Frumoasa și bestia de Amanda Quick, Editura Litera, Colectia Carti Romantice – recenzie

Frumoasa și Bestia (Ravished) 

Amanda Quick

Editura Litera / Lira

Colecția Cărți Romantice

Traducere: Alina Rogojan

329 pagini

Fără îndoială, domnișoara Harriet Pomeroy, paleontolog amator, are nevoie de un bărbat adevărat, puternic și inteligent, care să o ajute să alunge banda de tâlhari care și-a găsit adăpost în peșterile de la malul mării pe care ea îndrăgește atât de mult să le exploreze. Nerăbdătoare să-și continue cercetările, îi cere ajutorul lui Gideon Westbrook, viconte de St. Justin, fiul proprietarului domeniului. Nu știe însă că l-a convocat pe diavolul însuși.

Poreclit „Bestia de la Blackthorne Hall” pentru chipul brăzdat de cicatrice și trecutul scandalos, Gideon e un uriaș posac și amenințător care detestă convențiile sociale. Cu toate acestea, Harriet intuiește în sufletul lui o durere cumplită, pe care ar da orice s-o aline, și o pasiune mistuitoare căreia tânjește să-i răspundă.  Însă  impetuoasa tânără este prea inocentă să-și dea seama că a început să se joace cu focul…

Prinsă în vraja Bestiei, Harriet trebuie să găsească o modalitate de a-i câștiga dragostea în timp ce învinge, unul după altul, obstacolele puse în calea relației lor de un personaj malefic.

Frumoasa și bestia este una din cele mai bune cărți ale Amandei Quick, pe care am citit-o și recitit-o de mai multe ori cu aceeași plăcere, o carte încântătoare, deosebit de romantică, emoționantă, cu un umor delicios, dialoguri spumoase, personaje fascinante, mister și un final înduioșător de fericit, care te convinge pe deplin de puterea vindecătoare a dragostei.

Cartea ne demonstrează din plin cât contează puterea aparențelor și cât de ușor te poți înșela asupra unui om, judecându-l pe baza opiniei generale și punându-l la zidul infamiei pe baza unor premise false.

În urmă cu șase ani, viața lui Gideon Westbrook, viconte de St. Justin, se schimbase în mod dramatic. La doar câteva luni după ce fratele său mai mare murise tragic căzând de pe stânci, Deirdre, logodnica însărcinată a lui Gideon își pusese capăt zilelor, după ce fusese părăsită de acesta. Întreaga opinie publică fusese oripilată, iar Gideon își căpătase renumele de ”Bestia de la Blackthorne Hall”, pornind atât de la faptele sale cât și de la fizicul său masiv, având în plus și chipul brăzdat de cicatrice. Degeaba încercase Gideon să se apere, zicând că nu el o lăsase însărcinată pe logodnica lui, întrucât el nici măcar nu se atinsese de fată, nimeni nu era dispus să îl creadă, nici măcar proprii părinți… Mai mult, se găsiseră și câțiva răuvoitori care sugeraseră că el nu era străin nici de moartea fratelui său, bârfă ce fusese imediat împrăștiată, șușotelile urmându-l pe Gideon oriunde s-ar fi aflat.

Sătul să mai încerce să-și declare nevinovăția, rănit că nimeni nu avusese încredere în el, Gideon se ascunsese sub masca unei aparențe de cinism, izolându-se de societate și concentrându-și atenția asupra administrării proprietăților sale, mai puțin cea din Upper Biddleton, locul său natal și unde se întâmplaseră toate acele tragice evenimente.

Însă, o scrisoare imperativă primită de la Harriet Pomeroy, fiica pastorului decedat din respectiva localitate, îi stârnește curiozitatea. Harriet, o colecționară înrăită de fosile, care explora cu mult entuziasm peșterile din zonă, îl convocase de urgență să vină acolo, reproșându-i că își neglijase îndatoririle sale, fapt speculat de o bandă de tâlhari ce își găsise ascunzătoarea în peșteri.

Uluit de obrăznicia tinerei, dar și intrigat la culme, Gideon se hotărăște să se întoarcă la Upper Biddleton, pentru a se convinge personal despre ce era vorba.

Intrând în casa parohială, Gideon a descoperit o tânără adâncită în studiul unor fosile. Pentru a compensa cumva impresionanta sa masivitate, Gideon se obișnuise să se miște foarte ușor, nefăcând niciun zgomot, astfel că a trebuit să o salute pentru a-i atrage atenția.

”- Bună dimineața, spuse el.

