuneam, romanul începe oarecum șters, cu intrarea în decorul studioului a unei venerabile doamne trecute de 90 de ani, doamna Hatsue. Întâmpinată cu ceai și multă considerație de Hirasaka, aceasta realizează repede ce i se întâmplă, iar când vine vorba să aleagă fotografii, are de lucru. Totuși, una dintre cele mai iubite și prețuite amintiri este decolorată. Hirasaka explică că această amintire a fost atât de accesată, de expusă încât s-a decolorat, iar pentru a o reface, au dreptul de a călători pentru 24 de ore, între un răsărit și altul, la momentul respectiv, fără însă a putea relaționa cu cei de atunci și întâmplările lor.
Acesta e momentul în care cartea devine nu doar interesantă, ci și emoționantă. Călătorim cu doamna Hatsue tocmai în anul 1949, când ea era o tânără educatoare care se străduia să facă față condițiilor dure de a-și desfășura meseria după război. Deși călătoria în timp durează doar 24 de ore, înțelegem din povestirea bătrânei tot zbuciumul său de atunci, dorința nestăvilită de a-i ajuta pe copii într-o perioadă foarte dificilă, rolul de o importanță majoră al unei educatoare în acea perioadă și, de fapt, în oricare alta.
Astăzi, când discuțiile despre educație sunt atât de actuale, însă rareori se poate ajunge la un punct comun, această poveste ne deschide ochii asupra mai multor considerente. Nu voi intra în detaliu, voi spune atât – povestea doamnei Hatsue este deosebită și plină de învățăminte.
Între timp, aflăm că domnul Hirasaka a fost și el un muritor, însă și-a pierdut toate fotografiile – toate amintirile – în afară de una, o poză undeva în munți, unde râde fericit. Nu știe cine a fost, ce viață a dus, însă face tot posibilul să le ofere tuturor momente frumoase la trecerea dintre lumi.
Următorul client al acelei zile este un membru Yakuza, care tocmai fusese ucis cu o lovitură de sabie. Îl cunoaștem deci pe Yaniguchi, de 47 de ani, neîncrezător la început, dar care se adaptează rapid la situație, cu o nonșalanță care l-a caracterizat și în timpul vieții. Poza cea îndrăgită îi are în cadru pe încă doi inși, un tânăr pe nume Șoricel și un băiat, iar acela este momentul care trebuie refăcut. Aflăm, bineînțeles, și povestea lui Yaniguchi, întâlnirea lui cu Șoricel, un autist genial care repara lucruri și ajunsese să lucreze pentru el, dar și a unui băiat vietnamez agresat de colegi. Yaniguchi, un om dur, care dusese o viață aflată sub semnul violenței, nu e însă un caz totalmente pierdut, iar povestea lui nu e cu nimic mai puțin emotionantă precum cea a bătrânei, plină și ea de miez.
Al treilea caz e, poate, și cel mai misterios, fiindcă aici se implică și domnul Hirasaka, iar o călăuză a lumii de dincolo nu are voie să încerce să intervină în destinul oamenilor. Clienta e o fetiță de vreo nouă ani, slabă și chinuită. Uneori, oamenii ajunși în salonul de fotografii se reîntorc la viață, iar tot ce rețin e derularea amintirilor în mintea lor, fără să știe că acestea sunt fotografiile prinse de felinarul rotitor al fotografului. Mitsuru este chinuită de tatăl ei vitreg, fără ca mama să intervină – bătută crunt, pusă în lanțuri și lăsată afară iarna, în frig. Ea ajunge la domnul Hirasaka, care o duce într-o amintire frumoasă – un parc, o seară mâncând cartofi dulci copți, în care o învață să facă focul și să strige cu putere, la piatra dorințelor. Odată reîntoarsă în situația precară, la limită, în care se află, copila pune în practică cele învățate în ceea ce credea că fusese un vis. Și aceasta e o poveste plină de emoție, și putem afla ce s-a ales de Mitsuru, dar și o explicație pentru lipsa amintirilor fotografului dintre cele două lumi.
Bazată pe credințele tradiționale japoneze și pe pasiunea autoarei pentru fotografie, cartea e un prilej de meditație asupra lucrurilor importante din viață.
„Doar ce aude descrierea pe scurt a cazului, și lui Hirasaka îi vine să se apuce cu mâinile de cap. E limpede că următoarea călăuzire către lumea de apoi va fi una dură. Bineînțeles că bărbatul nu va apărea în studioul foto plin de sânge, ci va veni în forma cea mai bună în care a fost înainte de a-și da sufletul.
E greu de crezut că ar putea fi o experiență plăcută să dai înapoi filmul vieții unui om care a murit înjunghiat de o sabie.
– Ce-ai zis? A murit înjunghiat de o sabie? Ești sigur că a trăit în zilele noastre?
– Îhî, fix în zilele noastre.
– Nu cumva o fi un tip din Yakuza?
– Cam așa ceva…, spune Yama și pliază dosarul sub braț.”
4 Comments
Oli
O recenzie foarte frumoasa si sensibila si o recomandare plina de caldura, multumesc!
Ana Sylvi
Cu mult drag o recomand!
Mirela Barbălată
Ooo, minunată recomandare, Ana!
Imi place mult subiectul cărții! Sunt convinsă că povestea are, în spate, câteva mesaje profunde.
Trecută pe listă!
Ana Sylvi
Are, are cu siguranta cateva mesaje puternice si povesti de viata din care se pot extrage lectii.