Tânăra țipă speriată, scăpă condeiul din mână și sări în picioare. Se răsuci pe călcâie spre nou-venit, cu o expresie de groază întipărindu-i-se pe față.

Gideon era obișnuit cu această reacție. Nu fusese niciodată un bărbat chipeș, iar cicatricea profundă care-i brăzda falca stângă sub forma unui fulger nu-i îmbunătățea cu nimic aspectul.”

Surprinzător, tânăra nu s-a arătat deloc dezgustată de el, ci, din contră, o ușurare imensă i s-a așternut pe față.

”- St. Justin? Lord St. Justin? Vicontele St. Justin?

– Da.

O expresie de ușurare enormă, nu de dezgust, licări în ochii el albăstrui-verzui:

– Slavă Domnului!

– Rareori sunt întâmpinat cu un asemenea entuziasm, murmură Gideon.

Tânăra se aruncă brusc înapoi în scaun. Îl privi supărată:

– Dumnezeule bun, milord, m-ați speriat teribil! Oare ce vă veni să intrați așa furiș peste oameni?”

Cu amărăciune, Gideon a tras concluzia că, probabil, doar pasiunea ei neobișnuită pentru fosile o făcuse să nu se sperie de înfățișarea lui mutilată.

”Gazda lui era pasionată de fosile. Poate că obișnuința ei de a se afla printre cranii albite și rânjitoare explica de ce nu se speriase de chipul mutilat, decise Gideon cu amărăciune. Era evident că se simțea în largul ei printre imagini hidoase.”

Analizând-o cu atenție însă, Gideon nu poate să nu se simtă fascinat de tânăra din fața lui, ce emana energie și vitalitate, hotărâtă, inteligentă, sinceră și sigură pe ea.

”Domnița era neobișnuită, și asta era puțin spus. Coama neîmblânzită îi scăpase de sub strânsoarea bonetei și a celor câtorva agrafe ce fuseseră înfipte la întâmplare în ea. Claia deasă, în neorânduială, se unduia ca un nor moale, cu contururi vagi, în jurul chipului ei.

Cu siguranță nu era frumoasă, nici măcar drăguță, cel puțin după standardele contemporane. Zâmbetul ei era însă extraordinar, încărcat de energie și vitalitate, la fel ca restul persoanei sale. Gideon observă că doi dinți mici și albi se încălecau puțin în față. Fără a înțelege de ce, găsi că efectul era fermecător.

Nasul îngust și ascuțit și pomeții înalți, în combinație cu inteligența vioaie din ochii ei spectaculoși, îi dădeau un aer agresiv, iscoditor. În mod evident, nu era genul de femeie timidă, rușinoasă sau mironosiță, decise Gideon. Cu o asemenea femeie știai întotdeauna exact cum stăteau lucrurile. Asta îi plăcea.

Fața ei îi amintea de o pisicuță deșteaptă; simți brusc impulsul de a o mângâia, dar se stăpâni. Știa din experiență că fiicele de parohi erau adesea mai periculoase decât păreau. Fusese mușcat rău o dată și se învățase minte.”

Gideon era convins însă că atitudinea ei se va schimba radical în momentul în care va descoperi bârfele despre trecutul său, lucru care se întâmplă aproape imediat în momentul în care menajera casei intră pe ușă și, recunoscându-l, țipă îngrozită și leșină dramatic.

Uluitor însă, Gideon constată că Harriet nu fusese impresionată de știrile aflate ba, mai mult, părea să nici nu le creadă, arătându-i multă încredere și insistând să pună împreună la punct un plan pentru alungarea hoților, astfel încât ea să-și poată continua liniștită activitatea de explorare a peșterilor. Însoțind-o în peșteră, străbătând mai multe galerii, Harriet îl conduce pe Gideon la grota secretă pe care o descoperise și unde se aflau, într-adevăr, mai multe bogății inestimabile. Degeaba insistă Gideon ca Harriet să-l lase să se ocupe singur de problemă, ea nu putea să stea deoparte, spionând îndeaproape activitatea din jurul peșterii. Imprudența ei a costat-o scump, fiind capturată de unul dintre tâlhari și târâtă în peșteră. Din fericire, strigătul ei de ajutor este auzit la timp de Gideon, care se afla în apropiere și îi sare în ajutor, alungându-l pe tâlhar. Însă fluxul mării inundase deja coridoarele peșterii, astfel că cei doi se trezesc blocați în peșteră până a doua zi dimineața. Departe de a se speria, Harriet nu se pierde deloc cu firea, dăruindu-se cu multă pasiune lui Gideon, care acceptă cu multă recunoștință prețiosul ei dar.

”Noaptea trecută descoperise măsura propriei dorințe față de ea. Noaptea trecută ea îi spusese – nu, îi arătase – că îl dorea. I se oferise cu un abandon sălbatic și inocent care era infinit mai valoros decât grămada de obiecte prețioase ce zăcea pe podeaua peșterii.

Se dăruise Bestiei de la Blackthorne Hall, în ciuda feței lui schimonosite și a trecutului lui la fel de schimonosit.”

Harriet era fără nicio urmă de îndoială compromisă, astfel că Gideon o anunță a doua zi dimineața că urmează să se căsătorească în curând. Deși Harriet ar fi dorit să fie cerută în căsătorie din dragoste și nu din obligație, realizând că reputația lui ar fi fost definitiv pierdută dacă ar mai fi abandonat încâ o tânără compromisă, acceptă cu entuziasm.

Mai multe conjuncturi de evenimente îi aduc pe amândoi logodnicii în capitală, Gideon fiind convocat de tatăl lui bolnav, iar Harriet fiind invitată de mătușa ei, care tocmai moștenise o avere uriașă în urma morții soțului ei avar și dorea să-și introducă nepoatele, pe Harriet și pe sora ei Felicity, în societate.

Ajunsă acolo, Harriet se înscrie imediat în Societatea de Fosile și Antichități, fiind întâmpinată cu mult entuziasm de membrii acesteia, încântați de ideile ei și de pasiunea cu care și le susținea.

Neobișnuitul cuplu era privit cu fascinație și scepticism de membrii aristocrației, nimeni, cu excepția lui Harriet, nepărând convins că Gideon avea să ducă logodna până la capăt. În momentul în care reverendul Rushton, tatăl fostei logodnice a lui Gideon, îl atacă verbal pe acesta, Harriet nu se mai poate abține, sătulă de atâtea bârfe răuvoitoare, și izbucnește, informându-i pe toți de punctul ei de vedere.

”- Credeam că toată lumea avea să-și dea seama de motivul pentru care St. Justin și-a anulat planurile de căsătorie cu Deirdre Rushton. (…) Ei bine, că biata fată purta în pântece pruncul altui bărbat, desigur, spuse Harriet fără să clipească. Începea să fie profund iritată de toate acele bârfe răutăcioase. Dumnezeule, m-aș fi așteptat ca toată lumea să-și dea seama de asta de la bun început.”

Gideon este de-a dreptul smerit în fața încrederii și loialității logodnicei sale. În momentul în care noii prieteni ai lui Harriet se hotărăsc să o scape pe aceasta de o soartă mai rea ca moartea, în opinia lor, răpind-o și plecând spre Gretna Green pentru a o căsători cu unul din ei, Gideon realizează că a venit momentul să oprească speculațiile sau alte fapte necugetate. Își recuperează în grabă logodnica și se căsătorește cu ea la Gretna Green.

În continuare, evenimentele se precipită, apar noi persoane din trecutul lui Gideon, precum Bryce, fostul lui prieten, cel care de fapt îl desfigurase în timpul unui duel de antrenament, invocând un accident. Motivațiile acestuia fuseseră însă malefice, provenind dintr-o ură și invidie profunde, după cum se va vedea și din alte fapte ale sale.

Încetul cu încetul, marea societate își schimbă percepția despre Gideon, privindu-l cu alți ochi și văzând evenimentele din trecut în altă lumină, prin prisma lui Harriet. Nu toți erau însă convinși de nevinovăția lui, reverendul Rushton atacându-l verbal și aruncându-i un pahar de șampanie în față în timpul unei petreceri. Am râs în hohote citind cum Harriet a sărit ca o leoaică să îl apere, aruncându-i, la rândul ei, șampania în față și sărind să îl bată pe reverend, lăsându-i pe toți stupefiați, mai puțin pe Gideon care, râzând în hohote, a reușit să o imobilizeze în cele din urmă.

”Harriet fu străbătută de un torent de furie:

– Nu-i spune Bestie, lua-te-ar naiba!

Aruncă șampania din propriul ei pahar spre chipul surprins al lui Rushton, apoi se năpusti asupra lui.

Uluit, reverendul făcu un pas înapoi și ridică mâinile în aer pentru a se apăra.

Lady Youngstreet țipă, la fel și alte câteva femei care asistaseră la scenă. Bărbații priveau neajutorați, cu expresii pline de groază și de confuzie. Nimeni nu se clinti.

În mod evident, nimeni nu știa care era maniera corectă de a rezolva o încăierare izbucnită într-o sală de bal la inițiativa unei doamne.

Nimeni, cu excepția lui Gideon. Acesta făcu un pas în față și o prinse pe Harriet exact în clipa în care aceasta începu să-l lovească pe Rushton. Râdea atât de tare, încât aproape o scăpă din brațe:

– Ajunge, doamnă. O aruncă lejer peste umăr și o ținu nemișcată cu un braț petrecut în jurul coapselor ei. Ai reușit să-mi aperi onoarea. Bunul reverend Rushton a fost învins, cred. Nu-i așa, domnule?”

După multe peripeții pline de suspans, adevăratul vinovat va ieși în cele din urmă la iveală, restabilindu-se pe deplin reputația lui Gideon, demonstrându-se că, de fapt, Deirdre nu se sinucisese, ci fusese de fapt ucisă de o persoană malefică, ale cărei scopuri întunecate îl împinseseră la acțiuni extreme, inclusiv eliminarea fratelui lui Gideon.

M-au încântat mult atât intriga cărții, bine susținută, cât și cele două personaje principale.

Harriet este de-a dreptul adorabilă în candoarea ei. Pasională, temperamentală, inteligentă și încăpățânată, ea își apără cu multă ferocitate munca ei, dar mai ales persoanele dragi. Se îndrăgostește profund și pasional de Gideon, nelăsându-se influențată de aparențe și opinia celor din jur, încrezându-se în propriile instincte, ce nu dăduseră greș niciodată. Deși Gideon îi mărturisise că nu crede că mai este capabil să iubească pe cineva, după tot ceea ce se întâmplase în urmă cu șase ani, promițându-i doar afecțiune și loialitate, Harriet nu s-a sfiit să-și declare fără echivoc iubirea față de el, atât prin vorbe, cât mai ales prin fapte, reușind să i se strecoare în suflet, doborându-i toate barierele pe care și le ridicase pentru a se apăra de cei din jur și topindu-i crusta de gheață cu care își înconjurase inima, astfel că Gideon a avut în final profunda revelație că se îndrăgostise total și nebunește de ea.

Nu se poate să nu-ți pară rău de soarta tristă a lui Gideon. Al doilea fiu al familiei, nu reușise să se ridice niciodată în ochii părinților la înălțimea calităților primului născut. Cel mai bun prieten al său îl trădase mișelește, fosta logodnică îl înșelase, declarându-i că îl găsea respingător, iar apoi întreaga societate îl ostracizase, acuzându-l de fapte ce nu le comisese, nimeni nefiind dispus să-i asculte argumentele. Pe un altul toate acestea l-ar fi înrăit definitiv, dar Gideon rămăsese la fel de bun și de onest, izolându-se doar de toată lumea pentru a se autoproteja. Harriet a intrat ca o rază de lumină în viața lui, readucându-i veselia, speranța și bucuria de a trăi.

”Gideon o privi la rândul lui peste masă, desfătându-se cu senzația de nedescris a iubirii împărtășite. Se întrebă din nou cum trăise toți acei ani îngropat în peștera obscură a nesiguranței.

Nu făcuse decât să se târască de pe azi pe mâine în acea perioadă sumbră de dinainte de a o fi întâlnit pe Harriet. Nu găsise nicio plăcere în viață și nu așteptase nimic de la viitor până nu venise ea și îl eliberase. Ea îl scosese la lumină exact așa cum dăduse la iveală și oasele bestiei de demult.”

Cartea îți oferă o lectură deosebit de plăcută, convingându-te pe deplin de puterea vindecătoare a dragostei, lăsându-te cu speranța în suflet și o stare de bine.

”…Harriet aduse cu bine pe lume un băiat sănătos. În scurt timp deveni evident că pruncul avea să moștenească ochii căprui-aurii ai tatălui său, precum și masivitatea și forța lui Gideon. Micuțul dădea totodată semnele unui temperament și al unei încăpățânări pe care toată lumea le găsi excesiv de familiare.

Când Gideon puse bebelușul ce plângea în brațele lui Harriet, ea zâmbi melancolic:

– Mă tem că noi doi am reușit împreună să creăm adevărata Bestie de la Blackthorne Hall, milord. Ascultă-l doar cum răcnește.

Gideon răse, mai fericit decât ar fi crezut vreodată că era posibil.

– Ai să-l îmblânzești, iubita mea. Tu ai un talent deosebit în privința bestiilor.”

Am inclus cartea în Top 10 cărți romantice cu eroi mutilați fizic

Cărțile autoarei Amanda Quick pot fi comandate pe elefant.ro, libris.ro, librarie.net, cartepedia.ro, carturesti.ro, emag.ro

Recenzii și prezentări cărți Amanda Quick